CAPITOLELE 26 / 30🔞

Capitolul 26: Trebuie să le am pe toate

Naphawadee nu a simțit deloc gustul cinei. Era interesată doar de bărbatul numit Tul Metthanan, care o veghea în timp ce o întreba dacă mâncarea era pe placul ei, afișând în același timp un zâmbet cald care o făcea să se simtă de parcă ar fi plutit pe nori. Atunci a realizat... A realizat cine îi place cu adevărat, îi place enorm, la fel de mult ca oricui altcuiva până atunci.

– P', îți mulțumesc foarte mult pentru ziua de azi. Îmi cer scuze și pentru că mama și Wadee ți-au dat atâtea bătăi de cap de-a lungul timpului. — A spus tânăra, întorcându-se să-și vadă mama care încă mai discuta cu mama sa vitregă, deși se aflau deja pe drumul spre ieșirea din casă.

– De ce îți faci griji? Sunt fericit să am onoarea de a o avea pe Wadee în vizită pentru a cina cu mine.

Ea a pierdut cu adevărat... zâmbetul.

În acel moment, inima fetiței a pierdut o bătaie, surprinzându-se că încă mai are destull curaj pentru a face contact vizual cu acei ochi superbi.

– P' trebuie să-și ceară scuze pentru că nu a fost o gazdă prea bună.

– Nu, deloc. Wadee înțelege. Acum este sezonul examenelor și Wadee a venit într-un moment nepotrivit.

Fata a dat din cap atât de tare încât și părul i s-a mișcat pe umerii ei micuți, pentru a-și sublinia cu entuziasm cuvintele. La început, când bărbatul se scuzase că pleacă în timp ce erau în bucătărie, se temuse că îi va fi neplăcut în preajma ei, dar când îi explicase motivul – și anume că trebuia să studieze subiectele pentru examene împreună cu fratele Hin –, înțelegiise.

Era doar faptul că venise într-un moment nepotrivit; în plus, ea nu însemna nimic pentru el, așa că cum s-ar fi putut simți rănită și ignorată când erau doar prieteni?

Dimpotrivă, Naphawadee a fost destul de impresionată că fratele Tul este atât de amabil și îl tratează pe fratele Hin ca pe un prieten adevărat, deoarece fetei nu i-a plăcut niciodată să-l vadă pe acesta din urmă ca pe cineva inferior, ea considerând că toți oamenii sunt la fel și oricine poate fi prietenul tău, așa cum nici ei nu i-a plăcut că mama sa i-a jignit prietenii doar pentru că îi considera inferiori și nepotriviți.

Pentru ea, prietenii adevărați nu se uită la situația economică a celuilalt, iar Tul este cel care a venit să confirme că ceea ce crezuse ea de-a lungul vieții nu era rău. Așadar, cu cât se gândea mai mult la comportamentul lui, cu atât devenea mai impresionant, iar cu cât era mai impresionată, cu atât privirea îi devenea mai dulce.

– P' promite să se revanșeze data viitoare.

„Ce?... Data viitoare...”

Persoana care rătăcise în propriile gânduri și-a ridicat privirea, clipind neîncrezătoare când a văzut că celălalt părea puțin stânjenit.

– Scuze, cred că m-am grăbit puțin.

– Ho? S-a grăbit?!

Ochii Naphawadee au scânteiat în acel moment, iar mâinile au început să-i tremure. Mintea îi funcționa la viteză maximă: de ce, deși era atât de nevinovată, putea să își dea seama că Tul o curta?

Este posibil să o placă? E posibil? Un bărbat ca el să o placa pe ea...?

Tul poate că îi acordase atenție când o întâlnise prima oară, dar nu o mai contactase ulterior, așa că înainte nu putuse să nu se gândească la faptul că avea halucinații, dar să audă acele cuvinte atât de clar îi făcea inima să bată cu putere și respirația să i se oprească pentru o clipă, știind prea bine cât de roșii îi erau obrajii în acel moment, în timp ce Tul o privea direct și zâmbea încet.

– Dacă îi cer lui Nong' o șansă să mă revanșez... mi-o vei acorda? — a întrebat Tul cu o voce atât de dulce încât era gata să o topească.

– Re-revanșa, tu...? — a întrebat Wadee cu o voce abia auzită.

– Da, ceva de genul unei cine sau unei mese cu P'.

Fata a încremenit pe loc, iar roșeața i s-a accentuat când Tul a spus asta cu oarecare emoție.

– Un restaurant ar putea fi o opțiune mai bună pentru a te simți confortabil și a te bucura mai mult de mâncare.

El știa că astăzi atenția lui nu fusese la mâncare.

– Te înțeleg, mama mea te-a făcut să te simți foarte inconfortabil.

– Oh, nu. Nu e deloc așa.

Wadee s-a grăbit să dea din cap, privindu-l drept în ochi, dar făcând contact vizual cu acei ochi frumoși, s-a întors să-i evite din nou, de parcă s-ar fi temut că fratele acela din zodia Balanței își va da seama că nu din cauza mamei sale era ea nervoasă, ci mai degrabă pentru că inima i se concentrase prea mult asupra lui.

Tânărul a zâmbit din nou la ea, până când a vrut să o întrebe dacă nu voia să ia o pauză.

– Nu-i așa? — a întrebat, ca și cum ar fi vrut să o pună din nou în încurcătură.

– Nu. — a răspuns fragila fată în șoaptă, în timp ce el continua să zâmbească auzind-o negând.

– Ei, ce spui? — a întrebat apoi tânărul Tul întrebarea anterioară, făcând-o pe fată să se închine din nou, ascunzându-și obrajii îmbujorați.

„Mh... ar putea Wadee să aducă niște prieteni?”

Cea care vorbea știa că să spunea asta era atât de rușinos încât ar fi putut muri, dar indiferent cât de tânără era, gândea că pentru a cina singură cu un bărbat încă nu avea curaj; în plus, fusese crescută într-un astfel de mediu și nu avusese niciodată un iubit cu care să iasă la cină. Așa că și să iasă la cină cu un bărbat pe care îl cunoștea părea încă înfricoșător, motiv pentru care a cerut să aducă niște prieteni drept însoțitori.

Se gândea că prietenele aveau să o strige la cap că e o lasă pentru că se purta așa. „Cu toate acestea, mi-e teamă și nu îndrăznesc să o fac.”

– De ce nu?

A răspuns Tul cu o voce blândă. Asta a făcut-o pe Wadee să-și ridice fața pentru a-i întâlni privirea, sperând să găsească vreo urmă de iritare în ochii lui, dar a găsit în schimb doar blândețe.

– A... Wadee, nu te deranjează dacă iau niște prieteni cu mine?

– Ce ai crede dacă ți-aș spune că îmi place ideea?

– Serios?

Ceva în inima lui îi spunea că s-ar putea bucura întâlnind multe fete deodată, dar acel gând a zburat când Tul a continuat să vorbească cu un zâmbet blând.

– Îmi place când fata de care sunt interesat este prudentă. Nu ne cunoaștem de mult timp, așa că acesta este lucrul corect de făcut.

Naphawadee era acum în stare de șoc aflând că ea este femeia de care el este interesat, dar inima îi bătea și mai repede la acea atenție. Unii s-ar fi gândit prea mult, dar faptul că el înțelegea mediul în care fusese crescută o făcea să se simtă atât de bine încât nu putea exprima în cuvinte.

– Îți mulțumesc.

– Dar nu voi nega faptul că sper ca în viitor Wadee să aibă încredere în P', iar Nong' să ne permită să cinăm singuri; de asemenea, sper ca până în acea zi... Nong să nu-și piardă interesul pentru P'. — a spus el cu ochii strălucind ca mierea.

Femeia s-a pierdut în zâmbetul lui și în privirea caldă, care era atât de orbitoare încât părea că zâmbește și ea. Acest sentiment o făcea pe tânăra să se îndrăgostească și mai mult.

Wadee este cea căreia îi e teamă că P' se va plictisi de mine prima.

Asta voia inima ei să spună, dar nu avusese curajul să o rostească, deși ar fi fost ciudat, așa că a fost un noroc că mama ei a intervenit.

– Ce e cu voi, de ce sunteți atât de roșii la față?

– Nimic! Mamă, plecăm, nu-i așa?

Fata și-a luat imediat mama de braț și a scuturat-o ușor, ca și cum i-ar fi transmis să o târască de acolo înainte de a muri de rușine pe loc. Asta l-a făcut pe privitor să râdă, înainte ca o privire să fie îndreptată spre el.

– Bine, să mergem. — a spus Tul, retrăgându-se primul.

– La revedere. — Tul și-a ridicat mâinile în semn de respect față de femeie și s-a întors să se uite la fetița care se ținea strâns de brațul mamei sale. — N'Wadee.

– Da. — Cea căreia îi purta numele și-a ridicat privirea, dar a coborât-o imediat, mușcându-și buzele.

– Noapte bună.

– Ai grijă, vise plăcute și ție.

Naphawadee nu se gândise la sine, nu-i așa? Privirea ei fusese mai plină de înțeles decât orice cuvânt, așa că era aproape să se lipească de antebrațul mamei sale pentru a urca în mașină, atât de rușinată încât se vedea nu doar pe obraji, ci pe tot corpul – dacă te uitai atent, puteai realiza unde hainele nu o acopereau.

Oricicine s-ar fi uitat la ea ar fi văzut-o atât de drăguță, atât de gingașă, încât nimeni n-ar fi putut rezista să nu zâmbească.

Chiar și Tul zâmbea, dar acel zâmbet a dispărut de îndată ce mașina a ieșit din raza vizuală.

Nu. Nu că ar fi dispărut, dar zâmbetul s-a transformat dintr-unul drăguț și sincer într-unul complet ireverențios.

Wadee nu avea aceeași valoare pentru el ca Gornhin, dar era foarte potrivită să stea alături de el și să-i crească prestigiul.

Aceasta era ideea celui care, imediat după aceea, a mers spre căsuța de la capătul conacului unde locuiau muncitorii.

În acea zi, Tul a ales totuși să se ducă să-și îmbrățișeze persoana apropiată cu intimitate, ca de obicei.

Perioada examenelor

Apoi a venit perioada examenelor în care, deși erau foarte puțin studenți în anul al patrulea, era un moment brutal care îl făcea pe Gornhin să umble ca un zombi alături de hoarda de studenți din tot campusul. Deși studiase intens pe parcursul întregului an, încă nu se putea odihni; trecea prin lecții din nou și din nou, încercând să și le imprime în minte pentru că nu voia să fie un obstacol pentru șef.

Dacă nimic nu mergea prost, Tul avea să absolve cu cea mai mare medie din facultate, așa că el nu voia să rămână în urmă.

– Ai terminat de citit?

– Încă nu.

În camera lui Tul, Gornhin era găsit stând turcește pe podea și rezemat de patul uriaș, în timp ce proprietarul camerei stătea la birou. Ochii atenți citeau documentele ședinței companiei care urma să participe la licitația de săptămâna viitoare. Nu fusese interesat de niciun manual școlar, neavând nevoie să le citească din moment ce își putea aminti totul.

În schimb, apropiatul său confidant trebuia să citească mai mult, trebuind să depună un efort și mai mare.

În răspuns, Tul s-a întors să se uite la ceasul care indica ora trei, ceea ce l-a făcut pe bărbat să chicotească puțin în gât.

– Știi că subiectul acesta nu poate fi mai dificil decât precedentul.

– Știu...

La sfârșitul răspunsului său, tonul vocii i-a scăzut considerabil, deoarece la acest curs nota pentru referat era egală cu 60%, iar restul urma să fie evaluat prin examen. Notele pentru referat ieșiseră destul de bine datorită abilităților persoanei care ședea la birou, dar dacă notele la test scădeau...

Hin se gândea la asta în timp ce se uita la notițele din fața lui, dar acestea nu voiau să intre în capul lui, așa că a închis ochii și și-a dus mâna să-și maseze sprâncenele.

– Na.

Persoana își odihnea puțin ochii când a fost surprinsă simțind ceva lovindu-l în cap și a privit în sus, și mai surprinsă când șeful i-a dăruit un zâmbet amuzat.

– Citește asta.

– Nu?

– Ți-am spus s-o citești. Fă-o.

Tul i-a înmânat sulul de hârtii cu care îl lovise ușor peste cap, plasându-l în fața lui. Ușor luat prin surprindere, Hin s-a încruntat, deoarece documentele care îi erau înmânate nu erau diferite de cele pe care le citea, dar întorcând prima pagină...

– Citește doar aspectele evidențiate, restul nu e necesar.

Tul a spus doar atât și s-a întors prompt la treaba lui, lăsându-l pe Hin să clipească și făcându-i somnolența să dispară complet, pentru că nu șeful evidenția de obicei părțile cele mai importante când putea înțelege totul pe deplin; prin urmare, o făcuse special pentru el.

Ideea asta l-a făcut să vrea să schițeze un zâmbet pe care l-a înăbușit în timp ce mâinile i s-au strâns ușor pe foile pe care le ținea.

– Kuhn Tul, de ce ai făcut asta?

– Ți-am spus s-o citești, doar fă-o.

Gornhin a părut neîncrezător înainte de a se apleca și a mormânta în șoaptă:

– Îți mulțumesc.

– Dacă ai timp să fii recunoscător, ai timp și să înveți înainte de zori.

Afirmația primită de Gornhin l-a făcut să i se bată inima cu rapiditate, o senzație i-a străbătut tot corpul, făcându-l să se trezească complet. La început crezuse că nu va putea înțelege niciodată toate subiectele, dar acum, că șeful îi spusese...

– Voi reuși cu siguranță să o fac!

Gornhin era atât de absorbit de lectură încât nu a observat că telefonul lui Tul vibra pentru a treia oară, așa că proprietarul dispozitivului, privindu-l, a oferit un zâmbet ușor și a scris rapid un răspuns.

Sărbătorirea examenelor

– S-au terminat examenele! Oh, la noapte o să mă îmbăt până pic în pat ca un câine!

– Nu ești tu unul normal?

– Vorbești despre tine, Tul, câine bătrân...

Gornhin voia să-și ridice mâinile să-și țină tâmplele când prietenul său Nakrab, care îi promisese că nu se va mai certa cu șeful, nu se putuse abține nici măcar la o săptămână după ce trecuse perioada. Acum, că faza examenelor se terminase, Nakrab propunea să sărbătorească îmbătându-se, în timp ce prietenul său îi arunca o privire de avertizare; la rândul său, Rob a căscat ochii a falsă surprindere și și-a ridicat brațul să-i treacă peste umăr.

– Hei, nu mă intimidează Tul, ne jucăm doar ca doi buni prieteni. Așa-i, Tul?

– Mh, nu-mi pasă, mă gândesc doar la cum își ling câinii buzele.

– Ascultă! Chiar și dacă aș fi fost un câine, nu ți-aș linge niciodată buzele!

Să-i pui pe acești doi la un loc putea fi o misiune imposibilă. Gornhin gândea așa în timp ce îi privea pe cei doi cum se priveau direct în ochi, de parcă fulgere ar fi trecut între ei. Știa că nu-l poate opri pe șef, așa că ochii negri s-au întors spre prietenul său trimițându-i o privire plină de angoasă, care nu era altceva decât o cerere enervantă de armistițiu, dorind să lupte.

– În regulă, să revenim la subiectul principal, să ne gândim cum să sărbătorim și să o facem, din moment ce examenele s-au terminat.

Hin a făcut contact vizual cu Rob, care i-a transmis din priviri că era de acord să schimbe conversația.

– Azi nu, sunt ocupat.

Tul a declinat invitația, așa că Rob a pus un zâmbet pe față, dar doar pentru o secundă, ajustându-l apoi într-o mică grimasă.

