Capitolul 1 ⁠☆ Prima întâlnire

 

    În momentul în care m-a împins în mașină, s-a repezit spre partea șoferului și a trântit portiera cu un zgomot surd, făcându-mă să tresar. Apoi a apăsat pedala de accelerație la maxim, țâșnind înainte cu viteză. Mi-am tras imediat centura de siguranță peste mine și mi-am pus-o. Mai bine să previn decât să-mi pară rău. Având în vedere felul în care conduce tipul ăsta, nu e de mirare că am fost târât în încurcătura asta. Dacă se izbește de cineva sau derapează și se lovește de un stâlp de electricitate, să spunem doar, că supraviețuirea nu ar fi garantată. În cel mai bun caz, aș rămâne cu sechele grave.

-Ce, ce naiba... ce încerci să faci? Nu am apucat să termin fraza, că roțile au scârțâit pe ciment din cauza frânării bruște. Partea din spate a mașinii s-a răsucit în două piruete complete înainte de a țâșni din nou înainte, direct pe lângă un indicator albastru pe care scria „Parcare VIP – Facultatea de Medicină”. Imediat după ce am trecut de indicator, a claxonat atât de tare încât am simțit că sufletul mi-a părăsit corpul. M-am micșorat în scaun ca o insectă. În față era o cabină și un agent care păzea intrarea în parcare. Imediat ce a claxonat, agentul de pază s-a grăbit să ridice bariera exact la timp. Odată ajunși în parcare, a acționat brusc volanul și s-a strecurat perfect într-un spațiu deschis în care încăpea mașina milimetric, ca într-o mănușă. Dacă aș fi fost eu la volan, probabil aș fi răsturnat mașina înainte să ajung în parcarea facultății de medicină. Uf...Slavă Domnului! Brațe, picioare, mâini, ochi, nas, gură, toate sunt bine, toate sunt încă acolo. Am oftat adânc, pipăindu-mă odată ce mașina în sfârșit, s-a oprit. Tipul s-a întors spre mine, scoțându-și ochelarii negri de soare și privindu-mă în ochi. Privirea lui era calmă, de neînțeles. Dar în momentul în care i-am văzut fața completă, fără ochelari, nimic care să-i blocheze trăsăturile...wow!

-La naiba... e ridicol de frumos...!! De ce naiba are fața atât de frumoasă? Adică, serios, atât de arătos? Atât de frumos încât nici nu am putut să exprim în cuvinte. La naiba, arată ca nenorocitul de Nadech! Stai, ce naiba fac eu admirându-i fața așa?! Am clipit de câteva ori și mi-am întors repede capul de la fața lui, scuturându-mă de gândurile ridicole care îmi învăluiau mintea.

-La ce naiba te holbezi, ochelaristule? Da, știu că sunt sexy. Hai și uită-te, nu te voi acuza de nimic.

-N-narcisistule! Pe cine naiba numești tu ochelarist?

-Hei. Suntem doar noi doi aici. Cu cine altcineva aș putea vorbi dacă nu cu tine, cu un câine? Doar noi doi? Ce naiba vrea să însemne asta? M-am uitat rapid la stânga, la dreapta, în față, în spate. Da, eram doar noi doi în mașina asta, el și cu mine. Și... eu eram cel cu ochelari. Stai, asta înseamnă că tocmai m-a numit câine?!

-Tocmai m-ai numit câine?

-Interpretează-o cum vrei. Îmi pierd timpul aiurea. Data viitoare, încearcă să te uiți bine înainte să traversezi strada, puști neștiutor. Nu te arunca în fața mașinilor oamenilor și nu le distruge.

-Hei...tu... idiotule! Fund înalt și arogant! Spui asta ca și cum eu aș fi de vină. Luptă-te cu mine! Chiar aici, chiar acum! La naiba!! Fumegam de furie. El era cel care aproape m-a călcat, iar acum se comporta ca și cum eu aș fi fost problema? Mi-am suflecat din nou furios mânecile, mi-am strâns pumnii și i-am ridicat ca și cum aș fi fost gata să-l lovesc. Dar el? Nici măcar nu a tresărit. În schimb, a izbucnit în râs și apoi s-a întins și mi-a ciufulit părul.

-La naiba!! Nu mă atinge! Ia mâinile tale murdare de pe mine!!

-Ești amuzant, a spus el râzând. Ești așa scund, ai brațul rănit și tot vrei să mă provoci la luptă? Hahaha!

-P’ ce naiba râzi? H-hei!! P’ ce faci?! Lasă-mă, sau jur că o să țip după ajutor! am strigat panicat când m-a apucat brusc de brațul dureros și m-a tras spre el.

-Ce crezi că o să-i fac unui puști mic și neștiutor ca tine? Stai liniștit, o să-ți bandajez rana. Apoi s-a întins spre consolă, a apăsat un buton și un mic compartiment s-a deschis brusc. Înăuntru era o cutie transparentă plină cu chestii de prim ajutor. Nu-mi venea să cred că un tip ca el chiar ținea așa ceva în mașină.

-Ah-auu!! Ușor, fir-ar să fie!

-Taci! Nu dramatiza. Nici măcar nu te-am atins încă.

-Dar chiar doare... Hei, ăăă-ce-i aia?

-Alcool. De ce?

-Putem să nu folosim alcool?

