Capitolul 20

 

Daotok abia și-a ridicat capul de la notițe când North s-a aplecat spre el, vorbind cu îngrijorare în glas.  

-Ești bine?

 -Da.

North și-a mijit ochii.

-Pari super palid.

-Fața mea este mereu palidă. L-a asigurat Daotok calm.

-Serios? Atunci, ce semn e acela? Privirea lui North a coborît spre gâtul lui Daotok, cu sprâncenele încruntate.

-O fantomă din camera mea, a răspuns Daotok nonșalant.

Erau într-un curs opțional deschis tuturor cadrelor didactice, iar North, disperat după credite suplimentare, hotărâse să li se alăture.

În mod normal, Daotok studia singur, așa că era puțin ciudat să aibă un prieten lângă el. Vorbele constante ale lui North, puiul de somn furat și pauzele de joc pe furiș făceau ca prelegerea să fie puțin mai suportabilă.

Albastrul intens al jachetei de inginer a lui North se distingea pe fundalul de uniforme albe, atrăgând instantaneu atenția în atmosfera mixtă.

-Te-a mușcat o fantomă din camera ta? North a ridicat o sprânceană sceptic. Daotok a dat din cap.

-Ce le-ai făcut? De ce te-au asuprit? Ia să văd. Înainte ca Daotok să poată protesta, North i-a tras de gulerul cămășii, examinând semnul.

Degetele lui erau calde pe pielea rece a lui Daotok.

-Nu-mi amintesc să le fi făcut ceva. Dar le-am spus deja să nu mai facă asta.

-Ca și cum ar asculta. Dar hei, fantomele nu au dinți ascuțiți, nu-i așa?

-Chiar așa?

-Da, ca ăștia. North și-a dezgolit caninii, atingând unul ca exemplu.

Daotok și-a trecut din nou degetele peste mușcătură, fără să-și dea seama.

-Nu am observat asta înainte.

-Dacă mi-ai spune că a fost un vârcolac sau un vampir, te-aș crede.

-Poate a fost un vampir. Poate mi-a supt sângele aseară.

-Ah, asta explică de ce ești atât de palid! Acum are sens, l-a tachinat North, izbucnind în râs. Râsul lui era contagios, iar Daotok s-a trezit zâmbind în ciuda lui. Era ceva dezarmant de ușor în a fi în preajma lui North.

-Și cum rămâne cu P'Thit? Aseară, l-ai trântit pe jos, nu-i așa?

-Nimic special. Expresia lui North s-a întunecat ușor, ca și cum ar fi fost adâncit în gânduri.

-De ce? E ceva în neregulă?

-Nu. Daotok și-a înclinat capul.

-De ce întrebi?

North a clătinat din cap, alungând orice gând care mai zăbovea acolo.

-Dacă nu s-a întâmplat nimic, e bine.

Daotok a schimbat subiectul.

-Ți-ai adus motocicleta astăzi?

-Da. De ce?

-Pot să mă întorc cu tine?

-Ce? Tu nu ți-ai adus motocicleta?

-Nu. North a clipit, încruntându-se.

-Atunci cum ai ajuns aici?

-Vecinul meu m-a luat cu mașina. Tăcerea s-a așternut între ei. Încruntarea lui North s-a adâncit.

-De ce te-a adus el?

-A spus că nu mă simt bine.

-Ai fost bolnav?

-Da. Am avut febră aseară, dar cred că sunt bine acum. North și-a țuguiat buzele, lovind ușor biroul cu degetele, ca și cum ar fi meditat la ceva mult mai serios decât o simplă febră.

Daotok și-a înclinat capul, privindu-l.

-E în regulă dacă nu poți…

-Nu, nu, nu! E în regulă. Te duc eu înapoi la cămin.

-Mulţumesc.

 Imediat ce North a fost de acord, Daotok și-a scos telefonul de sub birou, tastând rapid un mesaj cu degetele.

Daotok : Nu mai trebuie să vi să mă iei.

Un răspuns a venit aproape instantaneu.

Arthit: De ce?

Dintr-un anumit motiv, răspunsul scurt l-a făcut pe Daotok să-și imagineze tonul tăios și expresia iritată a lui Arthit. Poate că petrecuse prea mult timp în preajma lui în ultima vreme.

Daotok: Mă întorc cu North.

Arthit: Cum a ajuns North acolo?

Daotok: Suntem în aceeași clasă.

Arthit: O materie opțională?

Daotok: Da.

Arthit: Nu l-a adus Jo?

Daotok: North e la ore de dimineață.

Arthit : Și ești sigur că te poate duce el? Daotok: Da, am întrebat.