Bărbatul musculos îi pusese acum brațul în jurul gâtului lui Hin, strângându-l tare.

– Ei, tu ești ocupat, dar Hin este liber, nu-i așa?

– Hei, n-am spus asta.

– Oww... Știu că bunul și amabilul Tul nu te-ar putea târâ după el când este ultima zi de examene, iar dacă ai face-o, ai fi destul de crud. — Nakrab s-a uitat la tânăr suprimându-și un zâmbet. — Știu că nu ești atât de rău încât să-l iei cu tine, și chiar dacă ai treabă, mă vei lăsa să plec, așa-i? Te asigur că îl voi duce la conac sănătos și teafăr. Și dacă e foarte prețios pentru tine și mă lasă să intru în conac, îl voi lăsa la ușa casei.

Tul nu era prost, iar celălalt nu era nici el prost, așa că a simțit cum începe să se irite.

Dar brusc, telefonul din buzunar a început să vibreze, așa că Tul l-a scos să vadă despre ce e vorba; a răspuns rapid, a blocat telefonul și l-a pus înapoi în buzunar. Atunci, chipul său frumos a fost împodobit de un zâmbet rece care l-a făcut pe Hin să se înfioare, cu atât mai mult cu cât a putut vedea că privea brațul lui Rob de pe umărul său.

– Poți să-l iei. Hin nu a mai ieșit de mult.

– Kuhn Tul, n-am să o fac. — Gornhin era pe cale să comenteze rapid.

– Ok, nicio problemă. — Dar zâmbetul prietenos al șefului...

– Vezi? Tul este o persoană amabilă, își lasă angajatul să iasă și să se distreze. Nu-ți face griji.

A spus Nakrab imediat, în timp ce brațul lui era încă strâns în jurul gâtului lui Hin, indicând că nu avea de gând să-i dea drumul prea ușor; și deși Hin era confuz, Tul nu părea să fie supărat.

– Nakrab a spus deja asta, ai fost foarte stresat cu examenele în ultima vreme, așa că du-te și distrează-te. Am niște trebuiri de rezolvat, așa că voi fi ocupat și mă voi întoarce târziu.

Discursul lui Tul a fost simplu și, deși Hin se simțea vinovat că nu putea spune nu, nu mai ieșise cu prietenul său Rob de multă vreme. Poate de când se întorsese Kuhn Tin în Thailanda.

– Pot să plec? — a întrebat Hin surprins.

– Mh, poți pleca — a spus Tul, adăugând: — Dar când te întorci, anunță-mă. Iar dacă treaba pe care o am de terminat se încheie, pot veni să te iau.

– E în regulă. Mă pot întoarce singur.

– Am spus că vreau să vin să te iau, dar nu știu dacă voi termina la timp până atunci.

A spus stăpânul în timp ce se apropia atât de mult încât Gornhin a îndepărtat mâna lui Rob de pe gâtul său, privind direct la persoană de teamă că va face ceva nemulțumitor; cu toate acestea...

Mâna lui Tul a fost așezată în părul lui care se legăna ușor, apoi a alunecat spre ceafă și s-a aplecat să-i vorbească la ureche cu o voce foarte blândă.

– Atunci eu plec primul. Ne vedem la noapte.

Tul i-a zâmbit, și-a retras mâna să-și ia geanta și s-a întors să-i vorbească lui Rob.

– Te rog să ai grijă de el pentru mine.

Persoana a spus doar atâta înainte de a se întoarce să plece, lăsându-l pe bărbatul musculos gâfâind de surprindere în timp ce se întorcea să se uite la prietenul său cu o expresie de necredință.

– Ce naiba a fost asta? Nu roși, că mă ia cu piele de găină!

– Desigur! Sunt liber! — Gornhin a încercat să ascundă faptul că obrajii îi ardeau.

– Ce naiba spui? Ești roșu ca o roșie! Dar asta nu e la fel de înfricoșător ca ceea ce ți-a spus Tul înainte să plece, voi doi v-ați cuplat deja?

A întrebat prietenul fără a se putea controla, nevenindu-lui să creadă ce tocmai văzuse. În ochii lor, Hin nu era altceva decât un servitor al acelui stăpân arogant, dar astăzi Tul și confidentul apropiat se comportau ca un cuplu de soț și soție iubitori.

Desigur, acea întrebare a răsunat în capul lui Hin, dar de data aceasta îndoielile sale nu erau atât de diferite de un sentiment de bine.

Acesta era gândul celui care își freca constant capul și își amintea mângâierea anterioară, deoarece încă putea simți căldura pe care acel gest i-o transmisese.

– Nu știu... Dar mă simt fericit.

Stăpânul său, care îl sărutase în ultima vreme, îi spusese că el era cea mai importantă persoană pentru el și reitera acest lucru tot mai clar și din inimă.

La bar

– Chiar nu vrei să bei puțin?

– Ți-am spus deja că nu voi bea.

– P'Hin, nu bei?

În acel moment, domnul Patapee tocmai își spusese în sine că ar fi trebuit să cunoască deja trucurile bunului său prieten, era ceva ce ar fi trebuit să știe dinainte, dar tot a căzut în capcană; căci atunci când au intrat în barul-restaurant nu departe de universitate, au găsit-o pe frumoasa tânără numită Rose, care, văzându-i intrând, s-a ridicat și a început să-i cheme plină de bucurie agitându-și mâinile. Lângă ea era N'Jidrit, membru al consiliului studențesc actual. Până s-a uitat la Rob, dar Rob nu a arătat nicio urmă de stânjenire.

Pe deasupra, fusese aranjat ca Hin să stea exact lângă Rose.

– Voi mânca doar, dar nu voi bea.

– Dacă ar fi fost Tul aici, nu i-ar fi permis, dar în seara asta deja a aprobat.

Hin a dat din cap a negare în timp ce a îndepărtat paharul din mâna prietenului său care i-l oferea.

– Nu vreau să fac asta. Nu vreau să vin acasă mirosind a alcool.

Ascultătorul a ridicat din umeri resemnat și și-a dat capul pe spate să ducă conținutul paharului la gură.

– Și unde este P'Tul? — a întrebat Jidrit, o fată micuță, după cum îi spunea și numele.

– Oh... are o grămadă de treabă și nu are timp să socializeze cu prietenii. — a răspuns Rob nepăsător, dar apoi și-a îngustat ochii a curiozitate. — Nu-mi spune că ești dispusă să fii prietenă cu el doar pentru că tu și Rose sunteți interesate de el.

– Hoi!!! Nu! Ce chestii spui, P'? — a spus fata repede dând din cap, dar acum privirile tuturor erau ațintite asupra ei. — Oh, poate doar puțin... P'Tul este atât de frumos. Care femeie nu ar fi interesată de el? Deși știm foarte bine că nu avem nicio șansă, dar pare atât de dulce, știi?

– Dar mie nu-mi place P'Tul.

Cealaltă fată a dat din cap cu determinare și s-a întors să se uite la Hin, care a privit în altă parte din greșeală.

– Ei bine... e... e doar că gusturile tale sunt ciudate... Îmi pare rău, P'Hin.

I-a spus Jidrit imediat celui mai mare în timp ce se uita la prietena sa și zâmbea, știind că aceasta era interesată doar de fratele Hin.

Bine, Hin era arătos, era bun la învățătură, dar în termeni de statut era ceva ce îl plasa în urma celorlalți. Prietenul musculos știa că el este un servitor, dar să privească asta era foarte greu de crezut; iar pentru Rose, indiferent din ce unghi ar fi privit, ea – care era frumoasă, deșteaptă și încrezătoare în sine – plăcea această persoană căreia nu-i păsa de statutul social.

Între timp, Gornhin a scuturat din cap cu un zâmbet pe buze.

– E în regulă. Înțeleg ce vrei să spui.

– Este P'Hin în regulă? Ce e în regulă? Nu e nimic ciudat la P'Hin! — a răspuns fata imediat iritată auzind asta, dar enervarea i-a trecut imediat când l-a văzut zâmbind ușor pe cel mai în vârstă la care aspira iubirea ei.

– E doar că P' crede că Rose e ciudată să fie interesată de o persoană ca mine.

– P'Hin, nu Rose... — Frumoasa fată și-a mușcat buza și a tăcut o clipă înainte de a trage adânc aer în piept și a continua. — Deci... P'Hin crede că o ciudată ca Rose ar putea avea o șansă?

Gornhin s-a uitat la Rob cerând ajutor, dar cererea lui a fost inutilă, căci această persoană privea întreaga situație cu o față satisfăcută și se gândea că dacă el își deschide inima, o va face doar pentru a o susține pe fata mai mare? Cu toate acestea...

– P'... — Oh, P'Hin! Nu răspunde acum. Nici azi. Examenele s-au terminat și Rose nu vrea să piardă speranța.

– Hei Rose, n-ar trebui să spui asta, asta ar putea fi șansa ta! — a argumentat Rob râzând.

– Nu-l presa pe P' să-mi dea un răspuns. Doar că pot vedea 70% pe chipul lui P'. Cred că e cam pe acolo, pe măsură ce semestrul se apropie de sfârșit, P' Hin îi va da treptat un răspuns lui Rose.

Femeia s-a grăbit să răspundă înainte de a se închina cu chipul plecat, încât până și atmosfera de la masă a devenit sumbră, dar a fost doar pentru o secundă; Rose a tras aer în piept, a ridicat privirea și a zâmbit.

– Mai bine mâncăm ceva. P'Rob, P'Hin, ce ați vrea să mâncați? — Drăguța fată și-a ajustat repede vocea vorbind fericită, deși audiența se simțea în secret vinovată; Hin a vrut să fie cu adevărat onest, dar a reușit doar să rămână tăcut când telefonul i-a sunat din greșeală.

– Scuze N'Rose, dar... P' chiar nu poate iubi pe nimeni altcineva.

Întoarcerea

– Poți într-adevăr să te întorci singur?

– Da. Nu-ți face griji. Jidrit locuiește la doar câteva străzi distanță, așa că o voi duce și voi merge acasă imediat.

După o cină care semăna mai degrabă cu o întâlnire pe nevăzute decât cu o sărbătorire a sfârșitului examenelor, Rob i-a întrebat pe băieți puțin îngrijorat când, după ce băuseră până recent, doamnele s-au găsit cu o privire fermă și hotărâtă lângă mașina prietenului lor, în timp ce Rose insista că va avea grijă de prietena ei.

– Deci... noi plecăm primele. — Rose și-a coborât puțin capul, apoi l-a ridicat să se uite la Hin. — Dacă Rose ia legătura cu P'Hin, nu va fi o neplăcere, nu-i așa? — a întrebat femeia ezitant, privindu-l cu ochi strălucitori.

Gornhin s-a mutat puțin inconfortabil, dar înainte de a răspunde la întrebare...

– Oh, dă-i drumul. Nicio problemă, când vrei să povestești și să întrebi orice, fă-o pur și simplu. N'Rose n-ar trebui să-și facă griji pentru asta. P'Hin nêng nicio problemă.

Nakrab și-a îmbrățișat prietenul de gât și a răspuns, făcându-l pe domnul Gornhin să-și dea un oftat greu, dar văzând privirea plină de speranță a lui Rose...

– Da. — Putea doar să accepte.

– Mulțumesc! Odihnă plăcută!

Rose a zâmbit fericită. Apoi s-a întors să-și conducă prietena la mașină, a ocolit spre partea șoferului, s-a aplecat pe geam să-și ia un rămas-bun călduros și a ieșit din parcare, până când au rămas doar două persoane.

– Te duc acasă. Nu trebuie să iei legătura cu Tul.

Când a văzut că cel mai bun prieten al său luase telefonul și intenționa să-l sune pe stăpân, Nakrab a spus asta cu o notă de supărare și iritare, până când Hin a răspuns calm și liniștit:

– Trebuie să mă supun instrucțiunilor șefului meu.

– Da... sclavia în Thailanda o fi istorie, dar tu ești un sclav domestic, Hin.

Dar ascultătorul nu era interesat de aceste cuvinte, așa că a ridicat telefonul să-l pună la ureche, sperând să audă răspunsul la apelul său, dar acesta a intrat în căsuța vocală, așa că Gornhin a închis telefonul.

– Căsuța vocală?

– Mh.

– Atunci te duc eu acasă. — Rob și-a luat prietenul de braț conducându-l spre mașină.

Hin l-a urmat fără nicio problemă, căci șeful spusese clar că s-ar putea să termine ceva târziu, așa că nu voia să-l sune în mod repetat pentru a nu-l deranja.

Abia ce urcase în mașina lui Rob, că telefonul i-a vibra.

[Treaba nu s-a terminat, poți merge în camera mea să te culci mai întâi.]

Citind mesajul, Hin a zâmbit.

– Ce fel de ordin i-a dat încât să zâmbești așa?

– Nu e nimic.

Hin a refuzat să-i spună ceva, deși citind acele câteva cuvinte un zâmbet i-a scăpat de pe buze, deoarece șeful îi spusese clar că nu e necesar să meargă în anexă, ci putea dormi în dormitorul principal; așa că mâna lui a strâns accidental telefonul puțin mai tare ca înainte și l-a pus în buzunar.

– Lasă-mă să-ți spun încă o dată, Hin.

– Mh? — Ascultătorul s-a uitat la șofer care se comporta ciudat.

– Nu mai face fața aia. Mă ia cu piele de găină. — Gornhin a coborât oglinda din parasolar să se vadă și a descoperit că zâmbește.

Un zâmbet care arăta din ce în ce mai fericit.

O altă perspectivă

– Ai vreo treabă neterminată la muncă?

– Nu. E doar puțină treabă legată de serviciu, dar e și plăcut să te distrezi cu prietenii.

În același timp, Tul Metthanan se afla alături de domnișoara Naphawadee. O femeie frumoasă, tânără, perfectă, prudentă ca Tul, care nu doar că ieșise la cină cu ea și alți doi prieteni, dar îi și căra pungile cu articolele pe care fetele le cumpăraseră când se convinseră să intre într-un magazin de genți de firmă renumit.

– Wadee n-a vrut să intre, dar am vrut doar să fiu alături de prietena mea. Wadee își cere scuze dacă l-am deranjat prea mult pe P' de data asta.

– Nicio grabă, am timp. — Bărbatul a zâmbit blând în timp ce își punea telefonul în buzunar și a atins-o ușor pe spate pe fată în timp ce mergeau spre cele două prietene care încă nu terminaseră de ales articolul.

Pe telefonul pe care tocmai îl pusese la loc, un singur mesaj era afișat pe ecran:

[...da, voi urca în cameră să aștept...]

Capitolul 27: Loc de odihnă

Acul ceasului se apropiase de ora unsprezece seara când mașina de lux a intrat pe poarta conacului și a parcat în garaj, după ce tânărul și chipeșul Metthanan o condusese pe Naphawadee înapoi acasă, în cealaltă parte a orașului Bangkok.

Tânărul a coborât din mașină zâmbind și amintindu-și evenimentele de acum câteva ore. Tul tocmai avusese o întâlnire cu Naphawadee și două dintre prietenele ei la un restaurant celebru; ajunseseră separat, dar la plecare Tul se oferise să le ducă acasă pe amicele Wadee. În ciuda refuzului inițial al fetei, care părea ușor timidă, acestea acceptaseră, iar el nu putuse să nu se amuze în sinea lui.

Nu, nu doar pentru asta, ci pentru că Tul văzuse cât de mult îl plăcea Wadee. Și nu doar ea – toată lumea din jur putea observa. Prietenele ei îl simpatizaseră, iar mama Naphawadee îl susținea cu tot sufletul, întâmpinându-l cu brațele deschise și invitându-l în casă la sosire. Dacă era vorba despre fericire, mama ei era prima care se bucura să-și vadă fiica alături de tânărul Metthanan. Așadar, când reușise în sfârșit să scape din acea casă, se făcuse târziu, dar Tul trebuia să recunoască că era destul de mulțumit.

