CAPITOLUL 15

 Armin își trânti geanta pe canapea înainte să se prăbușească în pat. Oftă ușurat. Cel puțin ziua de muncă se încheiase cu bine, chiar dacă uneori îi lipseau zilele aglomerate.

După ce se răsuci de câteva ori în pat, hotărî în cele din urmă să sune și să-i mulțumească binefăcătorului său. Putea spune sincer că, deși încerca să nu se mai gândească la trecut și să meargă mai departe cu viața, în adâncul sufletului încă mai purta frica. Frica de a se întoarce la aceleași situații, la același gen de durere. Chiar dacă știa că nu mai era omul de odinioară, grijile nu-l părăseau.

Dar, de când îl cunoscuse pe Thada—un om complet absent din trecutul lui—totul începuse să decurgă neașteptat de bine. Munca, managera, lucruri care în vremurile întunecate fuseseră imposibile.

Unde fusese Thada înainte?

Aceasta rămânea întrebarea care îl bântuia. Comentariul lui Janine, că fusese recomandată de Thada, doar îi întărea bănuielile.

Cufundat în gânduri, remarcă vag că tonul de apel suna ciudat, dar nu-i dădu atenție. Thada nu răspunse.

Probabil era ocupat.

Se jucă pe telefon încă o jumătate de oră și apoi adormi, fără să știe că și persoana pe care o sunase tocmai dormea.

…

A doua zi dimineață, în Țara A…

După ce se îmbrăcă, Thada coborî, verificându-și telefonul. Avea mai multe apeluri pierdute, dar un număr îi sări în ochi. Gândindu-se că în Țara T era aproape miezul nopții, formă imediat înapoi.

Intră în sufragerie și o văzu pe menajeră servind micul dejun. Exact atunci celălalt răspunse.

- Alo, domnule Thada,

Vocea părea a cuiva care mânca, dar încerca să vorbească normal. Thada își plecă ușor capul, un zâmbet fin și aproape imperceptibil i se contura pe buze.

- Ești ocupat? Putem vorbi? întrebă el, ridicând cafeaua neagră și luând o gură.

- Da, sigur.

- Ce faci?

- Ia cinez, dar putem vorbi acum.

- Mănâncă liniștit, nu-i problemă.

- Ei bine, azi am avut o ședință foto. E primul job de când am manager. Mă gândesc că n-aș fi avut niciodată această oportunitate fără Janine. Și cu siguranță Janine n-ar fi acceptat să lucreze cu un nimeni ca mine, dacă nu era recomandarea dumneavoastră. Așa că am simțit că trebuie să vă mulțumesc.

Gândul lui Armin zbură la vremurile în care se lupta să găsească orice rol, fie el și de figurant, invitat-surpriză sau decor mut pe platouri de filmare. Era batjocorit, filmat pe ascuns, trecut prin tot felul de situații umilitoare doar ca să rămână vizibil în industrie.

Nu voia să mai trăiască niciodată acea perioadă.

Ceșcuța de cafea se izbi mai tare decât de obicei de farfurioară. Thada privi calm lichidul negru din fața lui.

- Asta pentru că ai talent

.
- Oh, nu e cine știe ce.

- Ești apropiat de Janine, nu?

- Da?

- Îi spui Janine.

- Așa e. Ne înțelegem bine.

- …
- Domnule Thada?
- Cum a fost ședința foto?

Proprietarul acelui nume se ridică și se mută în living, făcând-o pe menajeră să se întrebe dacă era ceva în neregulă cu mâncarea.

- A fost bine. Distractiv. Am purtat niște ținute ciudate. Fotograful e prieten cu Janine. Echipa a fost grozavă. Unii chiar au cerut să facă poze cu mine.

După tonul lui, se simțea cât de fericit era.

- Ai ceva programat în continuare? întrebă Thada, deși știa deja.

- Poimâine am o ședință pentru un parfum DG. Sunt patru arome, așa că suntem patru persoane.

- Emoționat?

- Nu prea.

- Sunt sigur că o să te descurci excelent.

- Mulțumesc.

- …

- Um, domnule Thada, era ceva anume despre care voiați să vorbim?

Thada fu surprins. Era convins că vorbise normal, dar celălalt părea să simtă ceva.

