Capitolul 21

 

    Apa caldă a învăluit corpul lui Daotok, potrivindu-se perfect cu temperatura pielii sale în timp ce acesta se cufunda mai adânc în cadă. Muzica liniștită se auzea în fundal, melodia  amestecându-se cu parfumul slab care plutea în aer, creând un sentiment de liniște în jurul lui. S-a rezemat de marginea căzii, închizând ochii pentru o clipă, permițându-și să se relaxeze. 

Dimineața îl epuizase în mod inexplicabil, iar îmbrățișarea reconfortantă a băii era un răgaz mult așteptat. La început, timpul petrecut cu Arthit fusese confortabil, dar totul s-a schimbat după cina pe care o serviseră împreună. Ceea ce începuse ca o ușoară stânjeneală s-a transformat rapid într-o tensiune emoțională care îl apăsa greu. 

Gândurile lui s-au întors la acel moment petrecut pe motocicletă, felul în care Arthit îl forțase să se țină, vocea lui fiind nonșalantă, dar inconfundabil de fermă, când amenințase că va accelera dacă Daotok refuza. Nu avusese de ales. Nu fusese deloc voluntar. Ce fel de comportament era acela? Poate că Arthit glumise, dar Daotok nu reușise să-i înțeleagă umorul. Ce era atât de amuzant în a forța pe cineva să intre în contact fizic? Și dacă își dorea cu adevărat ca Daotok să-l țină în brațe, de ce? Îl făcea să se simtă bine? Îi plăcea din vreun motiv? Poate că pur și simplu devenise insensibil la atingerea superficială, văzându-i pe Easter și Typhoon îmbrățișându-se sau ținându-se de mână frecvent. 

Dar acel tip de intimitate era diferit. Erau apropiați. Să fie nevoit să îmbrățișeze pe cineva pe care abia îl cunoștea, cineva precum vecinul său, i se părea incontestabil ciudat. Totuși, nu putea ignora sentimentul. Oamenii aveau sânge cald, erau calzi în mod natural la atingere, dar căldura lui Arthit era diferită. Nu era moale ca cea a lui Easter sau  Typhoon. Era solid, neclintit. Exista un sentiment de siguranță în acea îmbrățișare, indiferent dacă Daotok voia sau nu să recunoască acest lucru. 

Poate că era doar un sentiment incert, pentru că Arthit fusese singurul factor care îl împiedicase să cadă de pe motocicletă. A expirat brusc, clătinând din cap la acest gând. Nu conta. Nimic din toate astea nu conta. Probabil că Arthit nu era interesat de el oricum, și chiar dacă era, Daotok ar fi preferat să nu fie. 

Dacă Arthit chiar îl găsea interesant, ar fi fost indicat să-și găsească pe altcineva cu care să-și piardă timpul. Târându-și o mână prin apă, Daotok și-a pipăit ușor vânătăia de pe gât, sperând că va dispărea curând. Gândindu-se cu atenție, semnul ar fi putut fi opera lui Arthit. La urma urmei, el coexistase întotdeauna pașnic cu fantomele din camera lui. Dacă într-adevăr era Arthit... îndrăzneala acelui tip era enervantă. 

Daotok îl lăsase să doarmă în camera lui și totuși, a avut tupeul să-i facă rău? Ce obicei îngrozitor. După ce s-a săturat de baie, s-a ridicat, a ieșit afară și s-a înfășurat într-un prosop înainte de a examina vânătăia în oglindă. Aceasta se estompase considerabil. Îmbrăcându-se repede, și-a verificat telefonul, derulând pentru a vedea dacă Typhoon îi răspunsese la mesaj. Îi ceruse o favoare, să-l aducă înapoi pe domnul Jeon, din moment ce tot nu avea o motocicletă, chiar dacă nu era cea mai convenabilă opțiune. 

Dar Typhoon nici măcar nu citise încă mesajul. Oftând, s-a așezat la birou și și-a îndreptat atenția către noul proiect pe care și-l asumase. Degetele i-au dansat pe tastatură și, pentru o vreme, s-a pierdut în muncă. Până când a auzit o bătaie în ușă. Făcând o pauză, Daotok și-a scos căștile și a aruncat un ochi spre intrare. O privire rapidă prin vizor nu l-a dezvăluit pe nimeni altul decât pe vecinul său care stătea afară. 