Nu a mai urmat niciun răspuns. Daotok și-a blocat telefonul și și-a îndreptat din nou atenția către prelegere, dar cu coada ochiului l-a surprins pe North aruncând o privire spre propriul ecran, cu degetele plimbându-se peste tastatură.

Câteva minute mai târziu, telefonul lui North a vibrat din nou. A citit mesajele, teribi de amuzat.

Arthit: Vrei o pană la motocicletă, sau ceva de genul?

North: Ce? ...Oh, ha,ha.

North : Care e situația? Cineva încearcă să treacă peste sau cum? Te comporți de parcă i-ai face o favoare. Când ai mai dus tu pe cineva cu mașina? Suspect...

Arthit: Nenorocitule.

Daotok l-a privit pe North înăbușindu-și un chicotit, clătinând din cap pe parcursul conversație. Nu a întrebat nimic. Nu era treaba lui.

-Călărețul de fantome. Daotok a ridicat privirea la cuvintele mormăite de North.

-Despre ce este vorba?

-Nimic. Tocmai mi-am amintit, motocicleta mea are puțin aer în anvelope. Ar fi periculos să merg cu un pasager. Abia mă descurc singur.

-A, chiar așa? Atunci nu contează. Daotok a dat din cap, mutându-și din nou atenția asupra profesorului. Observase că North îi făcuse o fotografie mai devreme, dar nu-i păsa.

North avea obiceiul să facă poze instantaneu. Uneori, se întreba dacă vreuna dintre acele fotografii era decentă sau dacă erau toate ridicole, menite să tachineze.

North a oftat dramatic.

-Și cum te întorci? Vine P'Thit să te ia?

-Probabil merg pe jos.

-De ce?

-A trecut ceva vreme de când nu m-am plimbat și nu m-am bucurat de priveliștea din jurul campusului.

North a făcut o grimasă.

-De ce nu-l rogi pe P'Thit să te ducă și să te bucuri de priveliște din mașină?

-Nu, mulțumesc.

-De ce nu?

-De ce l-aș ruga? North a râs fără niciun motiv aparent, umorul său fiind la fel de imprevizibil ca întotdeauna.

-N-ai spus tu, că nu vrei un iubit?

-Ba da. De ce?

-Nimic. North a ridicat din umeri.

-Totuși te interesează vreun tip? Te-aș putea aranja. Daotok a oftat.

-Nu vreau. Nu sunt interesat.

-Dacă ar fi arătos? Atunci te-ar interesa?

-Depinde.

-Bogat și chipeș? North a zâmbit cu subînțeles.

-Nu.

-De ce nu?

-Ce îți place la iubitul tău, North? a întrebat Daotok în schimb.

North a clipit, apoi a zâmbit.

-E bun cu mine.

-Înțeleg.

-Vrei ca cineva să fie bun cu tine?

-Nu.

-Îți plac oamenii care te tratează urât, atunci? North s-a încruntat.

-Nu. Răspunsul lui Daotok a fost calm, iar el părea neafectat.

-Nu-mi place de nimeni, punct.

North a fluierat.

-Uau. Atât de ferm și hotărât. Și-a sprijinit bărbia în mână, holbându-se la Daotok în loc să se uite la prelegere. Daotok a oftat, luând notițe. North ratase de mult lecția. Tipic lui.

-North.

-Ce?

-De ce te holbezi la mine?

-Doar admir. De fapt, arăți destul de bine. North a rânjit.

-Nu la fel de bine ca mine, desigur.

Daotok a dat ochii peste cap.

-Mulțumesc.

-Dar ești atât de posomorât. Nu ți se potrivește, a murmurat North, împingându-l pe Daotok de braț. Tânărul însă, nici nu s-a obosit să ridice privirea.

-E în regulă. Dacă aș fi la fel de hiperactiv ca tine, aș fi epuizat.

North a rânjit, lăsându-se pe spate în scaun.

-E păcat că nu ai la fel de multă energie ca mine. Vocea lui era tachinatoare, dar păstra o naturală dezinvoltură. A bătut absent cu degetele în birou înainte de a se mișca pe scaun.

-Deci, chiar ai de gând să te întorci pe jos?

Daotok a dat ușor din cap fără să se oprească din luat notițe.

North a oftat. Genul acela de oftat pe jumătate exasperare și pe jumătate amuzament.

-Sună-l pe P' Thit să te ia. Ai venit cu el, până la urmă.

-Nu e nevoie, a răspuns Daotok, subliniind un punct cheie din prelegerea profesorului.

Știa deja că North va ajunge să-i împrumute notițele înainte de examen. Tânărul curios, l-a studiat o clipă înainte să-și încline capul.

 -Îl urăști?