-Nu. Dacă nu o facem, ai putea face o infecție. În unele cazuri este nevoie de amputarea întregului braț, știi?

-Ce?! Serios?! P’ o să doară?

-Nu dacă stai liniștit.

-Ești sigur?

-Da. M-a privit în ochi, a clătinat încet din cap și a zâmbit. Un zâmbet stupid de fermecător. Stai, ce naiba?! De ce zâmbește așa?! Și mai important, de ce îl admir din nou?

-Ce? Am ceva pe față? Te holbezi la mine de parcă ai fi uitat cum să clipești. Sau... nu-mi spune că-ți plac sau ceva de genul, ochelaristule...

-Hei! Nu! Ce naiba! N-am vrut să....ah!! Folosești mâna sau piciorul tău? Ai spus că nu doare!

-Nu te mai văicări. Am terminat. La naiba, ești doar un copil.

-Nu sunt deloc un copil, la naiba! În timp ce țipam, mai ales ca să ascund orice sentiment ciudat și confuz care clocotea în mine, am început să observ cât de nesigur eram în preajma lui. Vocea îmi tremura, continuam să mă bâlbâi și de fiecare dată când mă uitam la fața lui, îmi pierdeam cumpătul. Chiar și propriile mâini le simțeam stângace, ca și cum nu știam unde să le pun. Dar chiar înainte să pot spune altceva, s-a auzit o bătaie bruscă în geam.

-Sun, ești acolo? În afara geamului șoferului stătea o fată superbă, cu o siluetă voluptuoasă, cu pieptul practic ieșindu-i din bluză și lovind ușor geamul. În momentul în care tipul ăsta a văzut-o, a coborât geamul mai repede ca fulgerul. Ugh, serios, ce iritant.

-O, Jenny. Nu ești la curs?

-Nu încă. Am ajuns aici puțin înaintea ta. Te-am văzut parcând și rămânând în mașină, așa că am venit să verific... Oh? Cine e ăsta? Nu l-am mai văzut niciodată. Cum se face că e cu tine?Vocea ei era dulce și plângăcioasă în timp ce se apleca peste portiera mașinii, cu sânii aproape lipiți de fața acestui idiot înalt. Dar când și-a îndreptat privirea spre mine, expresia ei s-a schimbat. Nu știu de ce, dar am antipatizat-o instantaneu. Ceva la ea mă deranja. Simțeam vibrații proaste, foarte proaste.

-Ă... Bună. Sunt Nu. Sunt Nong al lui P’Sun, am spus repede, înclinându-mă politicos și făcând un mic semn de salut.

-Serios? Ai un Nong, Sun? Nu mi-ai spus niciodată asta. A spus ea, fără să ia aminte la mine, darămite să-mi răspundă. Atenția ei era ațintită în întregime asupra tipului înalt care stătea lângă mine. Sun, se pare. Cred că ăsta era numele lui, din moment ce fata asta, Jenny, tot spunea :„Sun, Sun” cu acel ton dulceag care îmi zgâria fiecare nerv din corp.

-Ă... Sun, ar trebui să mergem la curs. E ora doamnei profesoare. Putem vorbi despre orice altceva mai târziu.

-O, Doamne, ai dreptate, e ora ei. Deja am întârziat cinci minute! Hai să ne grăbim. Înainte ca Sun să mai poată spune ceva, Jenny deja a băgat mâna pe geam, atingându-l.

-Tu, prostuțule, ieși din mașină și du-te la oră. A rostit el arcuind din sprâncene.

-Ce? Stai! Cum naiba ar trebui să ajung acolo?! De ce m-ai adus în clădirea facultății de medicină?

-Stai, nu-mi spune... că nu ești student la medicină?

-Nu, nu sunt! Sunt la Facultatea de Arte! I-am răspuns furios.

-Ești la Arte? Atunci ce naiba căutai prin clădirea facultății de medicină?

-A... păi, ei bine... am cam uitat cum să ajung la clădirea facultății mele.

-Oo... Boboc? Atunci descoperă singur. Jenny mă așteaptă. Ieși afară.

-Sun, putem merge acum? A strigat din nou fata cu vibrații proaste.

-Da. Hai să mergem. Tipul pur și simplu m-a ignorat și s-a îndepărtat. Uf, merg braț la braț ca și cum ar fi lipiți unul de celălalt. Și Jenny...uf, serios? Practic își freacă pieptul de brațul lui. Și el? Lui nu pare să-i pese deloc. Dar în fine! De ce m-ar interesa ce fac ei?! M-am uitat la ceas. 9:05 AM.

• Cursul meu începea la 8:30. Am întârziat mai mult de o jumătate de oră și asta din cauza lui. Dar stai... aici e Facultatea de Medicină. Nu-mi spune... el studiază aici?Doctor fals și afurisit! Arogant nemernic! Săpun de vase, Sun pe naiba! La naiba!! Mă enervează! Am ieșit din parcare, furios, și m-am dus să-l întreb pe agentul de pază de la ghișeu cum să ajung la facultatea mea. Se pare că clădirea era la trei facultăți distanță. Ar fi trebuit să o ascult pe mătușa mea de la început și să iau pur și simplu mașina. Dar, indiferent ce se va întâmpla, în următorii patru ani, i-am făcut o promisiune tatei. Voi rezista, indiferent ce va fi. Nu voi renunța atât de ușor. *⁠♡*