-Ce vrei? a întrebat el, fără să se obosească să deschidă ușa. 

-Lasă-mă să intru, a venit răspunsul monoton. 

-Pentru ce?

-Pentru nimic anume. Vreau doar să fiu aici.

Daotok s-a încruntat.

-Nu, mulțumesc. S-a retras, intenționând să se întoarcă la birou, dar amenințarea care a urmat l-a făcut să se oprească. 

-Aș putea sparge ușa asta, știi.

Tăcere. 

-Sau cel puțin, lovitura va lăsa o urmă destul de urâtă.

Daotok a expirat, sunetul fiind amestecat cu exasperare, înainte de a se întoarce cu reticență și a descuia ușa. 

În momentul în care ușa s-a crăpat, Arthit și-a băgat brațul înăuntru, împiedicându-l să o închidă la loc. Fără să aștepte permisiunea, s-a împins înăuntru, și-a scos șlapii și i-a pus cu grijă deoparte înainte de a intra în cameră. Îmbrăcat într-un tricou negru, pantaloni de trening și aceiași șlapi, contrasta puternic cu aspectul său anterior. Căra în spate un rucsac cu o singură curea, pe care l-a lăsat nonșalant lângă canapeaua de lângă biroul lui Daotok înainte de a se întoarce spre el cu o expresie goală. 

-Ce faci? a întrebat el. 

-Lucrez. 

-Bine.

Daotok și-a mijit ochii.

-Și, de ce ești aici?

-Ți-am spus. Vreau doar să fiu aici. 

-De ce?

-Pur și simplu. Nu-ți face griji, nu te voi deranja. Și eu am de citit. A scuturat documentele din mână pentru a sublinia. 

-De ce nu stai în camera ta? 

-Vreau să fiu aici.

Daotok s-a uitat lung la el înainte să ofteze. Indiferent ce ar fi spus, ar fi fost inutil.

Bine. Nu contează. Atâta timp cât nu face probleme.  S-a gândit el și s-a întors la birou, și-a pus la loc căștile și a ascultat sunetul ploii ca să se concentreze. Timpul a trecut și, după o vreme, s-a întins, mișcându-se ușor pe scaun. Cu coada ochiului, l-a observat pe oaspetele nepoftit  pe canapea, cu picioarele întinse, cu căștile pe urechi, absorbit de notițele sale. A lucrat până și-a dat seama că era deja ora 21:00. Ridicându-se de pe scaun, s-a întors și l-a găsit pe Arthit dormind dus pe canapea. O încruntare adâncă i-a încrețit sprânceana. De ce dormea ​​acolo? Avea un pat perfect în propria cameră. 

Chiar era doar pentru că voia să „fie aici”? Și, mai important, acesta era motivul pentru care amenințase că va sparge ușa? Oricât de mult nu-l voia Daotok acolo, realitatea rămânea, tânărul dormea ​​pe canapea, ca și cum ar fi fost locul lui acolo. Ieșind pe balcon, Daotok a inspirat aerul proaspăt al nopții înainte de a forma numărul lui North. Linia s-a conectat rapid, iar o voce nefiresc de entuziasmată l-a întâmpinat. 

-O! Hei, ce mai faci? Cum merge?

Daotok s-a încruntat.

-De ce întrebi asta?

-O... ăă, fără motiv. Lasă. Deci, ce s-a întâmplat?

-Vecinul. 

-Ce, ce este cu el?

-North, ești mult prea entuziasmat. Daotok a devenit suspicios.

-Deloc! Spune-mi, grăbește-te!

Daotok a oftat.

-Doarme pe canapeaua din camera mea.

-A, chiar așa? De ce doarme acolo? A întrebat prefăcându-se curios North.

-A spus ceva despre faptul că vrea să fie aici sau ceva de genul ăsta.

 ...Uau. E destul de simplu. Ce s-a întâmplat apoi? 

-Nimic special. Voiam doar să te întreb cum să-l scot din camera mea.

-Ce? Nu-l vrei prin preajmă? Fața lui Daotok s-a crispat.

-Ce fel de întrebare e asta? De ce l-aș vrea? 

-O... da, adevărat. Ei bine, asta e trist. 

-Spune-mi doar cum să scap de el.

-Trezește-l și spune-i să plece. 