Stiloul lui Daotok a ezitat o fracțiune de secundă înainte ca acesta să continue să scrie.

-Nu.

-Atunci de ce nu-l lași să te ia?

-Pot merge, am picioare.

North a plescăit din limbă.

-N-ar fi mai ușor dacă ar veni să te ia?

-E în regulă, a spus Daotok calm.

Îi spusese deja lui Arthit că se va întoarce cu North și nu voia să-l mai deranjeze. Mersul pe jos nu era o problemă.

-Ești atât de independent. Trebuie să fii drăguț, a comentat North, întinzându-și brațele deasupra capului.

-Ce-ar fi să mâncăm împreună? Lasă-l pe P' Thit să vină să te ia și apoi putem lua cu toții masa.

-Putem mânca pur și simplu doar noi. De ce aș vrea să mănânc cu P’ Thit? Daotok s-a încruntat ușor. Insistența lui North era ciudată, dar când i-a văzut o ușoară grimasă pe față, a hotărît să renunțe el.

-Ok.

-Bine, a spus North, satisfăcut. Daotok și-a scos telefonul și i-a scris rapid un mesaj lui Arthit, întrebându-l dacă poate să-l ia și menționând că North li se va alătura la cină.

Odată ce a terminat, și-a îndreptat din nou atenția către curs, deși North doar se prefăcea că ascultă. La urma urmei, chimia nu era tocmai materia preferată a unui student la inginerie.

Când s-a terminat ora, Daotok și-a împachetat lucrurile și a coborât scările împreună cu North. Lângă parcarea profesorilor, o siluetă izbitoare stătea rezemată nonșalant de o motocicletă neagră și elegantă, atrăgând privirile studenților care treceau prin zonă, în special ale femeilor.

Postura lui Arthit era relaxată, totuși exista ceva în felul în care stătea care atrăgea atenția.

Privirea sa pătrunzătoare a măturat mulțimea până când a poposit asupra lui Daotok și Nord, expresia feței sale fiind de neînțeles pentru o clipă, înainte de a se transforma într-o expresie neutră.

North a rânjit în timp ce se apropiau.

-Omule, m-am săturat să fiu privit peste tot pe unde merg. A tachinat North referindu-se la însuși Arthit.

Arthit doar a ridicat din umeri, complet imperturbabil.

-E normal. Deci, mergi și tu cu mine, nu-i așa?

-Desigur.

Arthit a ridicat o sprânceană.

-De ce mai vii? Întoarce-te la iubitul tău.Tonul lui era tachinator, dar avea o nuanță evidentă.

North nu a răspuns. În schimb, a ridicat două degete în dreptul ochilor, înainte de a le îndrepta spre Arthit într-un gest tăcut de

-Te urmăresc. Daotok le-a ignorat năzbâtiile și a privit motocicleta mare cu o ușoară reticență.

Ar fi preferat o motocicletă obișnuită, i se părea mult mai sigură pe drumul spre casă. Dar, din moment ce North menționase că roțile motocicletei lui erau desumflate, nu prea avea de ales.

Arthit s-a urcat ușor pe motor și i-a întins lui Daotok o cască. A luat-o, i-a ajustat curelele înainte de a se urca cu grijă în spate. Ultima dată, fusese o luptă.

De data aceasta, s-a uitat la Arthit, hotărând că folosirea umerilor pentru sprijin era cea mai ușoară metodă.

-Mă scuzi, a spuse Daotok încet, punându-și mâinile pe umerii lui Arthit în timp ce se așeza.

-Ține-te bine, altfel s-ar putea să cazi, a avertizat North.

-P'Thit nu conduce tocmai în siguranță.

Daotok a dat ușor din cap în semn de înțelegere.

În momentul în care Arthit a pornit motorul, vuietul puternic al motocicletei mari a răsunat în parcare și, în câteva secunde, au pornit în viteză, lăsând în urmă privirile curioase ale spectatorilor.

☆☆☆☆☆

 Arthit își ținea ochii ațintiți asupra drumului din față, zumzetul profund al iubitei sale motociclete mari vibrându-i prin corp în timp ce manevra lin pe străzi.

Singura diferență de data aceasta, era prezența altcuiva în spate, agățat strâns de cămașa lui, aproape de talie.

Senzația era neobișnuită. Îl distragea. Nu era obișnuit să-și împartă lucrurile cu nimeni, îi dezechilibra, îi perturba ritmul.

Întotdeauna îl considerase enervant, dar, dintr-un anumit motiv, de data aceasta, începuse să-l tolereze.

La început fusese amuzant să-l vadă pe Daotok chinuindu-se să se urce pe șa, ca un animăluț mic și încăpățânat care încearcă să escaladeze o suprafață prea înaltă.