Ochii lui de culoarea mierii se luminaseră imediat la gândul sângelui aristocratic al fetei, ceea ce i-ar fi putut ridica statutul în societate.

În ochii lui Tul, Naphawadee nu era cu nimic diferită de ceilalți oameni din cercul ei, dar pe de altă parte, ceva straniu se întâmpla în prezența ei: interacțiunea cu ea nu-i provoca scârbă sau acea repulsie care să-i dea stări de vomă. Era naturală, sinceră și nu încerca să pretindă că este altcineva – spre deosebire de prietenele ei, ale căror priviri atente nu trecuseră neobservate. Păreau că o aplaudă pe Wadee, dar dacă ar fi fost în locul ei, ar fi fost și mai fericite să-i ia locul.

Nu că tânărul ar fi avut o părere atât de înaltă despre sine, ci pentru că întâlnise prea mulți oameni de felul acela.

Tul se gândi la asta în timp ce inhala adânc mirosul de pământ, iarbă și flori din grădină, găsindu-l mult mai plăcut decât parfumul scump purtat de fetele superbe, atât de dulce și intens încât aproape că te amețea.

Simțindu-se mai bine, tânărul s-a îndreptat direct spre locul din casă unde putea respira cu adevărat ușurat – și nu pentru că era propria lui cameră, ci pentru că acolo era Hin.

Grijă tăcută

Gornhin ședea în prezent pe podea, rezemat cu capul de brațul canapelei în timp ce strângea o pernă în brațe, dormind adânc. Văzându-l așa, Tul a simțit cum un zâmbet îi înflorește pe buze. S-a apropiat cu precauție și a tras aer în piept. Făcând asta, a putut percepe nu doar mirosul hainelor curate ale lui Hin, ci și aroma unică a pudrei de talc pe care o folosea de obicei după baie. Fără să ezite, s-a lăsat în genunchi lângă el.

Privirea i s-a odihnit pe chipul lui într-o expresie relaxată, calmă... blândă.

Tul l-a privit pe Gornhin pentru o clipă, înainte de a-i plasa o mână pe obraz. Obrajii lui, prin comparație cu cei ai Naphawadee, erau ca cerul și pământul – pielea lui Hin nu era netedă și nici fină la atingere. Totuși, Tul a ales să-și treacă degetele de-a lungul profilului său: a pornit de la părul negru, a coborât spre sprâncene și cicatricea de lângă ele, a trecut peste nasul proeminent până la buzele subțiri, pe chipul său desenându-se de la sine un zâmbet larg.

– Ești atât de obosit acum? Oare căutarea altcuiva te-ar fi ajutat? — a șoptit Tul pe un ton destul de amuzat, nicidecum dojenitor.

Gândindu-se că, dacă Hin l-ar fi putut auzi acum, s-ar fi simțit extrem de rușinat. Dar când a venit vorba de a „găsi pe altcineva care să ajute la muncă”, răspunsul lui Tul în sinea lui a fost un hotărât: Nu!

Știa că Hin nu era un geniu și nici mai inteligent decât ceilalți din jur, dar tocmai asta îl făcea mai bun. Era un om care poate că nu putea concura academic cu Nakrab la același nivel, dar avea un lucru care îl scotea în evidență: efortul său.

Deși toată lumea de la universitate îl vedea ca pe un simplu servitor mereu la discreția lor, nimeni nu putea nega faptul că era bun la învățătură și pe deplin capabil să gestioneze orice sarcină i s-ar fi încredințat. Tul știa foarte bine că este o persoană de încredere, pe lângă angajamentul pe care Hin îl punea în tot ceea ce făcea.

De aceea nu voia un talent nativ; voia pe cineva cu acea dorință, pe cineva ca Hin care nu se odihnea niciodată, care nu se oprea din a merge înainte, pentru că știa că, dacă s-ar fi oprit, n-ar fi atins niciodată obiectivele propuse. Așadar, acum că examenele se terminaseră, nu era de mirare că ajunsese în această stare de epuizare.

Tânărul a zâmbit tandru, mângâindu-i capul pentru ultima oară, având grijă să nu-l trezească. Însă nu putea să-l lase să doarmă așa pe podea; știa că, dacă ar fi continuat, s-ar fi trezit cu dureri îngrozitoare. Așa că tânărul stăpân Metthanan și-a tras confidentul cât de aproape a putut, i-a trecut brațele pe sub spate și sub genunchi și l-a ridicat.

Greutatea pe care a trebuit să o suporte a fost mai mare decât și-ar fi imaginat inițial, dar a avut grijă să nu facă mișcări bruște pentru a nu-l trezi, îndreptându-se spre patul uriaș pentru a-l așeza cu blândețe, în timp ce respira sacadat de la efort.

– Să te lași cărat de șef, hă? — a șoptit Tul, clătinând din cap și zâmbind, înainte de a se îndrepta spre baie.

– Ce faci...? — a mormântat Hin.

Ochii clari de culoarea mierii s-au întors spre persoana care, simțind moliciunea saltelei, se foise pentru a găsi o poziție mai comodă, îngropându-și capul în pernă pentru a dormi în continuare fericit. Aceste gesturi simple au fost suficiente pentru ca Tul să-i dea o palmă ușoară, cu dosul palmă, exact în mijlocul frunții.

– Unu...

Bărbatul din pat s-a mișcat ușor, încrețindu-și nasul din cauza celui care îi tulbura somnul, ceea ce l-a făcut pe Tul să râdă cu drag. Privirea îi era învăluită de o blândețe rară în timp ce se așeza pe marginea patului, privind cum confidentul său încerca să scape de oboseala a săptămâni întregi în somn.

– E bine că te-ai întors devreme; dacă ai mai fi rămas cu Nakrab, cu siguranță ai fi murit de epuizare.

Tul a zâmbit din nou observând hainele cu care era îmbrăcat Hin; asta însemna că se întorsese de mult timp, având timp să facă duș, să schimbe lenjeria de pat și să adoarmă așteptându-l, exact așa cum îi poruncise. Gândul acesta l-a făcut să se aplece și să-și preseze scurt nasul de obrazul celui care dormea, înainte de a se ridica ușor și de a-i da părul la o parte de pe frunte.

După ce l-a privit preț de câteva momente, Tul a intrat în baie, dorind să termine repede pentru a se întoarce la cel care-i aducea o liniște incredibilă în suflet – o liniște pe care nici măcar o companie ca a Naphawadee nu i-o putea oferi.

A stins luminile din cameră și s-a întins pe pat lângă el, înconjurându-l cu brațele și scufundându-și fața în scobitura gâtului său, inhalând parfumul unic care-i reda pacea interioară.

Inhalarea aromei lui Gornhin a șters urmele acelor parfumuri neplăcute de la întâlnire, iar căldura trupului său l-a făcut să-și strecoare mâna pe sub cămașa lui, atingându-i talia. În clipa aceea, Tul a simțit că în sfârșit venise acasă.

Da, aceea era pacea minții.

Poate că în public trebuia să poarte o mască, dar în această cameră, doar el și Hin își puteau exprima oboseala fără nicio inhibiție.

– Noapte bună. — a șoptit tânărul metis la urechea celui din brațele sale, închizând ochii.

La rândul său, Hin, deși adormit, a ridicat o mână să-i cuprindă talia, a scos un sunet confuz asemenea unui copil și s-a cuibărit și mai strâns în căldura trupului său, continuând să doarmă liniștit.

Acest gest drăguț l-a făcut pe Tul să privească spre el cu o ușoară surprindere înainte de a chicoti în barbă. Cum putea cineva care arăta uneori atât de aspru să fie atât de adorabil?

Auzindu-i respirația ritmică, Tul i-a mângâiat din nou părul, inhalând șamponul parfumat, și l-a strâns în brațe, spunându-i în sine că, în cele din urmă, acolo era locul lui – în îmbrățișarea singurei persoane care conta.

O dimineață neașteptată

Hin nu-și amintea când adormise; știa doar că după ce făcuse duș, se așezase să-l aștepte pe stăpân, dar pleoapele îi deveniseră atât de grele încât, în ciuda eforturilor, epuizarea acumulată în perioada examenelor și aerul condiționat l-au dovedit.

Când tânărul servitor s-a trezit, mai era încă mult până în zori. O căldură stranie îi învăluia trupul. A clipit des, adaptându-se la întunericul camerei, dar ochii i s-au mărit de o uluială totală când a realizat unde se afla: dormea în patul stăpânului, iar acesta îl ținea strâns în brațe.

Panica l-a cuprins instantaneu. Cum ajunsese acolo? Nu era nicio șansă să fi urcat singur, ceea ce însemna că singura persoană care îl adusese era Kuhn Tul. Rușinea l-a copleșit, dar în același timp inima i-a luat-o la galop din cauza atenției primite. Se simțea atât de fericit încât obrajii îi ardeau.

A trebuit să tragă aer în piept, instruindu-și inima să se domolească pentru a nu-l trezi pe stăpân. Totuși, privirea nu i se putea dezlipi de chipul chipeș al bărbatului care dormea alături.

Instinctiv, Hin a întins o mână, atingând cu vârful degetelor colțul ochilor săi și urmărind genele dese care se proiectau fin pe obraji în lumina slabă a lunii. Un zâmbet i-a scăpat de pe buze.

Deși mai fusese îmbrățișat de stăpân, o îmbrățișare atât de caldă și pură, lipsită de conotații sexuale, era o rarietate. Transmiterea căldurii trupurilor lor era de ajuns pentru ca inima să-i bată cu o intensitate nebună.

– Acesta este cel mai frumos cadou pentru finalizarea examenelor — a șoptit el în sine, mutându-și brațele să cuprindă la rândul său talia bărbatului mai înalt și îngropându-și fața în părul lui parfumat.

Zgomotul bătăilor inimii sale era însă prea puternic.

– Zgomotos? — a întrebat brusc o voce groasă, adormită, făcându-l pe Hin să încremenească. Stăpânul se trezise și îl privea cu ochii întredchiși.

– Mhn... Inima ta bate atât de tare încât m-a trezit.

Sângele i-a urcat instantaneu în obraz lui Gornhin. Încercând să se retragă, a vrut să se dea la o parte, dar...

– Unde crezi că pleci? — Tul l-a tras de talie, lipindu-l din nou de el.

– Eu... — Gornhin nu știa ce să spună.

– Am spus că inima ta bate atât de tare încât m-a trezit, dar n-am spus că m-a deranjat.

Ascultătorul s-a oprit, privind spre cel care îl trăsase și mai aproape.

– Îmi pare foarte rău...

– Pentru ce?

– Pentru că am adormit.

– Ți-am ordonat să vii în cameră, dar nu ți-am spus că ai voie să dormi — a spus șeful pe un ton de dojană blândă.

– De aceea...

– Dar nu vreau să-ți aud scuzele.

Mâna care îi mângâiase spatele a urcat spre obraz, apoi spre creștetul capului, invitându-l să se apropie.

– Ești obosit din cauză a tot ceea ce faci pentru mine sau din cauza studiului intensiv pentru examene?

Gornhin a răspuns fără să stea pe gânduri:

– Din cauza examenelor. Nu obosesc niciodată din cauza ordinelor lui Kuhn Tul. Sunt dispus să îndeplinesc orice... Hm!

A fost întrerupt brusc. Buze moi și calde s-au lipit de ale lui. O suctură delicată pe buza inferioară i-a trimis un fior electric prin tot corpul, în timp ce mâna lui Tul i-a prins ceafa, adâncind sărutul. O limbă caldă i-a pătruns printre buze – nu cu asprime, ci cu o dulceață mistuitoare care l-a făcut să piardă contactul cu realitatea și să răspundă cu o pasiune neașteptată.

Sărutul era atât de dulce încât Gornhin se agăța de materialul pijamalei lui Tul, gemând în fundul gâtului, predându-se complet. Când tânărul metis s-a retras în sfârșit, Hin l-a tras de după gât, dorind ca acel moment să continue.

Tul l-a privit amuzat și uimit în același timp. Chipul băiatului era aprins de un roșu viu, iar în colțurile ochilor îi străluceau lacrimi – o imagine rară, căci de obicei lacrimile lui erau provocate doar de suferință.

– Kuhn Tul... — a scâncit Gornhin.

Tul i-a șters lacrimile cu buricul degetelor, întrebându-l cu un zâmbet jucăuș:

– Chiar atât de rele sunt săruturile mele?

Asta l-a făcut pe Hin să vrea să intre în pământ de rușine, coborânde-și privirea.

– Eu...

– Vrei să te mai sărut o dată? — a întrebat șeful cu un zâmbet șarmant, fruntea fiindu-i lipită de a sa.

Pentru prima dată, cel care nu îndrăznise niciodată să ceară nimic a încuviințat încet din cap.

– Pe bune? Dar în seara asta n-o să mai fac asta.

Tul a pufnit în râs văzând cum fața lui Hin pălește instantaneu, iar mâinile i se sprijină pe pieptul lui pentru a se îndepărta. În clipa aceea, un val de tandrețe i-a inundat inima.

– Doar că acum nu e momentul, mâine trebuie să ne trezim foarte devreme. Vino, culcă-te — a spus Tul, trăgându-l din nou în brațe și închizând ochii.

– Ce vrei să spui? — a întrebat Hin curios, imitând o voce iritată de fațadă.

Tul i-a dat două palme ușoare peste șold.

– Cu siguranță o să te mai sărut, dar nu chiar acum.

Gornhin a rămas tăcut până când Tul a deschis ochii și l-a plesnit din nou, făcându-l să se sperie:

– Mergi la somn sau nu?

– M-am culcat.

Gornhin s-a întins alături de el, închizând ochii. Găsindu-l extrem de adorabil, Tul l-a mângâiat pe șold în semn de alinare, trăgându-l confortabil la pieptul său, în timp ce Hin, rușinat, s-a cuibărit și mai strâns.

O destinație necunoscută

– Trezește-te și du-te să-ți iei hainele.

Gornhin s-a trezit a doua zi simțindu-se complet revigorat, dormind în sfârșit adânc după săptămâna grea de examene, dar starea de energie a fost spulberată de ordinul stăpânului și de valiza deschisă pe pat în care acesta începea să împacheteze haine.

– De ce facem bagajele?

Tânărul stăpân nu i-a răspuns imediat, ci s-a întors spre el cu un zâmbet:

– Împachetează haine pentru trei zile și două nopți. Ai jumătate de oră la dispoziție.

Hin s-a dat jos din pat nu pentru că avea puțin timp, ci pentru că trebuia să schimbe lenjeria de pat mai întâi, conform obiceiului zilnic, înainte de orice altceva. Dar proprietarul camerei l-a oprit:

– Las-o așa. N-o să mor dacă nu le schimb o zi. Oricum, n-o să dormim aici la noapte. Du-te după haine.

Ochii de culoarea mierii aveau o strălucire aparte care îi transmitea că, dacă întârzia, nu avea să fie așteptat.

Zece minute mai târziu, Gornhin stătea în fața casei alături de stăpân, care căra o valiză scumpă, în timp ce el ținea doar un rucsac mic, primind binecuvântarea mamei sale pentru un drum sigur – fără să știe încă încotro se îndreptau.

– Călătorie plăcută, Hin. Și ție, Kuhn Tul. Mulțumesc.

Hin ar fi vrut să o îmbrățișeze pe mama sa, dar a zâmbit sec și s-a urcat buimăcit în mașina pe care stăpânul o conducea, uitându-se cum mama sa le face cu mâna.

– N-am de gând să te duc la tăiere – a spus șoferul amuzat.