-Nu simt că o să funcționeze. 

-De ce nu?

-Pentru că, atunci când nu am deschis ușa, m-a amenințat că o sparge.

North a fluierat încet.

-Uau... Asta e extrem. Ce naiba, omule?

Daotok a oftat.

-Ce ar trebui să fac?

North a chicotit.

-Chiar nu înțelegi, nu-i așa?

Daotok privea în depărtare, tăcut. 

Nu era sigur că vrea să înțeleagă. S-a sprijinit de balustrada balconului, aerul rece al nopții atingându-i pielea în timp ce își ținea telefonul la ureche. Oftatul exasperat al prietenului său a răsunat prin difuzor. 

-Sincer, mi-am imaginat că se va întâmpla asta, a spus North, cu o voce plină de amuzament.

-Dar totuși, te susțin să te deschizi în fața lui. L-am interogat și sunt de acord.

Daotok s-a încruntat, mâna sa strângând mai puternic telefonul.

-Deci, mai devreme, când m-ai întrebat despre viața mea amoroasă, a fost din cauza asta? 

-Exact! Vezi, nu mă crezi. Te-am prezentat atâtor oameni. Dacă ai fi ales unul, nu ar trebui să ai de-a face cu cineva ca el acum. 

...Chiar așa? Daotok a făcut o grimasă.

-Glumesc! Sincer, probabil e cel mai bun pe care îl ai. Dar hei, ca persoană din afară, nu mă voi amesteca.

Daotok a oftat, ciupindu-și  nasul.

-Deci, cum îl scot din camera mea?

North a chicotit ușor.

-Poți la fel de bine să accepți. La urma urmei, e cea mai egocentrică persoană din lume.

Înainte ca Daotok să poată răspunde, o voce a străpuns liniștea din spatele lui. 

-Ți-ai terminat treaba? Corpul i-a înțepenit. Și-a întors capul încet, ochii ațintindu-se asupra siluetei care acum se sprijinea amețită de ușă. 

Părul îi era dezordonat de la somn, o mână îl ciufulea leneș în timp ce pășea înainte, prezența sa tulburând liniștea nopții. Daotok a ezitat înainte de a răspunde. 

-Doar iau o pauză.

-E acolo, nu-i așa? a întrebat North cu subînțeles. 

-Da. Vorbim mai târziu. Fără să aștepte un răspuns, Daotok a încheiat apelul, strecurându-și telefonul în buzunar. 

I se părea nepotrivit să continue să vorbească cât timp altcineva era în cameră, mai ales când acea persoană era Arthit. S-a întors înapoi spre balustradă, lăsând liniștea să se așterne din nou, dar pacea era trecătoare. 

-Când pleci? a întrebat Daotok, cu o voce calmă, dar fermă.

O ridicare nonșalantă din umeri a servit drept răspuns.

-Nu știu. Presupun că o voi face când am chef.

Daotok a expirat pe nas și s-a îndepărtat de balustradă, pregătit să intre și să se întoarcă la treabă. Dar înainte să poată face un pas, niște degete i s-au încolăcit în jurul încheieturii mâinii, oprindu-l pe loc. 

S-a întors, nedumerit, doar ca să-l vadă pe Arthit ridicându-i mâna și apăsând-o ușor pe propriul obraz. Daotok a încercat instinctiv să se retragă, dar strânsoarea era de neclintit. 

-Omule, ești altceva, a murmurat el, cu un ton jos, de neînțeles.

-Ca să fiu sincer, am stat o jumătate de oră gândindu-mă ce să fac în continuare înainte să vin aici.

Daotok nu a răspuns. 

Nu știa cum să facă asta. Apoi, fără avertisment, a fost tras înainte, cu brațele înfășurate în jurul lui într-o îmbrățișare fermă. Corpul i s-a încordat, mâinile i-au apăsat instinctiv umerii lați, împingând, încercând să reziste dar era inutil. Arthit nu s-a clintit. Căldura corpului său s-a infiltrat prin hainele subțiri ale lui Daotok, parfumul său invadându-i simțurile. 

-Dă-mi drumul, a cerut Daotok, cu iritare strecurându-se în voce.

Un chicotit încet.

-Nu-ți mai irosi energia.  Îngâmfarea din vocea lui nu a făcut decât să-i alimenteze frustrarea lui Daotok. S-a zbătut mai mult, dar brațele din jurul lui se întăreau, strânsoarea devenind aproape sufocantă. 