Dar odată ce mâinile lui Daotok i-au găsit umerii, strângându-i ușor pentru sprijin, iar corpul său s-a lipit ezitant de spatele lui Arthit, amuzamentul inițial s-a transformat în ceva mai complicat. Nu era sigur ce anume, doar că nu-l deranja atât de mult pe cât credea el că o va face.

Călătoria în sine nu era înfricoșătoare. Cel puțin, nu credea asta. Mai dusese motocicleta asta la limită și înainte, o forțase la maximum în curse care i-ar fi făcut pe majoritatea oamenilor să pălească.

Dar putea simți ezitarea în felul în care Daotok se ținea strâns, în felul în care degetele i se încleștau și se desfăceau în materialului cămășii lui Arthit.

O nervozitate liniștită. Dacă ar fi crezut că e rău, probabil ar fi făcut un atac de cord urmărind cursa lui Arthit. Când au ajuns în sfârșit la restaurant, Arthit a încetinit motocicleta până s-a oprit motorul. Aproape imediat, a simțit cum mâinile i se strâng din nou pe cămașă înainte de a se retrage încet.

Daotok se întinsese din nou până la umerii lui în timp ce descăleca, mișcându-se cu grijă, ezitant, ca și cum încă se obișnuia cu senzația de pământ solid sub picioare. Vederea acelor lucruri mărunte, cât și a felului în care se chinuia cu ceva atât de simplu, precum scoaterea căștii, a stârnit ceva în Arthit.

O dorință ridicolă, inutilă, de a-l tachina. Cu un oftat exasperat, Arthit s-a întins și i-a desfăcu cureaua căștii, exact ca data trecută.

-Cum poți totuși să nu reușești? a mormăit el. Expresia epuizată a lui Daotok l-a făcut să se oprească. Chiar era atât de obositor să călătorească cu el?

-Ți-a fost frică? L-a întrebat, cu o urmă de amuzament în ton.

Daotok nu a răspuns, doar a dat din cap ușor, dar reticent. Dintr-un anumit motiv, această simplă reacție l-a făcut pe Arthit să reziste cu greu, tentației de a-i ciufuli părul.

Degetele i-au tresărit, dar s-a abținut.

Stai...  Era suficient episodul de cu o seară înainte, în care se comportase puțin psihotic. Totuși, văzându-l pe Daotok lângă el, îl făcea să vrea  să-l tachineze și mai tare. Poate că nu era un lucru chiar atât de rău să-și dorească asta.

Înainte să apuce să acționeze la acel gând, s-a auzit huruitul familiar al unui motor care se apropia, iar North a oprit motocicleta lui, parcând lângă ei.

Și-a scos casca și a aruncat-o peste oglindă înainte de a se uita la cei doi cu sprâncenele ridicate.

-Ce faceți voi doi, acolo? a întrebat North, evident amuzat de scena din fața lui.

-Tocmai am ajuns, a răspuns Daotok pe tonul său blând obișnuit. Arthit a simțit o urmă de iritare când North s-a strecurat ușor în dinamica lor, ca și cum ar fi fost invitat. Dar în fine...

Nu avea chef să se certe. North a rânjit în timp ce se pregătea să meargă lângă el.

-Trebuie să fi fost confortabil, nu-i așa? Atât de aproape... Vocea lui era tachinatoare, abia reținându-și un chicotit. Și-a acoperit gura cu mâna, ochii sclipindu-i malițios.

Arthit s-a luptat cu impulsul de a-l pălmui.

-Taci.

Odată ajunși înăuntru, s-au așezat la o masă, Arthit stând vizavi de Daotok, în timp ce North s-a prăbuși lângă el. În timp ce așteptau mâncarea, Arthit și-a dat seama că privirea i se îndrepta spre persoana din fața lui.

Arăta la fel, calm, stăpân pe sine, poate puțin leneș.

Oare mai era obosit? Îi trecuse febra? În timp ce se gândea la asta, Arthit, cu coada ochiului, l-a zărit pe North foindu-se, privind între el și Daotok cu o expresie care spunea clar că se gândea prea mult la ceva.

-Care e treaba ta? a întrebat Arthit sec.

-Doar... curiozitate.

-Curios să vezi ce?

North a ezitat înainte să ofteze dramatic.

-Sincer? E ca și cum ar exista o atmosferă ciudată între voi doi. Așa a fost tot timpul cât ați fost împreună în străinătate?

-Da. A răspuns sec Arthit.

-Atmosfera asta stânjenitoare e altceva. Ce s-a întâmplat cu voi doi?

-Nimic! Te simți tu inconfortabil mult prea ușor.