– Nu cred asta, doar mă gândeam...

– Păi atunci păstrează-ți îndoielile și află singur la fața locului.

Pe drum spre mare

Muzica bună din mașină a menținut o atmosferă relaxată, dar Gornhin nu putea să nu se teamă; chiar dacă șeful nu l-ar fi ucis niciodată, ieșirile lor anterioare în afara conacului se terminaseră uneori prin „tortură” – cum ar fi data în care îl legase de patul unui hotel...

Te rog, nu lasă să fie la fel și de data asta.

După două ore de mers, Tul a tras la o benzinărie pentru a alimenta și a cumpăra cafea și hot-dogi. Relaxat de bună dispoziția șefului, care bătea darabana pe volan în ritmul muzicii, Hin a început să mănânce cu poftă.

– Îmi dai și mie cafeaua?

Hin s-a grăbit să înghită și a luat paharul din suport, dar Tul își ținea hot-dogul în mână în timp ce conducea.

– Ce ai pățit? Am doar două mâini, cum vrei să conduc și să iau cafeaua?

Tânărul metis s-a uitat la el prin ochelarii de soare, trimițându-i un zâmbet jucăuș. Acest mic gest i-a făcut obrajii să se înroșească treptat.

– Să o țin eu pentru tine?

– Doar ajută-mă, de cât timp suntem împreună și încă ți-e rușine?

Hin a dus paiul aproape de buzele șoferului.

– Foarte bun!

Tul a sorbit din cafea, păstrându-și privirea la drum, în timp ce Hin nu și-a putut lua ochii de la genele sale lungi și părul mângâiat de soare.

– Îți tremură mâinile.

Confidentul s-a simțit și mai stânjenit când tânărul stăpân i-a zâmbit din nou:

– Ești timid?

Râsul molipsitor al lui Tul i-a umplut urechile, amintindu-i de acel înger din trecut, de parcă toți cei care-i provocaseră atâta durere nu ar fi existat niciodată. Acesta era cel mai frumos zâmbet pentru el.

O destinație de neuitat

Mașina de lux a intrat în cele din urmă în parcarea unui hotel luxos cu vedere spre mare.

– Nici nu era nevoie să faci asta...

Gornhin a vrut să coboare și să ia bagajele din portbagaj, dar a fost oprit de vocea extrem de blândă a lui Tul:

– Această călătorie este cadoul tău de ziua de naștere, așa că te voi răsfăța următoarele trei zile.

O zi de naștere pe care Gornhin n-avea s-o uite niciodată până în ultima zi a vieții sale...

Capitolul 28: Ziua de naștere

Timp de mulți ani, Gornhin nu și-a sărbătorit ziua de naștere așa cum se cuvine, mama lui obișnuită fiind doar să ceară permisiunea șefului ca familia să meargă la templu pentru a le lăsa o ofrandă de mâncare călugărilor, cerând binecuvântare pentru el în acea zi. Și astfel, ziua trecea fără petrecere, fără tort și fără mese speciale. Chiar și după intrarea la universitate, ziua lui de naștere cădea adesea în perioada examenelor, așa că era un obicei ca Gornhin să-și uite propria zi specială.

Același lucru s-a întâmplat și cu această ocazie; tânărul uitase că a doua zi urma să fie ziua lui de naștere, așa că atunci când șeful îi spusese că această călătorie avea legătură tocmai cu acel eveniment...

Imaginați-vă cât de tare i s-a umplut inima de bucurie când a auzit asta!

„Simt că inima o să-mi explodeze”, se gândește Gornhin în timp ce merge alături de stăpân, în timp ce băiatul de la hotel se îndreaptă spre cameră cărându-le bagajele.

Ar fi vrut să le care singur, dar din cauza privirii dezaprobatoare a persoanei care obișnuia să slujească, n-a mai scos o vorbă când a văzut că e ajutat. Așa că a intrat în cameră, deschizând ușa și rămânând cu ochii mari de uimire când a realizat că nu era vorba doar despre o cameră simplă cu un pat, un televizor în colț și o comodă mică, ci despre un apartament uriaș de tip suită, dotat cu o garnitură de canapele mari amplasate de o parte a unui balcon cu o priveliște superbă asupra mării. Lângă ele se aflau o masă de toaletă și o bucătărie mică, ideală pentru a găti fără nicio problemă.

În plus, această cameră avea uși glisante de ambele părți care dezvăluiau dormitorul principal și altul mai mic în direcții opuse. Totul era decorat cu un gust deosebit.

Gornhin a continuat să privească împrejurimile suitei cu ochii măriți, îndreptându-se spre balconul imens, complet entuziasmat, în timp ce Tul îl urmărea din priviri cu un zâmbet pe buze și îi dădea un bacșiș băiatului care cărase bagajele, acesta ieșind imediat și lăsându-i pe cei doi singuri.

– Îți place? — s-a apropiat Tul, oprindu-se în spatele celui care admira priveliștea nesfârșită a mării.

– Să stau în camera asta? — a întrebat proprietarul zilei de naștere, vizibil surprins.

– Ai vrea să dormi pe holul din fața camerei?

Gornhin își spuse în sinea lui că holul din fața camerei ar fi fost cel mai sigur loc pentru el, ceea ce l-a făcut pe Tul să ofteze și să vorbească pe un ton ironic:

– Cât de mult mă vezi ca pe un profesor nemilos care te va da afară și te va lăsa să dormi pe hol?

Tul însuși știa că era și mai groaznic de atât, dar în momentul acela starea lui de spirit era atât de bună încât nu voia să-l certe. S-a apropiat și mai mult, înconjurându-și confidentul cu ambele brațe într-o îmbrățișare din spate și sprijinindu-și bărbia pe umărul lui, simțind rigiditatea cuiva care se simțea inferior.

– Nu sunt demn să primesc ceva atât de bun ca asta.

Gornhin și-a întors capul să-l privească în ochi pe Tul, care îi detectase nesiguranța, dar asta nu a făcut decât să-l facă pe Tul să clatine din cap:

– Să te jignești pe tine însuți înseamnă să mă jignești și pe mine.

Surprins de ceea ce auzise, Gornhin s-a întors în brațele stăpânului său, privindu-l în ochi și declarând că nu s-ar gândi niciodată să-l jignească în felul acela, până când a zărit reflexiile aurii ale soarelui oglindindu-se în pupilele lui, făcându-l să se simtă cuprins de emoție.

– Ești confidentul meu apropiat. În plus, nu trebuie să uiți că tu și cu mine suntem pe cale să absolvim, așa că nu vom mai avea o viață normală de studenți. Următorul meu obiectiv va fi să preiau tot ce aparține bătrânei și familiei Metthanan. Dacă crezi că acest tip de cameră nu este potrivit pentru tine, cum vei putea rămâne alături de mine?

Tul a spus asta privind în ochii tremurânzi ai confidentului său, știind că acesta nu se temea de povara pe care o punea pe umerii amândurora, pentru că acele cuvinte însemnau că amândoi vor împărți aceeași greutate.

Tânărul metis decisese de mult timp că, dacă cineva trebuia să aibă grijă de el, acela avea să fie acest tip, dar băiatul părea să nu realizeze propria sa importanță. Camera aceasta nu reprezenta nici măcar o fracțiune din grandoarea pe care o plănuia pentru viitor.

– E... e doar că eu... nu sunt obișnuit...

– De câte ori este camera mea mai bună decât asta?

Tul a încuviințat încrezător, în timp ce Gornhin, aflat încă în brațele stăpânului său, a privit în jur și a răspuns cu o voce moale:

– Sunt obișnuit cu lucruri de felul ăsta, dar nu sunt obișnuit să te slujesc așa.

– Ei bine, e mai bine să te obișnuiești.

Tul a chicotit, desfăcându-și brațele și întorcându-se să-și ia bagajele.

– O fac, Kuhn Tul! O fac eu singur!

Hin s-a repezit repede să-și facă treaba încercând să apuce gențile, dar Tul l-a împins ușor de umăr. Cei doi s-au oprit, iar Tul a rostit doar câteva cuvinte:

– Te-am dat la o parte.

Hin a făcut imediat un pas în spate, privind la umerii largi ai celui care a intrat grăbit în camera principală. Acțiunea stăpânului l-a panicat, căci șeful nu doar că și-a cărat propria valiză, dar a dus-o și pe a lui, așezând-o lângă patul din acea cameră imoare, indicând clar că avea să doarmă acolo în acea noapte. Voia să comenteze că ar trebui să doarmă în camera alăturată, dar privind în ochii stăpânului a realizat că nicio discuție nu era binevenită.

Întorcându-se, Tul a observat surpriza de pe chipul lui, a ridicat o sprânceană și a vorbit cu un zâmbet pe buze:

– Te gândești că ar trebui să dormi în camera mică?

Hin a încuviințat fără să gândească – o atitudine pe care Tul era sătul să o vadă, așa că s-a apropiat de el. Acum, palma caldă a stăpânului îi atinge obrazul bronzat, alunecând spre bărbie și ridicându-i-o ușor, în timp ce degetul mare îi mângâie blând buzele subțiri. În clipa aceea, Tul a simțit un mic fior venind din partea lui Hin, al cărui chip frumos s-a înclinat spre el.

– Unde vrei să te sărut în seara asta?

Obrajii ascultătorului au luat foc instantaneu. Atât de fierbinți încât Hin însuși își dădea seama că fața îi trebuia să fie roșie ca focul, amintindu-și cu șoc momentul în care îl apucase pe șef de gât pentru a-l trage spre sine și a-l săruta.

Rușinea i se citea pe chip și în ochi, făcându-l pe cel altminteri rece și implacabil să se aplece și mai mult pentru a-i săruta ușor colțul buzelor întredeschise de surprindere, coborând apoi spre buza inferioară, unde a apăsat-o scurt înainte de a se retrage pentru a-i șopti la ureche:

– În seara asta am de gând să-l sărut pe sărbătorit până când va fi complet fericit și mulțumit.

Gornhin a încremenit văzând că șeful face un pas în spate.

– Îți dau puțin timp să te odihnești după drum. Dormi puțin, iar peste o oră ieșim să mâncăm.

Tul a zâmbit, i-a mai ciufulit o dată părul lui Hin și a ieșit din cameră, lăsându-l pe cel care primea acum mai multă atenție decât în întreaga sa viață să se târâie cu picioarele moi până la marginea patului. Gornhin și-a dus ambele mâini la fața extrem de fierbinte, masându-și obrajii cu putere pentru a-și recăpăta calmul, dar în minte nu avea decât zâmbetul pe care șeful i-l dăruise.

Aceasta era abia abia începutul călătoriei, iar Gornhin simțise deja că moare și renaște de mai multe ori; nu știa cum aveau să se termine aceste trei zile. Cât de mult mai avea să-i sară inima în piept în felul acesta?

De data aceasta, Tul nu-i torturase trupul, ci îi pusese inima să lucreze la turație maximă.

– Sunt mort. — a șoptit Gornhin în sine.

Da, avea să facă cu siguranță un infarct și avea să moară.

Seara la malul mării

În același timp, Tul a intrat în camera de zi uriașă și s-a așezat pe una dintre canapele, relaxându-se după câteva ore de condus. Zâmbea larg, privind spre ușa deschisă a dormitorului și, deși nu-l putea vedea pe cel dinăuntru, se gândea la expresia împietrită a acestuia.

Este mai drăguț decât pare.

Bărbatul a zâmbit și mai luminos, gândindu-se că această călătorie nu avea să fie o risipă.

Deodată, telefonul a început să vibreze fără oprire, cerându-i atenția. L-a luat să vadă despre cine era vorba... Wadee...

Privirea i s-a înghețat, devenind complet indiferentă.

Nu e momentul să trebuiască să mimez un zâmbet pentru a-i face pe plac acelei femei.

Dacă l-ar fi întrebat cineva pe Hin cum se simte în acel moment, probabil că sentimentul s-ar fi asemuit cu a fi trimis direct în rai sau a fi aruncat în adâncurile iadului.

După ce „se odihnise” timp de o oră – răstimp în care Hin continuase să se întrebe dacă totul era doar un vis –, Tul intrase în cameră cu un zâmbet pe buze și îl condusese pe cel care încă mai încerca să distingă realitatea de iluzie spre un restaurant faimos cu fructe de mare de pe malul mării, plin de turiști, în ciuda faptului că era mijlocul săptămânii.

– Mănâncă asta. — Kuhn Tul, tu nu mănânci.

În acest moment, masa era plină de crustacee pe care doi oameni cu greu le-ar fi putut termina. Farfuriile nu conțineau doar creveți la grătar, ci și crabi cu carne fermă, dar fragedă, icre sărate, pește prăjit cu legume proaspete, o supă de fructe de mare și orez. Stăpânul curăța mâncarea și i-o punea în farfurie.

Și exact de aceea Hin se afla la mila sentimentelor sale.

Gornhin era atât de fericit încât nu îndrăznea să crezut că luarea mesei împreună cu stăpânul era adevărată, stând acolo și fiind îngrijit de acel om în timp ce frumoșii lui ochi de culoarea mierii îl priveau zâmbind doar pentru el. Sentimentul de fericire copleșitoare îl făcea să creadă că e în rai; însă, cunoscându-și atât de bine stăpânul, Gornhin se temea că acesta era doar preludiul unei scene dramatice și că, indiferent de motiv, avea să sufere mai târziu, simțindu-se cu adevărat în iad.

Deși nu voia să gândească negativ și voia doar să se relaxeze și să se bucure de moment, inima nu-l asculta.

Dacă Kuhn Tul s-ar purta așa cu Kuhn Wadee... n-ar fi de mirare, dar eu sunt doar un servitor, fiul șoferului și al menajerei. Chiar merit să accept un asemenea tratament bun și o asemenea experiență cu un zâmbet pe buze?

– De ce nu mănânci? Deschide gura.

La început, Tul doar îi pusese mâncare în farfurie, dar acum un crevet mare, curățat și înmuiat în sos picant, îi era îndreptat direct spre buze, făcându-l să se blocheze. Era atât de șocat încât nu a putut reacționa și deschide gura, așa că tânărul stăpân a trebuit să repete:

– Deschide gura.

– Eu... pot mânca singur.

– Hin...

Abia atunci Hin a căscat gura și a acceptat crevetul oferit.

– Foarte bine!

Imaginea lui Tul zâmbindu-i cu acei ochi aurii superbi l-a lovit atât de plăcut încât era gata să-și maseze pieptul.

Nu numai atât, simt că infarctul e aproape... — a murmurat Gornhin în sine, după care a desfăcut rapid și cu mare îndemânare un crevet mare, așezându-l în farfuria stăpânului.

– Kuhn Tul, mănâncă și tu, te rog.

Confidentul a încercat să zâmbească, dar primise o privire amuzată care l-a făcut să se simtă stânjenit, așa că privirea i s-a transformat într-un zâmbet în timp ce vorbea pe un ton blând:

– Acum... tocmai ai pus crevetul în farfuria mea?

Zâmbetul tânărului stăpân a persistat în timp ce își plimba privirea între crevetul din farfurie și chipul surprins al confidentului, după care a încrucișat brațele:

– Fă-o din nou.

– Eu... vrei... să te hrănesc?

Când șeful a prefăcut că se apleacă pentru a mânca singur, sărbătoritul a reacționat și s-a repezit să ia crevetul din farfurie, ridicându-l la buzele acestuia. În clipa aceea, pe chipul lui Tul a apărut un zâmbet larg care îi făcea fața și mai atrăgătoare. În schimb, confidentul era complet încordat, cu fața extrem de palidă – nu pentru că n-ar fi vrut să-l hrănească așa, ci de teamă că oamenii din jur aveau să se uite ciudat la stăpânul său, lucru pe care Tul îl știa prea bine.

