Capitolul 14 : Doar o gazdă umilă.

 

 
Înapoi cu jumătate de oră, în timp ce stăteam întins și mă gândeam la modalități de a evada, luminile din cameră s-au stins brusc.

- Ei, ia te uită. Au uitat să plătească factura la electricitate sau ceva de genul ăsta, Loy s-a ridicat și s-a uitat în stânga și în dreapta. Deși era amurg, din fericire, lumina lunii încă strălucea ușor. Aruncă o privire spre capul patului, unde o mică lumină de pe camera de supraveghere se stinsese, indicând că toate sistemele electrice din conac nu funcționau. Instinctul îi spunea că ceva nu era în regulă. Curiozitatea îi stârni, iar Omega, aventuros din fire, se ridică din pat și se îndreptă cu precauție spre masa unde se afla liftul pentru mâncare. Luă un cuțit de friptură pentru a se proteja.

Dar dacă curentul era oprit și camera nu funcționa, asta însemna un singur lucru: Libertate să plece și să cutreiere! Se grăbi să profite de fiecare secundă. Începu prin a se repezi în baie, unde deschise dulapul și luă o lanternă mică, păstrată pentru situații de urgență. O aprinse.

- Dacă lumina e așa slabă, nu are rost să o folosesc, mormăi el. Lumina lanternei era destul de slabă, dar era mai bine decât să nu aibă deloc lumină. Odată ce a avut echipamentul necesar, Omega, hotărât, a lipit urechea de ușă, ascultând orice semn că cineva stătea de pază afară. Când nu a auzit niciun pas apropiindu-se, a profitat de ocazie pentru a căuta o altă cale de scăpare. În cele din urmă, a descoperit că liftul pentru alimente putea fi acționat manual, trăgând de o manetă.

Nu vei ști niciodată dacă nu încerci. Micul șoricel se strecură înăuntru, norocos că dimensiunile sale se potriveau perfect cu mediul înconjurător, ceea ce îi facilita ascunderea. Ținea lanterna în gură, iluminând zona cu o lumină puternică, în timp ce mânuia cu grijă cuțitul. Desfăcu grilajul de deasupra și, când ieși cu capul, inspectă puțul liftului și văzu maneta de control care putea fi acționată manual. Curajosul Omega a examinat opțiunile, uitându-se în sus și în jos, încercând să decidă în ce direcție să o ia. Cu toate acestea, din antrenamentul anterior, știa că înainte de a întreprinde orice acțiune, trebuia să o testeze mai întâi. Așadar, cu determinare, a întins mâna și a tras puternic de frânghie.

- O clipă! Stai așa!

Liftul urcă rapid la etajul superior, mișcându-se atât de repede încât micul șoarece nu putu face altceva decât să se țină bine și să aștepte să se oprească singur. Odată ce totul se liniști și rămase nemișcat, Omega, hotărât, începu să deschidă cu grijă ușile liftului, ieșind cu precauție. Inima îi bătea cu putere, atât de tare încât simțea că îi va exploda din piept. La urma urmei, recentă experiență cu liftul fusese chiar mai înfricoșătoare decât înfruntarea morții.

Dar unde se afla exact acum?

După ce și-a recăpătat cunoștința, șoricelul obosit cu ochi căprui s-a uitat în jurul camerei slab iluminate. A găsit o lanternă electrică și a luat-o pentru a lumina puțin în jur. Părea să fie o zonă de pregătire, dar nu era niciun chiuvetă cu aparate de gătit, blaturi sau mobilier elegant din lemn de tec. În schimb, pe un raft mic al frigiderului erau așezate ordonat sticle de vin scumpe. Când a trecut pe lângă ușa curbată, a văzut un hol lung care ducea la o ușă mare din lemn.

Etajul acesta părea să aibă o singură cameră.

Tânărul era pe punctul de a se întoarce și de a se întoarce la lift, ca înainte, dar apoi a observat siluetele a două persoane în colț. Cele două persoane au luat-o direct în acea direcție, înainte ca creierul tânărului să înceapă să proceseze dacă ar trebui sau nu să se îndrepte spre ele.

Dar când a ajuns la locul respectiv, nu a găsit nimic în afară de o fereastră deschisă.

Oare ochii îi jucau feste? Micuțul a ridicat mâna, s-a frecat la ochi, apoi a aprins lanterna, sau era doar o iluzie optică?!

Confuz, a auzit brusc un râs puternic și înfiorător, urmat de o rafală rece de aer care i-a dat fiori pe șira spinării.

- Cine ar putea fi?

Hahaha... Râsul deveni mai puternic și nu venea din lateral, din spate sau din față. Venea de sus. Micuțul înclină capul în sus, ținând lanterna care pâlpâia pentru a examina înainte de a se trezi față în față cu două siluete negre care se înălțau deasupra lui.

- Zâmbește-mi, micuțule, spuse una dintre siluetele întunecate, cu un zâmbet larg, care lăsa să se vadă dinții, deși nu avea ochi.

- Aaaaah, e o fantomă! Țipând, micuțul a fugit fără să se gândească, fluturând mâinile de-a lungul pereților în căutarea unui ascunziș. Era un efort inutil. A alergat până a ajuns la o ușă masivă, găsind din fericire că mecanismul de închidere era deteriorat, ceea ce i-a permis să intre înăuntru.

- Faci farse altora, nu? Ce amuzant, Enia, Figura umbroasă se lăsă în jos de pe tavan, stând acum pe podea.