-Nu, P’. Eu sunt normal. Voi doi sunteți cei ciudați. E ca și cum amândoi ați fi nebuni. Arthit și-a dat ochii peste cap.

Daotok, așa cum era de așteptat, a rămas tăcut, răspunzând la întrebările lui North cu replici scurte. Singura diferență era că, în cazul lui North, acesta chiar zâmbea. Doar un lucru nesemnificativ, trecător, dar totuși...

-North, puștiule... Conversația a continuat, transformându-se în glume jucăușe despre bogăția lui Johan. Nu după mult timp, și-au terminat masa, iar North s-a aplecat aproape ca să-i șoptească lui Arthit:

-Ce se întâmplă, P’ Thit? Nu ai senzația că încerci să flirtezi cu cineva.

Arthit s-a încruntat.

-Cine a spus ceva despre flirt?

-Încerci să flirtezi cu el, nu-i așa? Ai recunoscut că ți-a plăcut de el. Deci, ce-i cu atmosfera asta stânjenitoare?

-Nu știu cum am ajuns așa, a recunoscut Arthit fără menajamente.

North s-a uitat la el neîncrezător înainte de a clătina din cap.

-Uau, asta face lucrurile mult mai grele. Și el?

North a dat din cap spre Daotok.

-Ha. Fără speranță!

-De ce să nu renunți pur și simplu? North a insistat.

-Să renunț? La naiba, nu. Până au ajuns în parcare, Arthit se săturase deja de tachinările lui North.

S-a oprit lângă motocicleta lui, unde Daotok așteptase în liniște, complet inconștient că întreaga conversație fusese despre el.

-Hei, a strigat Arthit. Daotok s-a întors și a clipit spre el. Dintr-un anumit motiv, privindu-l așa, Arthit a simțit nevoia să-l îmbrățișeze.

Își putea deja imagina, cum capul lui Daotok s-ar odihni pe pieptul lui, cât de mic s-ar simți  în brațele sale.

Înainte să poată acționa în consecință, mâna i s-a mișcat singură, întinzându-se, nu ca să-l tragă spre el, ci ca să-i ciufulească părul.

Daotok s-a încruntat, evident iritat și confuz de gest. A făcut un pas înapoi, ochii mijindu-i-se cu o ușoară suspiciune. Arthit doar a rânjit ca răspuns.

-Ce? a întrebat Daotok, cu o voce nuanțată cu exasperare.

-Nimic. Arthit i-a întins casca, apoi și-a pus-o pe a lui.

Odată ce amândoi au fost gata, s-a urcat pe motocicletă și a așteptat. Daotok a ezitat doar o secundă înainte de a-l prinde de umeri și a se urca.

Arthit simțea din nou greutatea familiară apăsându-i spatele, mânuțele mici strângându-i cămașa puțin mai tare decât era necesar.

Și-a permis un zâmbet slab și secret înainte de a tura motorul. Arthit și-a manevrat motocicleta lin pe străzile slab luminate, zumzetul puternic al motorului vibrând sub el.

Vântul îi biciuia pielea, rece și tăios, dar ceea ce i-a atras atenția a fost strânsoarea slabă, dar persistentă, de la spatele cămășii.

A rânjit în sinea lui.

-Dacă mă ții bine, vei fi mai în siguranță, a sugerat el, cu o voce calmă peste valul de aer.

Tăcere. Niciun răspuns.

Arthit a pufnit, dând ochii peste cap.

Bine... A apăsat mai tare și a accelerat ușor. Motocicleta a țâșnit înainte și, așa cum era de așteptat, o pereche de brațe ezitante i s-au înfășură în jurul taliei, într-o clipă.

Căldura se strecura prin jacheta lui, contrastând puternic cu frigul nopții. Era mult mai bine.

De ce nu făcuse asta de la început? A ales drumul mai lung spre casă, o alegere care era doar parțial practică, avea suficient combustibil, iar străzile erau libere.

În mare parte, voia doar să prelungească momentul. Voia să simtă în continuare apăsarea subtilă a acelui corp pe al său, felul în care se agăța de el ca și cum siguranța lui ar fi depins cu adevărat de asta.

-Ai putea merge mai încet? Vocea era blândă, abia auzită din cauza vântului care sufla cu putere.

-Nu. Încă o clipă de tăcere.

-Dar dacă te ții mai tare, aș putea să iau în considerare. Zâmbetul lui s-a adâncit, știind că micuțul nu-l putea observa.

Aproape imediat, strânsoarea din jurul taliei lui s-a întărit. Satisfăcut, Arthit a slăbit puțin accelerația, recompensându-l pentru supunere. Știa că frica era reală, motocicletele puternice, la viteze mari erau intimidante.