– N-ar trebui să-ți faci griji, nu mă cunoaște nimeni aici?

A spus Tul în timp ce crevetul se afla în fața buzelor sale. Apoi, mâna lui i-a apucat încheietura mâinii lui Hin și a mâncat crevetul, după care și-a scoasă limba și a lins sosul de fructe de mare de pe degetele lui Hin, fără ca acesta să poată face ceva, rămânând înțepenit.

– Kuhn Tul!

Gornhin s-a trezit strigând neîncrezător la ceea ce tocmai se întâmplase și și-a tras instantaneu mâna ca și cum s-ar fi ars, uitându-se la bărbatul care chicotea în barbă în timp ce se lingea pe buze de plăcere.

Atunci, roșeața a erupt complet pe chipul confidentului.

– Vrei să-mi lingi și degetele? — a întrebat Tul amuzat.

Imediat, ascultătorul și-a plecat capul scuturându-l cu putere.

– Astăzi... Kuhn Tul se comportă... ciudat. — Atât de ciudat încât inima de piatră îi sărea din piept la orice pas. Apoi s-a apucat din nou să curețe creveții.

– Curăță-i și mănâncă-i tu, nu trebuie să-mi faci pe plac, ți-am spus că această călătorie este pentru ziua ta de naștere.

Chiar și după ce a spus asta, creveții au fost trimiși în farfuria lui, un zâmbet blând ivindu-se pe buzele lui Tul, surprinzându-l pe Hin. Era un zâmbet atât de drăguț, atât de frumos și fermecător încât, pentru a nu-și pierde cunoștința, Hin n-a putut decât să încuviințeze din cap și să se supună, privind în altă parte și curățând un alt crevet a cărui destinație finală a fost propria sa gură.

Așa era. Era timid, extrem de timid.

Kuhn Tul spusese că era un cadou de ziua de naștere, dar nu era oare un cadou prea frumos?

Hin se temea să nu se trezească din vis, căci ar fi însemnat să cadă de la o înălțime mare, ori el se afla deja foarte sus.

Suspiciuni și promisiuni

– Cu siguranță sunt iubiți.

În acel moment, Hin a încremenit auzind un șoptit venind de la o masă din spatele lor, dar n-a îndrăznit să privească în acea direcție; știa doar că era un cuplu de tineri care vorbea despre ei și despre natura relației lor.

– Nu e nimic ciudat când se hrănesc unul pe celălalt. — Oamenii ăștia credeau că el și Kuhn Tul...!? — Păcat totuși... amândoi sunt atât de arătoși.

Gornhin n-ar fi trebuit să se întoarcă să se uite, dar a făcut-o, făcând contact vizual cu una dintre fetele de la masă, care s-a ascuns repede pentru a evita privirea sa plină de dubii. Apoi s-a întors, arătându-și chipul palid stăpânului, care părea să nu dea nicio importanță problemei.

– Kuhn Tul, oamenii de la masa aceea...

– Mănâncă repede, nu le acorda importanță. — Tul a devenit și mai îndrăzneț, punându-i natural și mai multă mâncare în farfurie.

– Te rog, nu o face, asta îi va face pe oameni să înțeleagă greșit! — l-a avertizat Gornhin grăbit, privind în jur de teamă ca cineva să nu-i recunoască stăpânul, dar...

– Nu înțeleg ce e greșit.

– Dar cred că suntem un cuplu! — a încercat Hin să lămurească lucrurile din cauza situației periculoase în care se aflau, dar Tul a izbucnit în râs, întrebând:

– Ai vrea să fie așa cum cred ei?

Tânărul nu știa cum să răspundă și, deși asta era ceea ce își dorea cu disperare din tot sufletul, știa că a fi un partener sexual era deja prea mult și că, dincolo de asta, nu era decât un sclav de pat.

Da. Dacă aș avea șansa să fiu iubitul tău, un iubit adevărat pentru o singură zi, ar fi cu adevărat minunat.

Sentimentul intens declanșat de dor și privirea bântuită din ochii lui l-au făcut pe Tul să-și schimbe expresia într-una mai solemnă și mai serioasă, aplecându-se spre el:

– Ți-am spus. Am spus că te voi face fericit.

Gornhin încă nu putea vorbi, privindu-l pe bărbatul frumos din fața ochilor săi în timp ce inima îi era sfâșiată.

Dar asta e imposibil, nu-i așa? Este ceva ce nu se poate înfăptui.

Însă acel gând a dispărut când Tul a întins mâna să-i atingă obrazul și i-a spus foarte serios:

– Dacă asta îți dorești, atunci așa vom fi.

– Chiar și dacă ceea ce îmi doresc să fiu este... iubitul tău?

La sfârșitul frazei, vocea lui Hin nu mai era decât un șoptit sugrumat în gât, așa că Tul și-a mișcat mâna să o ia pe a lui Gornhin și să o strângă ferm, ca și cum ar fi recunoscut toată suferința prin care trecuseră împreună.

Amândoi aveau o dorință comună, dar era ceva greu de exprimat în fața unor străini. De data aceasta însă, Tul avea o scuză:

– Trei zile, timp de trei zile voi fi al lui Gornhin.

– Trei zile... — Hin l-a privit o clipă și a închis ochii, în timp ce pe ei se formau picături limpezi de apă. — Da. Vei fi iubitul meu. Tu și cu mine vom fi iubiți.

Hin și-a reținut lacrimile până când n-a mai putut controla tremurul umerilor săi. Mâna lui Tul îl strângea atât de tare încât aproape că-l dozea, apoi a întors-o pentru a-i întrepătrunde degetele cu ale lui, unindu-le ferm.

Trei zile sunt de ajuns pentru ca acest vis să devină realitate.

Te rog, dacă ăsta e un vis, nu mă trezi din nou; nu vreau să mă trezesc, nu vreau să știu adevărul, vreau să trăiesc în acest vis pentru totdeauna, căci în realitate așa ceva nu se va întâmpla niciodată. Nu există nicio șansă să pot ține mâna acestui om dacă nu e un vis.

Gornhin și Tul n-aveau de unde să știe că această experiență aniversară din acest an avea să devină o amintire de preț care avea să le hrănească și să le susțină ambele inimi din ziua... despărțirii.

Pe plajă

– Sunt atât de sătul încât nici nu pot merge.

După ce au încercat să dovedească cantitatea uriașă de mâncare, cei doi au părăsit restaurantul și s-au plimbat spre plajă. Din fericire, cerul era foarte senin, nefiind nevoie de umbrelă – o vreme numai bună pentru o plimbare târzie pe nisipul fin, desculți sau întinși leneș. Totuși, bărbatul chipeș se uita cu o umbră de îngrijorare la sărbătoritul care avea încă ochii înroșiți. Tul mergea la pas domol, urmat îndeaproape de confidentul său.

– Cât a trecut de când n-ai mai văzut marea?

– Vreo patru ani — a răspuns Hin. Ultima dată când veniseră la mare fusese atunci când Kuhn Try participase la deschiderea unei noi afaceri în sudul orașului și îi luase cu el. Tul a încuviințat din cap și a continuat:

– A fost doar o muncă sub acoperire. — Hin nu-i putea vedea chipul, dar tonul vocii era batjocoritor. Tul a continuat: — Prima dată când am văzut marea aveam treisprezece ani.

Pentru un copil născut într-o familie bogată, șansele lui de călătorie, comparativ cu alții care la vârste și mai fragede călătoriseră deja în străinătate și în jurul lumii, fuseseră extrem de scăzute. Tul fusese la început închis în acel conac ca un fiu nedorit; deși dovedise că era capabil și demn de a-și arăta valoarea, era văzut în continuare doar ca o piesă de decor cu care să se laude. De aceea, el ajunsese să vadă lumea altfel decât o vedeau ceilalți.

Așadar, prima sa călătorie la mare nu fusese o amintire fericită, ci una a durerii pentru tot ce trebuise să ndure acel om. Încă o dată, Gornhin a simțit o strângere de inimă pentru stăpânul său.

Hin obișnuise să gândească la început că, dacă n-ar fi fost doar un băiat, apoi doar un servitor sau un simplu șofer – dacă n-ar fi fost doar Hin –, l-ar fi scos pe acel băiat din acea casă ca să facă tot ce-și dorea inima lui, oferindu-i felul de iubire pe care și-l dorea. Voia să fie genul de persoană care să-i ofere alinare stăpânului, dar tot ce putea face era să stea alături de el zi de zi. Dacă era rănit sau torturat, voia să fie acolo, alături de Kuhn Tul.

– Mulțumesc. — Ascultătorul și-a oprit șirul gândurilor și s-a uitat la celălalt, care tot nu se întorsese, vorbind pe un ton solemn. — Dacă n-aș fi fost eu lângă tine, poate aș fi murit în casa aceea de mult timp.

Ar fi putut muri încă din ziua răpirii, dar singurul lucru care îl determinase pe Tul să persevereze în fața morții fusese dorința de a fi iubit, de a-l revedea pe Gornhin, dorind să-și găsească prietenul a cărui stare o ignora.

Gornhin chiar nu știa cât de important era pentru el.

Dacă tânărul Tul Metthanan nu l-ar fi avut pe tânărul Gornhin – acel copil care experimentase atâta durere, lipsuri, respingere și opresiune încă din copilărie –, și-ar fi pierdut viața cu mult timp în urmă. Dar de fiecare dată, Hin îi stătuse alături, fără să-i pese că era pedepsit de bunică; de fiecare dată când era bătut, blestemat sau pedepsit, acea persoană rămăsese mereu lângă el.

Deși Tul se comporta de parca n-ar fi văzut importanța acestui lucru, inima lui știa întotdeauna. Gornhin era pentru el o persoană de neînlocuit.

– Nu mai gândi că ești lipsit de valoare și că nu meriți lucrurile astea. Este ceva ce trebuia să-ți spun de mult timp. Meriți. — Tul s-a întors să se uite la el și a vorbit serios. — Atunci trebuie să rămâi alături de mine pentru totdeauna, ai înțeles?

Asta era tot ce își dorea și el din tot sufletul. Gândul acesta îi aparținea celui care îl privea direct în ochi, coborându-și apoi privirea spre nisipul fin care le inunda picioarele, până când a zărit ceva și s-a aplecat să-l ridice: o piatră simplă și obișnuită, cu margini rotunjite, ușor de găsit pe stradă, fără valoare sau preț. Mâna lui a întins-o în fața stăpânului, arătând-o.

– Chiar dacă e doar o piatră inutilă?

Tul a privit în jos la obiectul din mâna lui, cu ochii sclipind de o licărire, întinzând mâna să ia obiectul și rostogolindu-l în palmă. Pentru o clipă, Gornhin a crezut că tânărul avea să o arunce din nou în nisip sau în mare, dar în schimb Tul a zâmbit... Un zâmbet sincer, diferit de multele pe care le văzuse când avea cea mai mare nevoie.

– Totul depinde de cine o privește. — a spus Tul aruncând piatra spre cer și prinzând-o înapoi în mână, apoi s-a întors și a început să meargă de-a lungul plajei întinse. — Îmi place mai mult greutatea acestei pietre în mână decât greutatea unui diamant apăsat pe deget.

Fiecare privește valoarea lucrurilor în mod diferit, iar Tul refuza să schimbe valoarea acelei pietre pentru orice sau pentru oricine altcineva. Pentru el, piatra aceasta avea o valoare imensă.

Cel care gândea astfel continua să meargă, făcând o precizare:

– Așa că mergi repede, nu vreau să par un idiot care vorbește singur.

Auzind asta, Gornhin s-a grăbit să meargă alături de stăpân în loc să rămână în urmă. Au mers de-a lungul plajei fără nicio țintă, fără dialog, dar niciunul nu voia ca acest moment să se oprească – momentul care aparținea doar amândurora.

Așa că Gornhin și-a spus în sinea lui că aceasta avea să fie o zi de naștere pe care n-avea s-o uite niciodată. Ziua în care fusese acolo, alături de Kuhn Tul, fără să mai fie doar o umbră ascunsă în spatele lui, vegheându-l în tăcere.

Așa își dorea să fie această plajă... nesfârșită.

Capitolul 29: Născut pentru a iubi

Domnul Patapee nu îndrăznea să spere la mai mult de atât.

Până în ziua de azi, nu se așteptase niciodată să primească atâtea lucruri bune: a plecat într-o călătorie doar cu Kuhn Tul, a stat într-o cameră superbă pregătită special de el, a mâncat alături de el fiind îngrijit cu atâta atenție și s-a plimbat pe nisipul plajei fără a ține cont de identitate sau statut în lumea reală. Iar cireașa de pe tort a fost că Kuhn Tul l-a dus la barul hotelului pentru o băutură.

Această călătorie era cel mai frumos cadou de ziua de naștere din viața lui.

Însă, în realitate, toate acestea nu erau singurele lucruri pe care stăpânul le plănuise pentru el.

În tăcerea nopții, sunetul a două trupuri care se sărutau crea o melodie romantică, cerul întunecat și marea de afară fiind singurii martori ai acțiunilor lor. Pe patul confortabil, trupul înalt al lui Gornhin se afla întins, fiind acoperit de celălalt bărbat, care nu înceta să-l sărute, refuzând să lase vreun spațiu între buzele lor.

Se îmbrățișau și își uneau trupurile de parcă niciunul nar fi vrut să se despartă vreodată. Tânărul stăpân își îndeplinea promisiunea făcută mai devreme: să-l sărute până când va fi complet fericit și mulțumit.

Săruturile nu erau dominante. Nu erau violente și nu aveau gust de sânge; erau atât de fierbinți și dulci încât îți făceau inima să bată nebunește. Fiind sărutat în acest fel, Hin nu voia să se mai oprească.

– Kuhn Tul...

În acel moment, chipul cu piele ușor bronzată al lui Gornhin arăta buze roșii și umflate, însoțite de o privire rugătoare. În ochii lui se formau lacrimi curate, generate de gustul dulce al săruturilor prelungite. Cu o voce răgușită, i-a șoptit numele celui de deasupra într-un ton att de tandru și dulce, încât Tul și-a lipit din nou buzele de gura lui.

– Hum...

Amândoi au gemut de satisfacție la senzația pe care gustul săruturilor o dădea simțurilor lor. Vârful limbii lui i-a lins lobul urechii, trasându-și apoi drumul înapoi spre buze înainte de a se scufunda adânc în cavitatea suculentă, unde s-au jucat armonios unul cu celălalt, creând sunete umede și erotice care au răsunat în cameră.

În acel moment, Tul i-a tras încet cămașa lui Hin, dându-și repede seama că cel mai bine era să i-o scoată pe deasupra capului. Apoi a urmat rândul pantalonilor, care au fost lăsați să alunece până la vârfurile degetelor de la picioare. La scurt timp, trupul gol al unui bărbat puternic, care nu afișa nicio fragilitate, s-a arătat în fața ochilor săi.

Tul s-a dat puțin înapoi pentru a privi trupul celui care îi stătuse alături încă din copilărie și care îi aparținuse pentru prima oară în adolescență.

– Kuhn Tul, nu te uita la mine. Nu merit să fiu privit. — a mormântat Gornhin încercând să se rostogolească ușor într-o parte, dar a fost oprit de Tul, care l-a apucat de umăr și l-a întors pe spate, cu buzele curbate într-un zâmbet drăguț.

– O să judec eu singur dacă merită sau nu să mă uit.

Palmele deloc aspre i-au fost așezate în centrul pieptului, frecând pielea care nu era la fel de albă și netedă ca a Naphawadee sau a altor femei, ci destul de puternică, brăzdată de mușchi, amintind de un muncitor. Totuși, textura pielii lui era plăcută la atingere; mâna a alunecat puțin mai jos, pe centrul abdomenului, trasând blând linia firelor închise la culoare și smulgându-i un geamăt. Această atingere gingașă a fost de ajuns pentru ca ceva să se trezească complet.