- Cred că e rândul tău să fii păcălit. O altă umbră sări jos pentru a i se alătura. Nu erau fantome, ci mai degrabă oamenii pricepuți ai lui Ram Rattikorn. Bărbatul mascat, care folosea numele Enia, trase în jos pânza care îi acoperea fața, dezvăluind un zâmbet răutăcios partenerului său, Blue Moon, care îl făcu să-și rotească ochii.

- Să mergem. Trebuie să continuăm misiunea.

- Știu, dar chiar crezi că el era cel căutat?

- Mic, neîndemânatic. În această conac, se pare că există o singură persoană. Ai o imagine clară? Enia arătă spre camera mică prinsă de exteriorul cămășii sale.

- Clar ca cristalul.

- Bine. Apoi, dispărură în întuneric.

Întorcându-se să caute șoricelul care încerca disperat să scape din cușcă, Loy respira greu, neștiind unde se află. Știa doar că era beznă acolo, neputând folosi lanterna pentru că aceasta căzuse în fața ușii.

Erau fantome adevărate? Dacă ar fi fost fantome adevărate, ar fi trecut deja prin pereți și i-ar fi rupt gâtul. Frica începu să se estompeze, iar conștiința îi reveni încet. Loy se întoarse ezitant spre dreapta, dar nu văzu decât întuneric și o liniște de mormânt. Se hotărî să se strecoare afară din ascunzătoare, apucă lanterna căzută și apăsă butonul de pornire. În cele din urmă, își dădu seama că se afla într-un dormitor mare. Camera era decorată cu coloane din calcar italian delicat, sculptat în mod complex. Lumina pâlpâitoare îi dezvăluia opulența. Chiar și un rege ar fi considerat o onoare să doarmă în această cameră magnifică. Priveliștea clară a lunii și a mării la orizont indica faptul că acesta era probabil ultimul etaj al conacului.

Nu era un dormitor obișnuit, ci mai degrabă dormitorul lui Don Bertolucci. Trebuia să găsească o cale de scăpare, dar lucrurile pe care tocmai le întâlnise îl speriaseră. Banda Trandafirului Alb avea mulți asasini antrenați de diferite școli de ninja. Nu era dificil să te târăști pe tavan. Ce se întâmplase cu curentul electric? Sau erau asasini veniți să-l omoare pe Santino? Situația era anormală.

Tânărul înghiți nervos și începu să țină lanterna, inspectând cu precauție zona. În loc să caute o cale de scăpare, se hotărî să caute niște arme bune pentru autoapărare. Poate că se putea baza pe altceva decât un cuțit pentru a se proteja. Dar, după ce căută o vreme, nu găsi nimic. Părea că Santino nu avea să mai apară și să doarmă aici. Era singuratic să dormi singur într-o cameră atât de mare.

Loy începu să se întrebe dacă a fi frumos, bogat și puternic însemna că nu era nimeni care să-l iubească. Chiar și cineva atât de puternic ca Santino ar fi avut o soție alături. Dar se părea că era genul de om care se bucura de promiscuitate, fără să vrea povara unei relații serioase. Era pe punctul de a părăsi dormitorul bărbatului, dar privirea îi căzu pe un cadru de pe noptieră. Mâna lui mică se întinse, luă rama și o ridică, luminând-o cu lanterna.

- Ce frumusețe. Persoana din fotografie era un bărbat cu un chip uimitor de frumos, ochi cenușii, păr lung de un roșu aprins și pielea deschisă, cu o nuanță rozalie. Zâmbetul de pe chipul acestui bărbat avea puterea de a lumina o lume întunecată. Loy era pe punctul de a pune rama înapoi la locul ei când, brusc, curentul electric reveni. Speriat, Loy scăpă rama pe podea.

Bum! Sticla spartă se împrăștiă pe podeaua de lemn. Se aplecă repede să o ridice și, în timp ce o făcea, ușa se deschise.

- Ce cauți aici? Persoana înaltă se apropie de micuțul Omega cu o expresie nemulțumită pe chip. Dar când vede că Loy ține în mână rama spartă, furia lui pare să crească exponențial. Îi smulge rama din mână, trăgând-o cu forță, iar sticla spartă îi zgârie pielea delicată. Loy se strâmbă și își strânge buzele de durere, dar înțelege că celălalt este furios. Gândindu-se la cei doi bărbați misterioși care plecaseră, se pregăti să vorbească.

- Mie... îmi pare rău. Santino strânse fața netedă a lui Loy, cu lacrimi în ochi. Durerea îl copleși cu putere. Fusese intimidat de oameni mai mari și înainte, dar de data aceasta era diferit. Ochii negri familiari care îl priveau păreau găuri întunecate care puteau să-i înghită cu ușurință existența. Omega abia îndrăznea să se miște, speriat și șocat până în punctul în care tot corpul îi tremura. Nici măcar nu avea curajul să deschidă gura și să se joace cu cuvintele, așa cum făcuse înainte.

- Sunt prea bun la suflet? Păi, ar fi trebuit să te omor de la început, sau poate să te las să continui să fii un gazdă mizerabilă, ca înainte. Loy simți un nod în gât, neînțelegând de ce se simțea trist din cauza cuvintelor dureroase ale celuilalt. Apoi, fu tras și târât afară din dormitor, fiind dus jos.

- Unde mă duceți, domnule? Oh, domnule, mă doare, plânse Loy. Lui Santino nu-i păsa cât de vizibile erau urmele roșii de pe gâtul lui sau cât timp vor rămâne vânătăile. Când ajunse la ușa de ieșire, îl împinse cu forța pe Loy să se așeze pe podea. Cu un semn din mână, le făcu semn subalternilor săi, care stăteau de pază în apropiere, să se apropie.

- Luați-l și aruncați-l departe de ochii mei, să nu-l lăsați să se mai întoarcă aici niciodată.