Dar faptul că avea încredere de bunăvoie în Arthit, chiar și tremurând, a declanșat ceva cald și periculos în interiorul lui. Momentul nu a durat însă.

De îndată ce viteza a scăzut, strânsoarea lui Daotok s-a slăbit din nou. Bineînțeles, Arthit a turat motorul, accelerând suficient cât să-l facă să intre în panică.

Așa cum fusese prevăzut, brațele l-au strâns la loc, tremurul pe spate fiind inconfundabil. Îi plăcea. Până au ajuns în parcarea apartamentului, tensiunea din aer se transformase în ceva mai liniștit, dar nu mai puțin intens.

Motocicleta s-a oprit brusc, iar el a simțit cum greutatea din spatele lui se mută. Mâinile ezitante i-au eliberat strânsoarea, iar Daotok a alunecat de pe șa, cu mișcări lente și ușor nesigure.

Nu a spus nimic. S-a întors doar spre intrare și a mers înainte. Arthit l-a privit cum pleacă, încruntându-se ușor înainte de a-și trece piciorul peste motocicletă.

De ce îl urma? Trebuia să ajungă în locurile pe care le frecventa. Locuința lui Johan îl aștepta. Totuși, și-a menținut pasul constant, o prezență tăcută la doar câțiva pași în spate, asigurându-se că cel mic ajunge în siguranță înăuntru.

Nu era ca și cum ar fi avut nevoie de o escortă, dar Arthit își făcuse o promisiune nerostită, să fie acolo. Pentru orice eventualitate. La ușă, Daotok s-a întors în cele din urmă, oferind o mică înclinare a capului.

-Mulțumesc, a murmurat el.

Arthit doar a dat din cap în semn de recunoaștere înainte de a se îndepărta, îndreptându-se spre motocicleta lui. În momentul în care s-a așezat pe ea, a turat din nou motorul, alungând gândurile care îl invadau. Avea alte lucruri de rezolvat în seara aceea.

Locuința lui Johan nu era departe, dar când a ajuns la clădire, iritația deja îl furnica pe sub piele.

A sunat la sonerie și, în câteva secunde, North a răspuns, dându-se la o parte ca să-l lase să intre. Johan zăcea întins pe canapea, cu o expresie indiferentă.

-Ce naiba faci aici?

Arthit a rânjit, aruncându-și jacheta pe cotieră.

-Calmează-te, Jo. Nu ți-a spus North?

-A menționat ceva, a oftat Johan, frecându-și tâmpla.

-Mi-am imaginat că se va întâmpla asta. Ești fără speranță, știi nu? Nu vei renunța niciodată la asta.

Arthit s-a sprijini de bar, încrucișându-și brațele.

-Fac tot ce pot.

Johan a râs disprețuitor.

-Da? Persoana care te interesează e interesantă, recunosc.

Arthit a ridicat o sprânceană.

-Așa e? Deci, ce fac acum? Serios, dacă nu găsesc un plan curând, s-ar putea să intru cu forța la el acasă în seara asta și să-l țintuiesc în pat.

North  a gemut.

-E o cruzime. Johan, însă, nici măcar nu a tresărit.

-Și ce? E ca și cum n-am mai făcut niciodată asta? a pufnit Arthit.

-Vrei să spui că tu nu te-ai abținut când ai fost prima dată cu North?

Johan a râs batjocoritor.

-Să mă abțin? Cine naiba putea să se abțină la început?

North a dat ochii peste cap.

-P’ Jo era cel mai rău când mă târa după el. Nu se abținea deloc.

-Ți-a plăcut, a replicat Johan alene.

North a plescăit din limbă, ignorându-l în timp ce se întorcea spre Arthit.

-Permite-mi să te întreb asta, chiar îți place prietenul meu?

Arthit nu a ezitat. A dat din cap în semn de aprobare.

-Mai știe cineva?

-Voi doi și Fah.

-Hill nu știe încă?

-Nu.

North a expirat.

-N-o să poți ascunde asta de el mult timp. Mai bine spune-i direct. Tipul ăla are instincte mai ascuțite decât Fah. În plus, ești groaznic la mințit.

Arthit a ridicat din umeri.

-Sunt direct. Nu mint. Dacă ceva nu trebuie spus, pur și simplu nu spun.

-Și North se pricepe  la mințit..., a mormăi Johan ironic.

-Suntem doar oameni onești, a spus North, părând ciudat de mândru. Apoi, expresia feței i-a devenit serioasă.

-Dar adevărata problemă este cum plănuiești să-l cucerești? ,,Călărețul de fantome” nu e oricine. Își ascultă mult prietenii, în special pe Ter și Typhoon.

Arthit și-a mijit ochii.