– Kuhn Tul, nu face asta!

Dintr-o dată, Gornhin a intrat în panică, scoțând un strigăt puternic și încercând să scape, căci chipul frumos se aplecase atât de jos încât buzele îi ajunseseră deasupra membrului fierbinte și erect, încercând să-l ia în gură. Dar Tul i-a fixat șoldurile cu putere, determinându-l pe Gornhin să se încrunte:

– Relaxează-te, va dura doar o clipă.

Ce putea face ascultătorul în afară de a sta locului în timp ce celălalt îi apuca erecția pentru a o linge de la un capăt la celălalt?

– H...

Gornhin era obișnuit să aibă diverse obiecte inserate în vârf în câteva ocazii și, deși durerea fusese mai mare decât excitația, nu era obișnuit ca limba fierbinte să-i parcurgă întreaga lungime, lingându-l și sugându-l, făcându-i trupul să se contracte. Ambele mâini refuzau să-l atingă pe stăpân, așa că strângeau cearșafurile în timp ce acesta executa mișcări atât de îndrăznețe. Era o atingere atât de exotică încât își putea cu greu reține gemetele! Astăzi, șeful se poartă... chiar frumos.

Atacul limbii și al gurii lui Tul s-a intensificat, devenind mai puternic și mai rapid, în timp ce mâna îi mângâia blând testiculele. Mișcările erau atât de intense încât Hin încerca să blocheze senzațiile ce amenințau să-i invadeze corpul, strângându-și buzele pentru a înăbuși gemetele gata să scape. Asta l-a făcut pe Tul să reacționeze:

– Nu înăbuși sunetele, lasă-le să iasă. N-am spus să taci.

După ce i-a spus asta, tânărul metis i-a trimis o pereche de degete care i-au despărțit buzele, intrând în gura lui fierbinte, atingându-i palatul și jucându-se apoi cu limba umedă și caldă până când au fost complet scăldate în salivă. Asta l-a făcut pe Hin să se relaxeze, cu ochii măriți. Un firicel de apă curată a început să se scurgă din colțul gurii lui în timp ce fiorii îl cuprindeau, făcându-i trupul să se cutremure brusc...

– Huhmm... Kuhn...

Gornhin n-a putut face altceva decât să-și comande buzelor și limbii să sugă degetele trimise în gura lui. Le-a supt la aceeași viteză cu care stăpânul și le folosea gura, încât până și degetele i-au fost complet umezite; când s-a întâmplat asta, au fost împinse la o parte și trimise... în canalul strâmt.

Bineînțeles, cel de dedesubt s-a cutremurat la acest gest, dar s-a cutremurat și mai tare când a simțit buzele profesorului coborând și ele...

– ...Sim... KUHN TUL!!

Gornhin a intrat în panică și a țipat când tălpile i-au fost ridicate atât de sus încât șoldurile i s-au desprins de pe pat, expunându-și complet intimitatea, în timp ce rușinea și acțiunile stăpânului generau în el o emoție copleșitoare.

Apoi...

Vârful limbii fierbinți care cobora de-a lungul inelului l-a făcut pe Gornhin să-și muște buza inferioară până la sângerare.

– Ugh... ahh... uhm... Kuhn Tul...

Emoția pulsatilă i-a străbătut întregul corp, făcând ca gemetele amestecate cu teamă și excitație să iasă din gâtul său într-o voce adâncă și răgușită. Din acest motiv, șeful a ales să-și introducă limba și mai adânc, stimulându-l până când a absorbit complet intrarea canalului, făcându-l pe Gornhin să se simtă nervos, timid și vulnerabil, dar menținându-și totuși șoldurile ridicate cu bună credință spre celălalt.

Acest tip de tratament era greu de suportat, așa că erecția, care era deja destul de fermă, a început să piardă mici picături de fluid ce se scurgeau din vârf, amenințând să cadă în orice moment.

Da, și-l dorea atât de mult pe Kuhn Tul, dar asta l-a surprins.

Ah sim...

– Cred că asta nu e de ajuns pentru tine. Vrei să-ți fac asta?

Degetele lungi și subțiri pătrunseseră deja adânc în interiorul lui, făcându-l pe Hin să caște gura și să geamă de satisfacție auzind vocea adâncă și răgușită a celui care își mișca degetele atât de repede și de tare, încât sunetul palmei lovindu-i fesele producea un ritm lasciv ce intensifica și mai mult emoțiile celor de față, făcând ca gemetele să nu se oprească.

– La asta m-am gândit de la început.

Hin s-a îndreptat puțin și l-a privit pe stăpân, găsindu-i privirea extrem de caldă. Îl privea cu chipul încordat și stresat, de parcă a face exact acel lucru era ceva absolut insuportabil pentru el. Apoi, coborându-și privirea, a putut zări un membru tare și ferm. Mișcarea degetelor în canalul strâmt a devenit mai lentă, dar de o erotism extrem.

Kuhn Tul obișnuia să acționeze cu autoritate – ceva cu care Hin era deja familiarizat –, dar când venea vorba de asta, Hin își pierdea răbdarea, motiv pentru care a șoptit răgușit:

– Vreau ca Kuhn Tul să facă asta...

– Chiar și fără să-mi ceri, o voi face. — În plus, Tul n-a spus că expresia de pe chipul său îl umplea și pe el de emoții.

Chipul lui, altfel frumos, era scăldat în sudoare, obrajii îi erau decorați cu o nuanță intensă de roșu stacojiu, de parcă tot sângele i se adunase în chip, iar ochii săi negri, ce trădaseră întotdeauna loialitate, erau plini de lacrimi. Buzele sale umflate, înroșite și umede de la săruturi și salivă, străluceau și se întinseră pe tot corpul, gata să răspundă activ la oricare dintre atingerile lui. Doar privind această imagine... era de ajuns.

Gornhin s-a cutremurat simțind căldura extremă care îl pătrundea adânc, lovind acel punct sensibil și făcându-l să geamă necontrolat. Cele două mâini care se siliseră să nu-l atingă i-au cuprins inconștient gâtul stăpânului, împingându-se înainte pentru a răspunde la lovitura extrem de intensă, focul ce-l inundase făcându-l aproape să vadă stele doar pentru că Tul intrase în el.

– Pune-ți picioarele în jurul taliei mele.

Un geamăt jos i-a șoptit la ureche, făcându-l pe Hin să se deschidă și mai mult și să-și ridice picioarele pentru a-i cuprinde complet talia.

– Te poți mișca mai repede?

– Vrei asta...? — Vocea îi era răgușită.

– Da... — a răspuns Hin, jenat, pentru că focul dinăuntrul lui îl înnebunea.

Voia ca șeful lui să se miște cu putere, așa cum făcea mereu, iar asta...

– Ngh...! Oh...! Kuhn Tul... Hmm... — A gemut zgomotos confidentul când membrul fierbinte l-a lovit.

Șeful știa exact care era unghiul corect pentru zona sa sensibilă, așa că de fiecare dată când intra, îl stimula frecând și scufundându-se adânc în acel punct, făcându-l să geamă și să gâfâie în timp ce împingea cu putere, dându-i fiori pe șira spinării. Apoi, au fost trași într-o îmbrățișare fermă care a făcut ca penisul fierbinte al celuilalt să se frece din cauza unirii trupurilor lor.

– I-am spus vreodată că iubesc să fiu în interiorul tău?

– Ugh... nu... ahhh... nu...

– Atunci află-o, este ceva ce mă înnebunește complet.

Tul a urlat în timp ce-și lucra șoldurile cu și mai multă forță. Deși făcuse asta cu Hin încă de când acesta avea cincisprezece ani, era ceva ce nu se epuizase niciodată; nu obosise niciodată să fie în interiorul acestei persoane și nici nu îndrăznise să se supună unei asemenea restricții de a îmbrățișa strâns un om al cărui trup era atât de diferit de al său și care îl făcea să verse lacrimi pe care nimeni nu le văzuse vreodată acasă sau la universitate. Dar cel mai mult îi plăcea atunci când acea persoană era pe cale să termine și îl strângea atât de tare.

– Eu... ngh... n-am... n-am... știut... hmm...

– Ei bine, acum știi!

– Uhm... Kuhn Tul! Mai tare, Kuhn Tul... da... din nou...

Gornhin n-a putut decât să geamă pe măsură ce simțea focul dinăuntrul său intensificându-se, apropiindu-se într-un ritm mai puternic și mai greu ca înainte, lovindu-l atât de tare încât sunetul lasciv al cărnii acoperite de sudoare care se ciocnea de piele se putea auzi peste tot. Amândoi își puteau doar ține trupurile, îmbrățișându-se de gât, fără a vrea să pună capăt acestei fericiri intoxicante.

Hin simțea că este iubit.

Deși știa că s-ar putea ca Kuhn Tul să vadă asta doar ca pe o eliberare a dorinței, Gornhin ar fi vrut să spere că de fiecare dată când îl ținea în brațe, de fiecare dată când îl săruta, de fiecare dată când îi aprindea focul lăuntric, acela era momentul în care simțea că primește iubire de la acea persoană.

Temperatura din cameră continua să crească, la fel ca și sunetele patului care demonstrau că era de o calitate excelentă, susținând greutatea și mișcările celor doi bărbați ce se frecau pe cearșafurile șifonate, amestecându-se cu aroma pasiunii, a sudorii și a gemetelor, acoperind până și șuieratul brizelor de pe mare.

Din nou și din nou, Tul a lovit cu putere în interiorul lui Hin și, deși își dorea cu adevărat să prelungească momentul...

– Kuhn Tul...!!!

Gornhin a explodat în extaz în timp ce a terminat pe abdomenul celuilalt, iar forța copleșitoare a orgasmului său l-a adus și pe Tul mai aproape, împingându-l și mai adânc într-un ritm mai dur și mai greu. Nu mult după aceea, emoția lui s-a dezlănțuit; și-a lăsat trupul să cedeze și a vărsat fiecare picătură, mânjind abdomenul confidentului, contopindu-și lichidele iubirii până când n-a mai știut a cui era care.

În interiorul camerei de lux, unde se auzea doar sunetul a doi bărbați care încercau să-și regleze respirația, Tul s-a întors să privească ceasul de pe noptieră:

– La mulți ani. — Trecuse deja de miezul nopții.

Felicitarea surprinzătoare l-a făcut pe Hin să izbucnească în lacrimi și să răspundă în șoaptă, cu vocea frântă:

– Îți mulțumesc pentru cadou, Kuhn Tul.

De ziua lui de naștere din acest an, a primit cel mai frumos cadou din viața lui: îmbrățișarea stăpânului său, care îl strânsese în brațe și refuzase să-i dea drumul.

– Te rog, nu-mi da drumul. Lasă-mă să rămân aici pentru totdeauna.

Dacă Gornhin ar fi avut oportunitatea să-și pună o dorință acelei stele de pe cer, ar fi profitat cu siguranță de timp pentru a opri clipa în care acea persoană îi aparținea, chiar și pentru o secundă.

Visul devenit realitate

Gornhin nu era sigur cât timp dormise. Poate zece minute? Sau o oră? Dar euforia îl trezise pe tânărul care ar fi trebuit să fie atât de epuizat încât să doarmă buștean o bucată bună de vreme; în schimb, se trezise în miezul nopții în brațele stăpânului său.

Tânărul a clipit, neștiind cât dormise; în clipa aceea nu se simțea deloc somnoros, ba din contră, se simțea complet reînnoit, în ciuda faptului că plecase din conacul Metthanan dis-de-dimineață, că stăpânul condusese ore în șir, că mâncaseră, se plimbaseră pe plajă și avuseseră parte de o partidă de sex intensă și continuă. S-ar fi cuvenit să fie epuizat, dar se simțea de parcă ar fi dormit zece ore în șir.

Iar primul lucru pe care l-a văzut și care l-a făcut să se simtă și mai plin de energie a fost chipul atrăgător al persoanei care dormea adânc.

De obicei, în timp ce Kuhn Tul dormea, se cuibărea inconștient pe pieptul lui Hin; însă de data aceasta brațul îi era înfășurat în jurul taliei goale a lui Hin. Capul îi odihnea confortabil pe perna moale, cu ochii închiși, iar respirația îi era relaxată, pieptul ridicându-se și coborând ritmic, indicând că dormea buștean.

Privind acea imagine, buzele sărbătoritului au schițat încet un zâmbet uriaș, până când ochii i s-au luminat.

Da. Este foarte fericit. Foarte...

Gornhin ar fi vrut să întindă mâna să-i atingă chipul pașnic, dar n-a avut suficient curaj, temându-se că celălalt se va trezi. Totuși, simpla privire a acelui chip frumos îl făcea să se simtă fericit în mod straniu.

În acea noapte nu existase sadism în sex – lucru pe care Hin îl recunoștea ca fiind o a noua și șocantă senzație, dar a fost minunat. Era un sentiment straniu care te umplea; îi umplea inima într-atât încât părea o forță invizibilă ce-l încuraja brusc.

Și cu cât era mai bine în brațele lui Kuhn Tul? Cu cât îl strângea mai tare, cu atât se simțea mai bine.

Deși știa că Kuhn Tul nu-i va aparține niciodată așa cum îi aparținea el stăpânului, aceste amintiri de preț aveau să fie păstrate ca un vis dulce pentru tot restul vieții.

Tânărul segândea la asta privind chipul omului cu sânge amestecat: sprâncenele închise la culoare, pleoapele închise, genele, nasul perfect proeminent ce trăda ascendența vestică și care, chiar și în întuneric, ieșea în evidență oferind o senzație uimitoare.

Privindu-l în felul acela, cu o licărire în ochi, Gornhin n-ar fi îndrăznit să-i dezvăluie nimănui că îl iubește din tot sufletul.

– Știi care este cel mai valoros cadou pe care l-am primit de la tine? — s-a întrebat în sine, știind că celălalt nu-i va putea citi niciodată gândurile și nu-i va putea răspunde la întrebări. Totuși, a zâmbit larg, cu ochii strălucind de o un amestec de bucurie și tristețe în timp ce își mișca propria mână curajoasă pentru a atinge cu grijă obrazul acelui chip frumos, frecându-i încheieturile degetelor blând și iubitor.

Ochii i s-au umezit dulce pe măsură ce lacrimile începeau să curgă, iar buzele i-au tremurat înainte chiar de a-și răspunde la propria întrebare:

– M-am născut ca să te iubesc.

Gornhin nu se așteptase să plângă, dar în clipa în care acele cuvinte i-au scăpat de pe buze într-un șoptit tăcut, lacrimi curate i s-au adunat în ochi și s-au rostogolit pe perna moale fără cel mai mic sunet.

Doar el în inima lui știa cum se simțea și, indiferent câtă durere trebuia să îndure, lui Hin nu-i pasă, atâta timp cât trăia și putea rămâne alături de acea persoană.

Nu trebuie să-mi dai nimic. Nu-mi datorezi nimic, așa că nu e nimic de plătit. Te rog doar să lași acest băiat să te iubească.

A șoptit Hin în mintea lui. În întuneric, lacrimile au continuat să curgă în tăcere, știind că ziua în care avea să fie iubit de acest om nu avea să vină niciodată, știind că iubirea lui era una unilaterală și că această dorință nu se va împlini niciodată. Dar n-avea a face, nu conta, atâta timp cât inima sa simțea acea iubire, era mulțumit.