Ceva i se strânse în piept.

- Nimic.

Deodată, auzi un oftat de cealaltă parte a firului.

- Dacă nu e nimic, mă întorc la cină.

- Eu… eu plec și eu la muncă.

- Huh? De ce plecați așa brusc? E vreo problemă la companie?

- Nu. Sunt în Țara A acum.

- În Țara A? Atunci nu vă mai rețin. Să aveți drum bun.

- Mh.

Apelul se încheie. Bărbatul din living își băgă telefonul în buzunar. Pofta de mâncare i se diminuase cu mai bine de jumătate. Bău o singură ceașcă de cafea și plecă la muncă într-o stare mohorâtă, stare pe care chiar și secretarul de pe scaunul din față o simți, în ciuda expresiei mereu reci a șefului său.

Secretarul tânăr aruncă o privire prin oglinda retrovizoare. Șeful lui, rigid, privea în gol pe geam. Deodată, acei ochi tăioși se încruntară spre oglindă, iar secretarul se redresă rapid, privind drept înainte.

După un timp, bărbatul din spate vorbi:

- Dacă ai afla că un prieten cu care tocmai ai vorbit la telefon e într-o țară străină, ce ai spune?

Secretarul ridică sprânceana, surprins, dar răspunse:

- Probabil m-aș mira și l-aș întreba ce caută acolo, când se întoarce… ceva de genul.

- Și dacă… n-ai întreba nimic? întrebă Thada, înclinându-se înainte, vocea lui brusc intensă.
- Atunci… probabil persoana aia nu mi-ar fi suficient de importantă cât să-mi pese.

Cuvântul „neimportant” răsună în mintea lui Thada. Îl secătuia.

- De fapt, nici nu trebuia să mă întrebați pe mine. Domnul Narin a întrebat același lucru zilele trecute, spuse tânărul, dar privindu-și șeful în oglindă, avu o revelație. Un nume îi fulgeră prin minte. 

- Dar… nu e mereu așa. Poate persoana era grăbită, sau preocupată.

- Așa e.

- Da, exact.

Văzând că aura întunecată a șefului începea să se risipească, secretarul oftă în tăcere.
A fi secretar e un chin.

Deși ziua începuse cu amărăciune, performanța lui Thada la serviciu nu avu de suferit. Negocierile cu noul client merseră impecabil. După un prânz de complezență, se despărțiră.

Ar fi fost o zi perfect obișnuită, dacă nu ar fi fost acel e-mail interesant descoperit în mașină, în drum spre reședință.

„Așa cum am promis.” – de la Janine.

Thada deschise imediat. Înăuntru, mai multe fotografii cu un tânăr chipeș în diverse posturi. Începu să le privească una câte una.

Privirea ascuțită urmă calm ecranul telefonului, în timp ce degetele sale salvau meticulos fiecare imagine.

- Domnule, am ajuns.

Bărbatul, adâncit în gânduri, tresări, abia realizând că ajunsese.

- Da, murmură, și coborî cu ochii încă lipiți de ecran.

Intra în casă fără să-și dezlipească privirea de telefon. Deschise ușa dormitorului și se așeză pe marginea patului, desfăcându-și încet cravata. Gâtul i se usca tot mai mult cu fiecare fotografie, dar nu se oprea din salvat.

Văzuse sute de poze cu Armin în trecut — în reviste, reclame, rețele sociale. Dar niciuna nu-l lovise așa. Era ca și cum era absorbit, exact ca în ziua când îl privise pe Armin jucând.

Ajunse la al treilea set de poze și degetul i se opri brusc. În imagine, Armin purta un crop top negru și stătea sprijinit de o motocicletă masivă. Pantalonii strâmți îi puneau în evidență picioarele lungi. Dar privirea i se fixă pe talia albă, netedă, și pe mușchii abdominali slab conturați.

Înghiți greu, imaginându-și senzația la atingere.

Poză după poză, buzele i se uscară, respirația i se înfierbântă. Voia să-și alunge gândurile, dar era aproape imposibil… până când ajunse la ultima imagine.

Privirea i se lăsă încet către propria zonă inghinală. Lăsă telefonul jos și își frecă fața cu palmele, de mai multe ori.

Asta nu ar trebui să se întâmple. Nu ar trebui.