-Dă-mi drumul, sau te calc pe picior.

-Fă-o! Oricum la ce putere ai tu,  n-o să doară. O fărâmă de supărare a izbucnit în pieptul lui Daotok, dar în adâncul sufletului, știa că era adevărat. Îi lipsea puterea, cu siguranță nu putea să aibă veeun impact asupra lui Arthit. Resemnarea s-a așternut asupra lui ca o greutate. 

-Vezi? E mult mai bine să stai nemișcat, a remarcat Arthit, cu o voce plină de amuzament. 

-Ești mulțumit acum?

-Nu încă. A dat din cap Arthit, tachinându-l.

Daotok a oftat prelung și obosit.

-Ugh. 

-Ha, ha, cedezi atât de ușor. 

-Chiar așa? A mormăit Daotok. Nu prea avea de ales. 

-Hei, îmbrățișează-mă și tu la rândul tău.

-În niciun caz. Nu a existat niciun răspuns imediat, din partea lui Arthit, doar o schimbare de mișcare. Daotok a simțit, mai degrabă decât a văzut, s-a apropiat mai mult, ca și cum ar fi intenționat să se cuibărească lângă el. Daotok și-a umflat obrajii de iritare. 

-Bine, bine. Te las. Ținându-și cuvântul, și-a slăbit strânsoarea, dar nu i-a eliberat complet încheietura mâinii lui Daotok. Ușurarea a fost de scurtă durată. 

-Ești nebun?

Daotok s-a încruntat.

-Da.

-Lasă-mă, am treabă.

-N-ai de gând să mă întrebi? Arthit a ridicat o sprânceană.

-Adică, de ce te-am îmbrățișat? 

-Nu mă interesează să știu. 

-Deci nu te-ar deranja dacă te-ar îmbrățișa cineva? 

-Ba da! a răspuns Daotok sec.

-Și... arăt de parcă aș fi fost de acord cu asta? 

-Tonul tău e al naibii de tăios, a remarcat Arthit, fără ca zâmbetul să i se clintească vreo clipă, de pe față.

-Chiar nu-ți place, nu-i așa? 

-Nu. Strălucirea amuzată din ochii lui nu s-a stins, iar Daotok a simțit cum epuizarea se așternea mai adânc decât înainte.

-N-ai de gând să mă lași? a întrebat el, aruncând o privire insistentă spre mâna care încă îi înfășura încheietura . 

-Ce se întâmplă dacă spun nu?

Daotok s-a holbat la el înainte să ofteze.

 -Atunci urmează-mă! S-a întors în cameră, cu oaspetele său nepoftit târându-se în urma lui. Așezându-se înapoi la birou, a ignorat prezența persistentă. 

-Ce naiba? a mormăit Arthit. 

-Lucrez.

-Și mâna? 

-Tu ești cel care nu renunță.

Arthit a izbucnit într-un hohot de râs.

-Stai puțin, deci pur și simplu ignori faptul că te țin de mână? 

-Mhm. Daotok și-a ridicat stiloul cu mâna liberă, reluându-și munca. Lumea lui fusese întotdeauna plină de distrageri, zgârieturi de pereți, strigăte îndepărtate, umbre mișcătoare. Învățase să ignore lucrurile care nu contau. Un chicotit ușor s-a auzit de lângă el. 

-Dacă nu mă oprești, lucrurile nu vor face decât să se înrăutățească. 

-Nu ai face asta. 

-Nu-ți place că te țin de mână? 

-Nu te plac. A urmat o scurtă pauză. 

-Ei bine, măcar ești sincer. Daotok nu a răspuns. Camera s-a cufundat într-o o tăcere confortabilă, sau cel puțin, i s-a părut lui Daotok confortabilă, până când cuvintele care au urmat i-au spulberat concentrarea. 

-Tu îmi placi. Mâna lui Daotok a încremenit deasupra ecranului. Respirația i s-a oprit o clipă, iar capul i s-a întors foarte ușor spre Arthit, care încă stătea pe podea și îl ținea de mână.

-Nu știu de ce sau cum, dar chiar îmi placi.

Tăcere. 