Tânărul a vrut să dea vina pe sensibilitatea lui datorată zilei de naștere sau poate pe atâta blândețe pe care n-o primise niciodată, așa că a îndrăznit să-și ascundă fața în pieptul lat al persoanei de lângă el, inhalând aroma și simțind căldura emanată de el – lucru pe care nu îndrăznise niciodată să-l facă. Intimitatea acelui gest l-a făcut pe sărbătorit să șoptească din nou cu un sunet și mai stins:

– Iubitul meu. Te iubesc.

Într-adevăr, acele cuvinte n-au fost mai tari decât un șoptit pentru stăpân, dar pentru Gornhin n-au fost diferite de un strigăt pe care el însuși nu știa de cât timp îl purta ascuns înăuntru.

În clipa aceea, Hin s-a speriat, iar lacrimile aproape i se uscaseră când mâna de pe talie i-a strâns trupul într-o îmbrățișare și mai strânsă; de parcă n-ar fi fost de ajuns, un picior lung a fost așezat peste el ca pe o pernă confortabilă. Acum chipul său confuz era și mai adânc îngropat în pieptul celuilalt, ascultând bătăile puternice ale inimii sale.

Se temea acum că șeful îl auzise și că n-avea să-i mai permită să-l iubească.

– Kuhn Tul...?

Dar sunetul pe care îl putea auzi la ureche era în continuare constant, așa că Gornhin a decis ezitant să cheme, iar răspunsul a fost tăcerea.

În acel moment, Hin a oftat ușurat și a încercat să se desprindă puțin din îmbrățișare, dar a fost strâns din nou cu atâta putere încât și-a dat seama că nu putea scăpa.

Dacă temperatura din cameră era deja plăcută, căldura din îmbrățișarea pe care o primea nu avea nicio comparație; așa că a inhalat aroma familiară, bucurându-se de acea senzație unică. Atunci a fost momentul în care persoana care se crezuse plină de energie a început să caște și, lăsându-se purtat de confortul acelor brațe, s-a lăsat târât încet spre somn, până când în cele din urmă a închis ochii.

Odată ce șeful ți-a spus că meriți pe deplin aceste lucruri și ți-ai imprima asta în minte, rostindu-i acele cuvinte... de ce n-ar fi adevărat?

Și astfel, domnul Patapee a dormit din nou adânc, ca nimeni altcineva.

Privirea nopții

Chiar dacă întreaga cameră era complet tăcută – spre deosebire de acum câteva ore, când se auzea doar sunetul aparatului de aer condiționat –, tânărul metis, care funcționa ca o pernă confortabilă, își îmbrățișa cu afecțiune cel mai bun prieten.

Făcând asta, Tul nu s-a uitat la persoana din brațele lui, ci și-a îndreptat privirea spre ușa balconului din fața sa. Privea cerul nopții tăcute de afară, reflectând asupra a ceea ce tocmai auzise.

Era ceva ce știa deja foarte bine, dar auzindu-le clar, acele cuvinte eliberaseră o putere uriașă de mișcare în interiorul său.

Tânărul metis nu era sigur ce fel de sentiment experimenta în acel moment; era o senzație straniu pe care o simțea în piept. Ardea, dar părea o senzație dulce care îi făcea nodul din piept să pulseze într-un mod despre care știa că nu era ură sau resentiment.

Știa întotdeauna că Gornhin îi dădea un sentiment de liniște fără de care nu putea trăi... Dar iubire...

– Probabil trebuie să fii cel mai ghinionist om din lume ca să te naști iubind pe cineva ca mine.

Dar dacă vocea lui Hin fusese doar un șoptit când s-a descătușat, vocea lui Tul era aproape inaudibilă.

Apoi, i-a trecut blând o mână prin părul negru ca smoala, trecându-și degetele lungi printre șuvițe. Având mare grijă să nu-l trezească, și-a apropiat fața de scobitura dintre umărul și gâtul lui, în timp ce cealaltă mână i-a cuprins și mai strâns talia deloc slabă.

Deși Tul văzuse întotdeauna iubirea ca pe o chestiune falsă a gândirii umane, auzind acele cuvinte de pe buzele lui Hin, ele s-au încrustat ferm în inima acelui om rece, care nu se gândise decât la răzbunare încă de când era copil și până la majorat. Și acum se întreba: Știind că persoana care ura cel mai mult lumea părea acum vie, ce fel de nebunie i-ar trece prin creier auzind cuvintele lui Hin?

Doar gândul la ceea ce ar fi putut gândi a făcut ca expresia solemnă să i se domolească încet, în timp ce buzele – menite de obicei să afișeze un zâmbet mereu blând – au început să se curbeze într-un zâmbet mai larg, mai confortabil ca înainte și mai fericit decât oricând.

Atunci i-a spus în sine că, chiar dacă iubirea părea iritantă, dacă Gornhin îi aducea o asemenea alinare, de ce să nu-i permită să continue să-l iubească?

Bărbatul înalt și-a lăsat acele gânduri să zboare în timp ce a închis ochii din nou; nu se gândea la nimic altceva decât la satisfacția pe care o simțea știind că Hin era acolo, cu el, alături de el.

Astfel, în acea noapte, doi bărbați au dormit în pace și s-au îmbrățișat strâns, pentru că nu voiau să se despartă niciodată.

Capitolul 30: Doar noi

Gornhin crezuse că totul fusese doar un vis pe care și-l imaginase, dar trezindu-se din nou în brațele profesorului său – care se trezea de obicei primul –, simțea cum inima i se umple de o fericire ce-i cuprindea întregul trup, de la cap până la picioare. Asta fu de ajuns pentru ca ochii săi să se mărească, să se umezească și, la scurt timp, să fie la un pas de a se umple de lacrimi.

– Uh... Ce se întâmplă?

– N... nu nimic. E doar... că încă-mi e somn.

– Oh. Credeam că s-a întâmplat ceva.

Kuhn Tul, care se trezise mai devreme cu această ocazie, nu simțise nevoia să se ridice pentru a face exerciții fizice sau pentru a se pregăti de plecare ca de obicei. Îi trimise doar un zâmbet cald celuilalt, care îl privea cu ochii strălucind de bucurie, apoi ridică mâna să-i ciufulească părul încâlcit încă o dată, gest pentru care Hin păru să-i mulțumească în tăcere, făcându-l fericit la rândul său.

– Ce vrei să facă astăzi?

– Orice vrea Kuhn Tul să facem astăzi.

– Dar astăzi este ziua ta de naștere.

– Dar Kuhn Tul este șeful meu.

Asta însemna pur și simplu că Hin era gata să urmeze ordinele stăpânului său, indiferent de zi. Auzindu-l, Tul își opri mâna pentru o clipă, clătinând din cap în semn de negare și afișând un zâmbet ușor al cărui înțeles confidentul nu-l putea descifra, dar un lucru era cert: stăpânul său avea o dispoziție excelentă.

– Ei bine, ca șef, aș vrea să-ți reamintesc că... — Tul se opri, un zâmbet drăguț și fermecător schițându-i-se pe buze în timp ce continua să-l mângâie pe cap și pe față, înainte de a rosti o propoziție care îi umplu fața lui Gornhin de sânge: — ...acum sunt doar iubitul tău. Ai uitat?

Săruturi matinale

– Kuhn Tul?!

Hin se trase puțin în spate, privindu-l șocat, plin de nesiguranță și cu gura căscată, înainte ca stăpânul să înceapă din nou să râdă. Apoi, privirea adesea umbrită de resentimente începu să strălucească mai puternic ca niciodată pe măsură ce se aplecă deasupra trupului celuilalt, micșorând distanța dintre ei și începând să-i mângâie părul întunecat și chipul.

– Ce se întâmplă?

– Eu...

Hin rămase fără cuvinte. Privind doar acei ochi oribil de frumoși, zâmbetul său confortabil și starea de spirit vizibil excelentă, cuvintele îi înțepeniră în gât, neîndrăznind nici să accepte, nici să respingă afirmația.

Dar Kuhn Tul era Kuhn Tul și nu aștepta cu adevărat un răspuns:

– Să începem cu un sărut de bun-dimineață.

Buzele lor se apropiară încet, sărutându-se cu atâta blândețe încât ambele inimi începură să fluture, înainte de a trece la o atingere mai intensă. Limba caldă îi parcurse buza inferioară, sugând-o ușor, suficient pentru a-l înnebuni pe Hin, în timp ce mâna lui continua să-l mângâie, trecându-i degetele prin șuvițele de păr ca un iubit nepăsător care n-avea nicio altă îndatorire de îndeplinit.

Tul nu se opri aici. Nu-și deschise buzele, deși confidentul îi dădu de înțeles că nu se spălase încă pe dinți, buzele rămânând închise fără nicio intenție de deschidere. Apoi, vârful limbii trecu de-a lungul marginii dintre ele, căutând dinții de parcă ar fi revendicat o proprietate și mărind unghiul pentru a pătrunde mai adânc, în căutarea limbii lui Hin. Nu voi da drumul; dimpotrivă, limba lui ripostă, iar sunetul săruturilor umede răsună în cameră pe măsură ce nektarul lor se contopi.

Era un sărut dulce și intens care le agitase inimile aidoma unor iubiți adevărați.

Hin se obișnui treptat cu ideea controversată, acceptând sărutul în timp ce inima îi bătea cu putere, reflectând emoția din pieptul său. Cele două mâini îi urcareră din instinct să-i mângâie părul întunecat, trecându-și vârful degetelor prin șuvițe într-o încercare eșuată de a diminua intensitatea emoțiilor, care în schimb nu făceau decât să crească.

Picioarele lor întrepătruse aduceau aminte de niște șerpi în timpul împerecherii, iar respirația haotică trăda o acută lipsă de aer, dar niciunul nu fu dispus să se desprindă din sărut. Singurele dăți când o făcură fură pentru a schimba unghiul și adâncimea, și asta doar pentru o fracțiune de secundă în care niciunul nu voia să se oprească.

Nu știau cât ținuse sărutul și nici câte minute trecuseră pe ceas, dar când buzele li se despărțiră, ochii le străluceau de o dorință pe care n-o mai ascundeau; până și vederea părului ciuflat al celuilalt făcea imaginea și mai atrăgătoare.

Brusc, tânărul metis, gâfâind, își presi fruntea de cea a confidentului, permițându-i respirației sale fierbinți să atingă vârful nasului lui Hin, care respira la rândul său haotic.

– Hin, pot... să...?

Cel care nu fusese nevoit niciodată să ceară permisiune pentru a obține tot ce-și dorea puse o întrebare în șoaptă, făcându-l pe cel ce asculta să-i întâlnească privirea. Nu mai erau doar șef și subaltern acum, nu-i așa? Acum erau iubiți... iubiți cărora le păsa de sentimentele celuilalt.

Tul își îndeplinea promisiunea, fiind un iubit adevărat.

– Da... — răspunse el.

Hin își trecu brațele în jurul gâtului său și răspunse printr-un șoptit răgușit, presărat de dorință, apăsând un sărut pe colțul buzelor lui, așa cum n-ar fi îndrăznit niciodată înainte, un gest de ajuns pentru ca un nou val de săruturi să înceapă. E posibil să se cunoască atât de bine încât să știe deja ce-i place celuilalt, dar era cu siguranță prima oară când Tul punea o astfel de întrebare.

– Doare? — Un deget alunecă prin pasajul strâmt și umflat.

– Nu...

– Pot mai mult de atât?

– Da... ar putea fi mai adânc... mai adânc de atât...

– Dacă nu suporți, spune-mi.

– Sim...

În clipa aceea, Hin se trezi cu picioarele larg deschise și ținându-se de fese, făcând loc membrului fierbinte să-l pătrundă complet dintr-o singură mișcare și să înceapă o legănare ritmică, cu respirațiile lor dulci înlănțuite.

De data aceasta, sexul însemna mai mult decât atât, căci Tul Metthanan îi arăta o grijă genuină.

În acel moment, Hin simți că era cu adevărat iubit și nu doar folosit ca o jucărie în pat, așa cum se întâmplase întotdeauna.

Un program de cuplu

Deși se spusese că, fiind ziua lui de naștere, Hin avea să decidă ce vor face, el n-avea nimic anume în plan; tot ce-și dorea cu adevărat era să fie alături de șef. Așadar, când Tul îi spuse să hotărească următorul pas pentru călătorie, se dovedi că aveau să se relaxeze confortabil în camera lor, în loc să iasă în lume și să cunoască alți oameni.

Gornhin nu știa cum își petreceau cuplurile normale timpul împreună, dar știa un singur lucru pe care ambele părți iubeau să-l facă, și anume... să o facă oriunde își doreau.

S-ar putea ca Hin să fi făcut sex cu Tul pentru prima oară la cincisprezece ani și, de atunci, să o fi făcut de nenumărate ori, dar aceasta era prima dată într-o singură zi când o făcuseră de atâtea ori la rând: cum se trezeau, o făceau; mai târziu, când făceau duș, o făceau; după micul dejun, la fel; și chiar și atunci când hotărâseră să stea nemișcați să citească o carte, tot pe colțul canapelei din sufragerie ajungeau.

Totul fără tortură, fără durere. Era ca și cum cea mai mică atingere genera un curent electric ce le străbătea trupul, iar săruturile dulci duceau la o senzație de eliberare pe care erau dispuși să o accepte de bunăvoie. Părea că devenise o rutină.

Tul părea să gândească la fel, spunând pe un ton amuzat că, deși o făcuseră de atâtea ori, tot mai voia, tot mai voia să-l atingă, deși Hin nu înțelesese ce se întâmplase cu el; nu se putea abține, nu se putea abține să nu-l țină în brațe. Și se temea că pentru celălalt, simplul fapt de a face asta n-avea să fie de ajuns.

– Mergem să înotăm?

În cele din urmă, șeful sugeră o altă activitate, discret și cu o atitudine ușor descurajată.

– Altfel, mă voi transforma cu adevărat într-o cățea în călduri.

Dar dacă asta nu se numește rutină, atunci cum se numește?

– Să mergem. — Evident că confidentul nu se opuse, căci se temea și el de propriile sale nevoi.

Chiar îl dorești atât de mult pe Kuhn Tul?

La piscină

Deși razele soarelui de după-amiază erau încă puternice, înotul în piscină devenise mai popular decât s-ar fi așteptat, în special printre turiștii care veniseră să se bronzeze pe șezlonguri, în timp ce adolescenții săreau fără rezerve în apă, creând un haos mai mare decât prevăzuseră. Însă, în mod ciudat, Tul nu părea deranjat așa cum crezuse Hin; dimpotrivă, ochii săi frumoși se luminaseră de o amuzare rară.

– Dacă domnul crede că e prea haotic și aglomerat, putem merge în altă parte? — întrebă Hin, privind în jur cu nesiguranță.

– Îmi place. Cu cât sunt mai mulți oameni, cu atât mai puțin le va pasă de alții.

Șeful avea dreptate; doi bărbați împreună nu reprezentau centrul de interes pentru oameni care își acordau atenție doar propriilor familii, celor dragi și copiilor. La un moment dat, privirile unor femei se îndreptareră spre ei tocmai când Tul își scoase cămașa și o aruncase nonșalant pe un șezlong, dar înainte ca Hin să facă la fel...

– Cred că n-ar trebui să-ți scoți cămașa.

– Hm?

Hin se încruntă stânjenit și ridică privirea, făcând contact vizual, moment în care inima îi luase-o la galop la vederea zâmbetului atrăgător de pe chipul din fața sa.

Atunci, șeful trase de cămașă, expunând clavicula confidentului, pe care se zărea o urmă de un roșu intens, făcută să pară prea fină la vedere și la atingere.

– Decât dacă vrei să afle toată lumea ce am făcut înainte...