-Și?

-Pe mine, cred? Îi plac oamenii amabili. Ter a fost primul care l-a făcut să se deschidă. Poate i-ai cere sfatul.

Arthit a gemut.

-Totul se reduce la Hill? Nu pot pur și simplu să fac lucrurile în felul meu? Pur și simplu... să fiu eu însumi?

North a rânjit.

-Fii tu însuți, dar o versiune puțin mai bună.

-Taci!

Johan a pufnit.

-Nu te grăbi. E deja destul de rezervat în privința relațiilor. Trebuie să-i demonstrezi că nu ești ca fostul lui.

Expresia lui Arthit s-a întunecat. Kram. Nenorocitul ăla. Cel pe care îl trimisese la spital. Ar fi trebuit să facă mai rău. Ar fi trebuit să se asigure că nu-l mai atinge niciodată.

-De ce să-mi fie frică?a mormăit Arthit.

-Nu sunt ca fostul lui.

-Oamenii poartă cicatrici.

Arthit a expirat pe nas.

-Prea târziu pentru asta. L-am mușcat deja de gât.

North a ridicat o sprânceană.

 -Tu... ce?

-Da. Am lăsat o urmă. Acum e învinețit.

-Ei bine, asta e bine, a spus Johan nonșalant.

North a făcut un semn brusc cu capul spre el, neîncrezător.

-Cum e bine?

Johan a ridicat din umeri.

-Prima dată când am făcut o mișcare, nu a fost o mușcătură, dar nici nu am fost departe.

North a gemut, ochii mutându-se rapid între cei doi, frustrarea lui crescând.

-Nu e în regulă, P' Johan! Nu poți pur și simplu…

-Nu e în regulă, a recunoscut Johan, cu o expresie neschimbată.

-Dar am vrut.

Un rânjet i-a apărut în colțul buzelor lui Arthit.

-Exact. Nu e în regulă, dar și eu am vrut.

North a oftat cu îndelungă suferință.

-Uf, voi doi sunteți imposibili. Și, ca să știi, ,,Călărețul de Fantome” nu e ca mine.

Rânjetul lui Arthit s-a adâncit în timp ce se apleca ușor în față, cu ochii strălucind de răutate.

-Știu. Dacă ai fi tu, nu m-aș fi obosit.

-N-ai îndrăzni, a glumit North, încrucișându-și brațele.

-Ce neam de oameni energici sunteți, l-a tachinat Arthit, bucurându-se de felul în care răbdarea lui North continua să se epuizeze. Dar North nu terminase. L-a privit direct pe Arthit, ca și cum l-ar fi provocat să ia lucrurile mai în serios.

-El nu are nevoie de nimeni. Are cariera lui, e fericit singur. De ce te-ar vrea în viața lui? Această întrebare a liniștit pentru o clipă atmosfera din cameră.

Arthit și-a bătut genunchiul cu degetele, prefăcându-se că se gândește.

-Bună observație. Ce aduc eu, de fapt?

Johan, aparent terminând conversația, s-a ridicat brusc, dar North l-a împins repede înapoi pe canapea.

-Haide, enumeră-ți punctele forte, P’Thit.

Arthit s-a lăsat pe spate, adoptând o expresie gânditoare.

-Ei bine, să vedem. Arăt bine, tată bogat și, ei bine... știi tu.

North a gemut.

-O, te rog. Te-ai lăudat cu asta de atâtea ori. E adevărat? Johan l-a privit cu ochii mijiți, neimpresionat.

Arthit pur și simplu a rânjit, cu ochii plini de amuzament.

-De ce nu afli?

Johan a ripostat fără ezitare.

-Dacă ai face-o, n-ai mai putea să-l folosești.

North și-a ridicat mâinile, evident peste tot schimbul de replici.

-Hai să nu testăm teoria asta, P' Jo. Serios, P' Thit, concentrează-te. De ce te-ar alege pe tine ,,Călărețul de Fantome”?

Rânjetul lui Arthit s-a stins doar puțin, vocea lui coborând.

-Pentru că dacă m-ar avea prin preajmă l-ar face să se simtă în siguranță.

North a ridicat o sprânceană.

 -Asta e tot?

Arthit a dat din umeri.

-Ce altceva mai mai poate fi? Îl pot proteja, pot avea  grijă de el când e bolnav...

-Ăăă, l-a întrerupt North, încă neconvins.

Arthit și-a a dat ochii peste cap.

-Uite, pot să-i fiu sprijin.

North a râs disprețuitor.

-Sprijin? Abia te descurci singur în majoritatea timpului.

Arthit a rânjit din nou.

-Bine, atunci voi fi povara lui. Poate că viața lui e prea perfectă.