Daotok se holba la el, mintea lui chinuindu-se să proceseze mărturisirea directă. Era neașteptată, absurdă și totuși... ceva în ea părea incontestabil de real.

-Îmi pare rău, a spus el, cu o voce mai joasă decât intenționase.

-Dar eu nu simt la fel. Ar trebui să renunți. 

Arthit a ridicat din umeri.

-Nu.

Daotok a clipit.

-Ce? 

-Mă așteptam la asta. Dar nu va funcționa cu mine, să știi.

O expirație lentă s-a strecurat pe buzele lui Daotok.

-Asta mă face să mă simt inconfortabil.

-Serios? Ei bine, obișnuiește-te. Daotok se holba la bărbatul din fața lui, simțind căldura mâinii strânse ușor. Mintea îi gonea, căutând cuvintele potrivite, ceva, orice, care ar fi  putut face prezența persistentă din fața lui să se clatine. 

-Se pare că ai făcut ceva greșit în viața ta anterioară ca să ajungi să nu-ți placă cineva ca mine, a spus Arthit, cu o voce plină de amuzament.

-Păcat, pentru că nu dau înapoi.

Daotok a expirat pe nas, încercând să nu lase frustrarea să-i cuprindă expresia.

-Atunci mă voi duce să fac merite ca să-mi îmbunătățesc karma.

-Te duc eu, a ripostat Arthit fără ezitare. 

Daotok a oftat, clătinând din cap.

-N-o să funcționeze. Probabil ești interesat doar pentru că n-ai mai întâlnit niciodată pe cineva ciudat ca mine.  

Arthit a rânjit, ochii lui întunecați strălucind de siguranță.

-Crezi că nu mă cunosc pe mine însumi? Îmi placi pentru că îmi placi, nu din cauza vreunei prostii. 

Daotok și-a întors privirea, holbându-se la podea, în timp ce pieptul i se strângea.

-Lasă-mă în pace.

-Lasă-mă să stau cu tine. Răspunsul a fost imediat, încăpățânat, neclintit.

-Cineva ca mine nu se adaptează ușor, știi. A rostit încet Daotok.

-Gândește-te la asta ca și cum viața ta ar deveni  puțin mai haotică fără mine prin preajmă. Voi încerca să nu fac nimic din ceea ce nu-ți place, atâta timp cât nu mă respingi. Ne-am înțeles?

Tăcerea s-a așternut între ei. Daotok nu a răspuns, nu s-a mișcat. Pierduse șirul de câte ori își dorise ca acest om să renunțe. Apoi a venit următoarea lovitură, superficială, ca și cum cuvintele nu ar fi însemnat nimic. 

-A, și în legătură cu semnul ăla de pe gâtul tău? Eu l-am făcut. Aseară, m-am lăsat dus de val pentru că miroși atât de bine. Poate că și alcoolul a fost de vină. Dar nu voi mai face asta. Îmi pare rău dacă te-a durut. 

Degetele lui Daotok i-au alunecat pe gât, simțind o ușoară usturime a pielii învinețite.

-Așa este, a durut.

-Îmi pare rău. Din nou, tăcere. De data aceasta, nu mai părea atât de grea. 

-Ai vreo obiecție? Nu? Atunci ne-am înțeles. 

Daotok s-a încruntat.

-Ne-am înțeles în legătură cu ce? 

-În legătură cu faptul că stau cu tine.

-Nu. 

-De ce nu? 

Daotok a oftat, simțind cum epuizarea îi curge prin oase.

-Știi deja de ce. 

-E vorba de Kram? Numele a fost rostit cu ușurință, dar aerul din cameră s-a îngreunat imediat. 

Daotok s-a încordat.

-Da. 

-Nu-ți face griji. Nu-mi pasă că ai mai avut un iubit înainte. 

-Nu e asta.

Arthit s-a aplecat mai aproape, cu o voce mai calmă, mai serioasă.

-Și, atunci ce? Îți este frică să nu te rănesc așa cum a făcut-o el? 

Daotok a inspirat încet, lăsându-și privirea să  rătăcească asupra desenului neterminat de pe tabletă. Nu a răspuns. 

-N-am avut niciodată un partener, așa că nu știu cum e, a recunoscut Arthit, o onestitate rară strecurându-se în tonul său. O smucitură de braț a lui Daotok i-a forțat mâna să se retragă.

-Hei, uită-te la mine.