În clipa următoare, Tul se întoarse, se apropie de marginea piscinei și sări în apă, fără să țină cont de faptul că confidentul rămăsese nemișcat la locul său, cu ochii mari cât cepele, privind spre umerii lați scufundați în apă. Apoi coborî privirea, își duse mâna la gât și încercă să zărească semnul pe care șeful tocmai îl lăsase cu o atingere ușoară.

Dacă cineva s-ar fi uitat în acel moment la bărbatul cu pielea ușor închisă de lângă șezlong, și-ar fi dat seama că, oricât de calde ar fi fost razele soarelui, acestea nu se comparau cu dogorirea propriilor suoi obraji.

Nefiind încă decis ce să facă, cel cu trupul ud care picura pe podea se întoarse și rămase în picioare lângă el.

– Acum că stau să mă gândesc... cred că ar trebui să-ți scoți cămașa. Ca să știe toată lumea că ești al meu.

Fața ascultătorului era acum atât de fierbinte încât s-ar fi putut prăji un ou pe obrajii lui, căci înainte ca bărbatul înalt să sară înapoi în apă cu o eleganță de sirenă, chipul său frumos fusese împodobit de un zâmbet larg, iar privirea îi fusese una jucăușă, făcându-i trupul să se încordeze și inima să-i bată atât de repede încât se temea că se va opri din beată în orice secundă.

Cuvintele acelea îl loviseră în adâncul sufletului, dar ceea ce nu putea combate era zâmbetul care-l făcea pe Hin să roșească.

Oare așa se simte să fii iubitul lui Kuhn Tul?

Nu era tratat ca un servitor, nici ca un confident, nici ca un simplu șofer sau coș de gunoi emoțional; era tratat ca un iubit adevărat, ca cineva iubit cu adevărat.

Atunci, Gornhin n-avu încotro decât să-și ridice mâinile și să-și acopere ușor fața.

Inima mea nu mai suportă, Khun Tul, pentru că îmi spune din ce în ce mai tare că... te iubesc... Te iubesc în fiecare zi mai mult.

Între timp, Tul nu voia să-și înțeleagă propriile sentimente și nici să caute mai adânc în interiorul său; voia doar să facă ceea ce-i spunea inima, iar acum voia doar să fie iubit, să-și intimideze confidentul și să se bucure de schimbările de pe chipul acestuia. Îl făcea să se simtă calm și fericit, și asta era de ajuns pentru cineva care refuza să sape în propriile sentimente, alegând în schimb să se adâncească în ele.

Nu știa dacă era din cauza cuvintelor iubitoare auzite în acea noapte sau pentru că văzuse că Hin era gata să plângă când îi spusese că era iubitul lui, dar îl găsea mai adorabil ca niciodată.

Era un bărbat ca el, la fel de înalt, dar în ochii lui era mai frumos decât oricine altcineva.

Tul nu luase niciodată în considerare cine era drăguț sau frumos; nu era un aspect care să conteze, ci doar utilitatea sau inutilitatea unei persoane pentru scopurile sale. Dar cu acest confident exista o excepție. Așa că, după ce traversase piscina de două ori și se întorsese la marginea ei, trase aer în piept privindu-l pe confidentul care continua să-și acopere fața cu mâna – o atitudine ce putea fi descrisă prin mii de cuvinte, dar care semăna izbitor cu gesturile pe care le văzuse la Wadee. Așadar, Tul fu convins că Hin era timid.

O atitudine extrem de neobișnuită la Gornhin, ale cărui gesturi tind să fie modeste.

Atunci, Tul vroi să vadă și mai mult, așa că tânărul metis se gândi să-l strige... Apoi zâmbi și răspunse cu entuziasm și bună dispoziție. Însă acea atitudine entuziast-jucăușă se transformă în frustrare când auzi un nume plutind pe vânt și ajungându-i la urechi:

– Oh, Rob!

Idiotul ăla de Nakrab din nou!

Asta fu în mintea celui care îl privea, în timp ce Hin încă nu realizase, fiind încă absorbit de convorbirea la telefon cu cel mai bun prieten al său. Între timp, deși Tul nu putea auzi ce spunea celălalt, își putea imagina cine îl sunase să-i ureze la mulți ani după tonul vocii și felul în care mulțumea.

Din nou, lui Tul nu-i plăcea acel ton al vocii, așa că îl strigă:

– Nu!

Nu doar din cauza numelui, dar proprietarul acestuia fu la un pas să scape telefonul de spaimă când se întoarse și întâlni o privire plină de amenințare:

– Vino aici!

Tul îl chemă în timp ce mâna sa izbi cu atâta forță marginea piscinei încât până și Hin auzi sunetul apei stropite. Ezită o secundă, hotărându-se să se apropie și să se aplece de la marginea bazinului, în timp ce-și cerea scuze persoanei de la celălalt capăt al firului:

– Stai o secundă... — întrebă el blând. — S-a întâmplat ceva, Kuhn Tul?

Cel ce asculta ar fi vrut să răspundă că exista un motiv pentru care voiau să-l sune, dar schiță doar un zâmbet rece și îi făcu semn să se apropie, gest la care Hin se conformă fără ezitare, cu chipul complet roșu de la apelul surpriză.

Nu doar Gornhin fu tras în apă, ci și telefonul, care se scufundă rapid pe fundul piscinei – un lucru care nu părea să-i pese prea mult lui Tul. Multe priviri se întoarseră să vadă ce se întâmplase, așa că el se scufundă rapid în apă, privi în sus urmărindu-l pe cel care se chinuia să înoate spre suprafață, și apoi...

Tânărul nu ezită să-l apuce de braț pe cel lipsit de aer și să-l tragă și mai adânc în apă, în loc să-l ajute la suprafață; chipul său frumos se apropie și îl sărută rapid, oferindu-i aer prin buzele sale viu colorate, făcându-l pe cel sărutat să deschidă ochii mari de șoc extrem.

Cei doi se priviriră mult timp; nu știau cât trecuse și nici unde se afla telefonul pe fundul bazinului, existând doar două perechi de ochi care se priveau prin cortina de apă coordonându-și acțiunile până când...

Hin fu primul căruia i se termină aerul, așa că începu să înoate în sus. De data aceasta, Tul nu-l opri, ci îl împinse spre suprafață, urmărindu-l cum se agăța de marginea piscinei, gâfâind până când fața i se înroși. Atunci, privirea lui Tul trădă... satisfacție.

Nimeni din jur nu părea interesat; credeau că sunt doar doi prieteni care își fac farse. Însă pentru Tul, imaginea era suculentă: ochii umezi și înroșiți, chipul îmbujorat al confidentului care gâfâia și îl privea cu o asemenea uimire încât bărbatul metis decise să se apropie și mai mult, șoptindu-i la ureche:

– Din moment ce ești iubitul meu, trebuie să stai cu mine, să-mi dedici timpul tău. N-ai nevoie să vorbești cu alți băieți acum, ai înțeles?

Ascultătorul nu-i răspunse instantaneu; doar obrajii îi deveniră și mai roșii ca înainte, atât de roșii încât nici el nu știa dacă era din cauza lipsei de aer sau din alt motiv.

– Sim...

După o vreme, Hin își duse mâna să-i cuprindă umărul puternic lui Tul și răspunse cu o voce stinsă, dar adâncă, stârnind o privire satisfăcută și un zâmbet fericit.

Căutarea telefonului pierdut

Tul se scufundă imediat pentru a recupera telefonul înecat și, când ieși la suprafață, îl ridică în fața proprietarului:

– De îndată ce ne întoarcem, îți cumpăr altul.

Spunând asta și aruncând telefonul pe gresia de la marginea bazinului, cu ochii strălucind de fericire, îi smulse brațul lui Hin pentru a înota spre celălalt mal:

– Astăzi timpul meu este al tău, așa că trebuie să-mi dăruiești și tu timpul tău.

Tânărul metis spuse asta și îi dădu drumul să continue înotul, fără să se întoarcă spre cel care îl urma îndeaproape, conștient fiind că se comporta irațional și egoist. Dar simplul fapt că Gornhin îl urma privind telefonul acum inutil îl umplea de o satisfacție incredibilă.

El trebuia să fie întotdeauna cel mai important lucru pentru Hin.

Un moment de liniște

Mai târziu, când culorile cerului se transformară în tonuri roșiatice și purpurii, sunetul uscătorului de păr răsună în camera de lux. Auzindu-l, tânărul Tul intrase în baie, sprijinindu-se cu torsul de cadrul ferestrei când îl văzu pe confident străduindu-se să folosească aparatul pentru a usca telefonul mort, cu o expresie disperată și resemnată. Zâmbetul plăcut care-i împodobise chipul pieri imediat:

– Ești atât de disperat să vorbești cu Nakrab?

– Kuhn Tul...?

Cel care suflase în telefon se întoarse cu regret spre locul de unde se auzise vocea, opri uscătorul și întrebă din nou:

– Ce s-a întâmplat? Adineauri n-am auzit din cauza zgomotului.

– Te-am întrebat dacă vrei atât de mult să vorbești cu Rob.

Cu câteva ore în urmă, Tul s-ar fi înfuriat poate pe apelul făcut de prietenul său, dar acel sentiment se risipise deja în timp ce înota în piscină, așa că acum era din nou bine dispus. Întrebarea căzu în liniște în timp ce îl privea în ochi pe băiat:

– Nu e așa. Doar îmi pare rău pentru telefon.

Acesta era răspunsul pe care Tul îl anticipase deja, dar auzindu-l de pe buzele acelei persoane îi ridică starea de spirit și mai sus.

– Ți-am spus deja că la întoarcere îți voi cumpăra altul. Nu mă crezi?

– Nu, nu e vorba de asta.

Băiatul scutură din cap, în timp ce culoarea îi urcă în chip, amintindu-și probabil cuvintele spuse la piscină, și ceru scuze:

– Doar că am avut telefonul ăsta de doi ani... era practic nou.

Pentru alții, în doar doi ani și-ar fi schimbat modelul de telefon de mai multe ori; dar pentru cineva ca Gornhin, un telefon se schimba doar dacă se strica, altfel nu. Acum, Tul se gândea că acesta avea să fie cadoul perfect de ziua de naștere, chiar dacă dispozitivul se înecase în piscină.

În timp ce băiatul resemnat continua să se holbeze la telefonul inutil, Tul îi luase uscătorul din mâini, îl opri, îl puse la loc și, luându-l de umeri, îl ghidase ușor înapoi în sufragerie, schimbând subiectul:

– Îmi e foame.

– Deci, mergem să mâncăm în oraș? Mă grăbesc să găsesc un loc să...

Gornhin se opri, amintindu-se brusc că telefonul era stricat. Cum avea să găsească informații fără internet? Privindu-l, Tul zâmbi, se așeză într-unul dintre fotolii și luase meniul pregătit deja:

– Nu e nevoie, putem comanda.

O urmă de ezitare îi trecu pe chip:

– De ce atâta insistență?

– Păi... e doar că mă gândeam că s-ar putea să te fi săturat de mâncarea de la hotel, din moment ce am mâncat deja micul dejun și prânzul aici.

– Deci te-ai plictisit?

Fața i se întoarse imediat spre el, iar băiatul scutură din cap:

– Nu! Nicidecum așa ceva.

Aspectul și vocea lui Hin erau atât de serioase încât îl făcură pe tânărul metis să zâmbească.

– Și de ce nu te-ai plictisit?

Continuă Tul să întrebe, privind direct în chipul persoanei care se întreba dacă să răspundă sau nu. Privirea sa dubitativă îl făcu pe cel care nu putea păstra secrete să răspundă abia auzit:

– Pentru că, dacă nu trebuie să ieșim, pot petrece mai mult timp cu Kuhn Tul.

Oh.

Hin îmi spune că nu mâncarea nu e deloc gustoasă, ci prezența mea alături de el e cea care contează?

Gândul acesta îl făcu să zâmbească. Luase telefonul hotelului de pe genunchi și i-l înmânase sărbătoritului, vorbind pe un ton plăcut:

– Atunci comandă.

Băiatul îl privi o clipă înainte de a întinde mâna și de a lua meniul:

– Atunci ce ai vrea să mănânci?

– Mănânc orice comanzi tu, așa că trebuie doar să alegi.

Asta fu tot ce auzi ascultătorul înainte de a răsfoi meniul de mai multe ori, formând apoi numărul serviciului de cameră și comandând mâncarea pe care credea că o vor savura amândoi. De ce știa el întotdeauna ce-i place celuilalt, chiar și când în meniu erau zeci de feluri?

Tot timpul cât Gornhin comandase mâncarea, Tul se holbase la chipul băiatului ce părea atât de drăguț și modest, știind că acesta evita intenționat privirea sa. Așa că întinse mâna să se joace cu părul lui și i-o coborî pe obraz, mângâindu-l pur și simplu și ignorând ezitările confidentului. Doar mângâindu-l, simțea că nu se poate abține. Dar chiar nu era ca și cum nu i-ar fi putut face nimic iubitului său.

– Dacă asta e tot.

Abia când confidentul își ridică privirea, ochii lor se întâlniră.

– Deci... știi de ce vreau să mănânc și eu în cameră?

Nu se aștepta ca Hin să aibă un răspuns, așa că își răspunse singur:

– Crezi că e pentru că nu vreau să ies și să întâlnesc oameni? Este exact din același motiv pentru care ți-am stricat telefonul.

Tânărul metis recunoscu în acea clipă că vorbele de iubire ale lui Hin aveau asupra lui un efect mult mai mare decât crezuse, în ciuda faptului că își stabiliseră rolurile cu precizie. Hin era doar un confident apropiat care îl susținea și în care avea încredere; dar acum emoțiile lui față de el erau mai mult decât atât – nu erau doar dovada iubirii lui, ci o mostră a numeroaselor sentimente pe care le provoca în el, multe dintre ele nefiind programate să se întâmple.

Privirile lor se întrepătseră, moment în care Tul vorbi cu o voce adâncă și răgușită:

– Pentru că vreau să fiu cu tine. Doar noi doi.

În acel moment nu exista nicio mască de purtat, nicio problemă de familie de rezolvat urgent, niciun motiv de a mima un aer impecabil; era doar el cu sine însuși, într-o lume în care nimeni nu se interpunerea între ei.

Și dacă acele două zile fuseseră ca un vis pentru Hin, erau de asemenea două zile în care Tul își putea lăsa dorințele libere, fiind el însuși.

– Kuhn Tul...

Sărbătoritul îl strigă pe un ton răgușit, iar asta fu de ajuns pentru ca el să pună telefonul jos, să tragă capul bărbatului pe umărul său, simțind nesiguranță până când simți atingerea lui Hin pe trupul său. Și astfel, bărbatul care jurase să-și dedice viața răzbunării și preluării a tot ce aparținea acelei familii vorbi pe un ton hotărât:

– Să-ți amintești întotdeauna momentele petrecute în aceste zile. Nu contează ce se întâmplă sau unde ne aflăm. Ești doar al meu.

Tânărul metis simți cum cele două mâini întinse care-i strângeau cămașa se încleštară și mai tare pe spatele său.

– Aparțin lui Tul. Nu contează unde sau când.

Cu acel răspuns, mâna lui Tul urcă să-i mângâie părul în timp ce privirea îi rătăci spre marea nopții de afară, sorbind acele cuvinte adânc în inimă.

Nu numai că nu voia să se despartă de el și să plece pe cont propriu... Dar simțea că nu putea trăi fără Hin.

În clipa aceea, tânărul metis își puse o întrebare: Oare aceasta este fericirea despre care vorbește toată lumea?

Este acea mică fericire frumoasă pe care Hin i-o dăruia doar sprijinindu-se de umărul său? Tot acest timp. Doar ei doi, fără ca nimic sau nimeni să-i despartă?

În cazul acesta, Tul simțea că experimenta fericirea pentru prima oară în viața lui.