-Idiotule, a mormăit North, masându-și tâmplele.

-Bine, dar sunt chipeș. E de ajuns, nu? a adăugat Arthit cu o încredere prefăcută. Johan a dat din cap cu înțelepciune.

-Ei bine, aici nu greșești.

Arthit a bătut din palme.

-Exact! Johan înțelege!

North a expirat brusc, încercând în mod evident să-și păstreze calmul.

-Bine, bine. Ai spus că poți avea grijă de el, de acord. Să-l protejezi? Hmm... da, cred că e adevărat.

-Desigur.

-Și nu-l vei înșela, nu-i așa?

-Nu.

North și-a mijit ochii.

-Cum poți fi atât de sigur? N-ai mai fost niciodată într-o relație.

Expresia lui Arthit s-a întunecat ușor, vocea lui devenind neobișnuit de serioasă.

-Dacă asta i-ar face rău, atunci n-o voi face.

Ultima frază i-a făcut pe amândoi să tacă. North și Johan au schimbat o privire, ceva nerostit trecând între ei. Nu se întâmpla des ca Arthit să renunțe la aroganța și comportamentul său tachinator obișnuit în favoarea a ceva sincer.

-Ce? De ce te uiți așa la mine? A întrebat Arthit, ridicând o sprânceană.

Johan s-a lăsat pe spate, cu brațele încrucișate.

-Nimic, omule. Sincer, pari să vorbești foarte serios despre asta. Sunt de acord. Sunt în echipa ta.

North a dar din cap, deși scepticismul său obișnuit persista.

-Întotdeauna ai fost în echipa mea, Nong North.

Tânărul a făcut o ușoară grimasă, neimpresionat.

-Da, da. Călărețul de Fantome nu-i deranjează pe oameni, e liniștit, așa că ești în siguranță acolo. Doar nu fi prea agresiv. Știe măcar că-ți place de el?

Arthit a ridicat din nou din umeri.

-Nu cred. Totuși, n-am încercat niciodată să ascund asta. L-am rugat chiar să mă îmbrățișeze când conduceam.

North părea alarmat. -Conduceai repede, nu-i așa?

Arthit a chicotit.

-Da. A meritat, omule. Încă sunt bine dispus datorită acestui fapt.

Johan a dat din cap aprobator.

-Frumos. Ai făcut și tu asta, nu-i așa, Jo?

-Desigur. N-aș rata ocazia. Deci, dacă te-a îmbrățișat, înseamnă că te place?

Rânjetul lui Arthit a revenit.

-Exact. Cred că și lui îi plac.

North a gemut din nou.

-Stai. Să nu ne grăbim. L-ai făcut să te îmbrățișeze.

Arthit și-a desfăcut brațele.

-Nong North, contează? Trei ani de când ne cunoaștem și asta e tot ce ai de spus despre mine?

North a oftat, cedând în cele din urmă.

-Bine, bine! Îi placi, da? Adică, hai să zicem, ești chipeș, bogat, ca un nenorocit de prinț. Cui nu i-ar plăcea de tine? Oricine ajunge cu tine e incredibil de norocos.

Arthit a rânjit.

-Ăsta e genul de vorbe pe care le aștept de la nong-ul meu.

Johan a chicotit, clătinând din cap.

-Dă-i drumul odată, Thit. Nu te gândi prea mult. Și dacă nu merge, pur și simplu... ia-l.

Arthit a pufnit.

-Da, da, pur și simplu ia-l. Dacă nu-i poți lua inima, măcar ia-i corpul. Mai bine decât nimic, nu? North și-a încrucișat brațele.

-Stai puțin. Ăsta e sfatul tău? Nu erai tu cel care spunea să o ia încet mai devreme P’ Jo?

-Am terminat cu încetinirea! Dă-i tot ce ai de oferit, Thit. Dacă zidul e prea înalt, dărâmă-l!

Arthit a chicotit, s-a ridicat și și-a apucat jacheta.

-Calmează-te, North. Deci, suntem bine? Fără grabă, doar să fim calmi deocamdată. Sincer, toată discuția asta nici măcar nu era necesară.

North a râs disprețuitor.

-Așa este, dar chiar îmi pasă de prietenul meu, bine? Totul are nevoie mai întâi de aprobarea mea.

Arthit i-a făcut semn cu mâna că pleacă.

-Bine, atunci totul e aranjat.

În timp ce se întorcea să plece, Johan i-a strigat :

-Te grăbești, nu-i așa? Joacă un joc cu mine înainte să pleci.

Arthit a rânjit.

-Data viitoare. Trebuie să mă întorc la viitorul meu iubit. Probabil plânge deja de dorul meu.