-De ce aș face-o?a  mormăit Daotok, deși își ridica în continuare capul, întâlnind acei ochi adânci și întunecați. Nu-i privise niciodată cu adevărat până atunci. Erau atât de izbitori încât a simțit nevoia bruscă de a-i schița, de a le surprinde intensitatea pe hârtie. 

-Vreau să spun ceva important. Ești pregătit? Am discutat asta chiar și la North acasă. 

Daotok a clipit.

-Ai fost la North?

-Da, dar nu despre asta e vorba. Ești pregătit? 

-Da. 

Privirea lui Arthit s-a îmblânzit, iar vocea i-a rămas calmă.

-Nu m-a interesat niciodată dragostea sau ceva de genul ăsta. Dacă nu te-aș fi întâlnit, probabil aș fi fost singur pentru totdeauna. Ești prima persoană care mă face să simt asta. Știi? Am încercat să merg mai departe, dar nu pot. Mă îndoiesc că voi simți vreodată așa ceva pentru altcineva. 

Daotok stătea nemișcat, cu respirația reținută, fără să-și dea seama. Cuvintele erau neașteptate, copleșitoare. Întotdeauna fusese sceptic față de confesiuni, întotdeauna crezuse că sunt trecătoare, dar aceea l-a  cutremurat. De ce el? De ce trebuia să fie el?

-Și chiar dacă nu simți la fel, e în regulă.

Arthit a continuat.

-Tot ce vreau este să fiu aproape de tine. Așa că, din moment ce nu vei fi cu nimeni altcineva... lasă-mă să rămân cu tine.

Daotok a înghițit în sec.

-Pot să te întreb ceva?

-Ce?

-A fost rău când m-ai îmbrățișat? 

-Da. Răspunsul lui Daotok a fost rapid și scurt.

-Cât de rău? A insistat Arthit.

-Incomod.

-De ce?

-Ai fost prea rigid.

Arthit și-a luat puțin timp de gândire.

-Data viitoare, mă voi relaxa. Dă-mi o șansă. Nu sunt Kram, bine? Nu mă judeca în funcție de el. Din moment ce nu vei fi cu nimeni altcineva, lasă-mă să rămân cu tine. 

-Atunci tu ești cel care va sfârși rănit. A concluzionat Daotok.

-De ce? Spui că nu mă vei plăcea niciodată, orice s-ar întâmpla? 

Daotok a ezitat.

-Ce se întâmplă dacă spun asta? 

Arthit a rânjit neînfricat.

-Tocmai ți-am spus că nu-mi pasă ce crezi. Dar pariez că până la urmă o să-ți plac.

Daotok a oftat din nou, ducându-și o mână la frunte.

-Oftatul ăla înseamnă că ai renunțat, nu-i așa?

-Da. Sunt prea obosit ca să mă mai cert. 

-Bine, a spus Arthit vesel.

-Deci e o înțelegere. A, permite-mi să adaug o condiție.

-Ce este? Daotok l-a privit mirat.

-Nu ai voie să fii cu nimeni altcineva. Absolut nimeni. Tu însuți ai spus că nu vei avea pe nimeni în viața ta. Nu-mi spune că vei rămâne singur doar ca să ajungi să-ți găsești un partener și să mă lași baltă ca pe un prost. Nu voi accepta asta. Înainte ca Daotok să poată formula un răspuns, Arthit s-a ridicat, mâna lui alunecându-i din a lui Daotok. 

Absența a lăsat o căldură neobișnuită persistând pe pielea tânărului. Abia a avut timp să o proceseze înainte ca Arthit să se aplece și să-i dea un sărut fugar pe frunte. Respirația lui Daotok s-a oprit. Întregul corp i-a înțepenit. Retrăgându-se cu un rânjet satisfăcut, Arthit s-a îndreptat. 

-Consideră asta micul meu bonus. E suficient pentru azi. S-a întors, adunându-și lucrurile de pe canapea înainte de a se îndrepta spre ușă. Sunetul acesteia închizându-se ar fi trebuit să-i aducă lui Daotok o ușurare. Dar apoi, la fel de repede, ușa s-a deschis din nou.

-A, și nu pune presiune pe tine, a spus Arthit cu un rânjet tachinator.

-Acordă-ți timp să mă placi. Nu mă grăbesc.