Capitolul 19

 

Capitolul 19

Arthit s-a trezit cu greu, cu capul bubuind și simțurile amorțite din cauza efectelor persistente ale alcoolului. Ultima lui amintire clară era cea a lui Johan, nenorocitul ăla, împingându-l fără milă pe podea.

 Pe măsură ce vederea lui încețoșată se obișnuia cu împrejurimile întunecate, a observat camera necunoscută. Aerul era rece, nu, înghețat, făcându-i corpul să tremure involuntar.

Un foșnet slab l-a făcut să întoarcă capul. Pe patul din apropiere stătea Daotok, ghemuit sub o pătură groasă.

 Ah, înțeleg. Mi-am pierdut din nou cardul de acces și m-au lăsat aici. Oftând, a acceptat situația.

Doar ei trei  stăteau la acel etaj: el, Daotok și Min. Și, cum Min nu era prin preajmă,  rămăsese doar Daotok.

Nu era prima dată când Arthit se prăbușea undeva pe neașteptate după o noapte de băut, deși de obicei ajungea pe canapea, nu pe podea.

Strălucirea slabă a unei lămpi care se filtra prin fereastră sugera că era încă noapte. Gemând, s-a ridicat cu greu, întinzându-și membrele înțepenite înainte de a se îndrepta spre baie.

Până s-a întors, confirmase deja: în cameră era insuportabil de frig.

-Ce naiba, Micuțule? a mormăit el în șoaptă, frecându-și brațele ca să se încălzească.

Daotok se plângea mereu că îi este prea cald, dar oare trebuia să transforme aerul condiționat într-un nenorocit de congelator? Și dacă voia să arunce camera în aer cu temperaturi arctice, cel puțin putea să-i arunce lui Arthit o pătură în loc să-l lase să înghețe pe podea.

Privirea i-a alunecat spre pat. Canapeaua era o opțiune, dar numai privind-o, știa că nu va fi mai cald decât pe podea. Patul, însă, era destul de mare. Și, din câte își putea da seama, Daotok dormea ​​dus.

Cu grijă, Arthit s-a așezat pe marginea patului, testând apele. Dacă Daotok se trezea și îl dădea jos, așa să fie. Totuși, nu avea de gând să se miște.

Privirile i-au căzut asupra băiatului  scund, ghemuit strâns sub pături, cu silueta tremurând ușor.

Deci chiar și lui îi e frig, nu-i așa? Atunci de ce nu reglează pur și simplu nenorocitul de aer condiționat? Arthit a pufnit, clătinând din cap  ironic.

Hotărât să-și încerce norocul, s-a așezat și a întins mâna după pătură, dar a întâmpinat rezistență. Daotok o ținea strâns. A necesitat ceva efort, însă a reușit în cele din urmă să desprindă o parte.

În mod surprinzător, Daotok nu s-a mișcat. Bine, s-a gândit el, cuibărindu-se la căldură.

Dacă se trezește și se plânge, mă voi ocupa eu de asta atunci. Nu se întâmpla des ca Arthit să împartă patul cu cineva. De când se știa, nu făcuse niciodată asta, nici cu tatăl său, Direk, nici măcar cu mama sa.

Singurele dăți când fusese în pat cu altcineva fuseseră... ei bine, din alte motive. Să doarmă lângă cineva așa? Niciodată.

Prima dată când fac asta, cred. Inclusiv prima iubire. La naiba... cred că încă sunt beat.

În ciuda oboselii care îi cuprinsese oasele, somnul nu i-a venit ușor. În schimb, s-a trezit privind silueta adormită a lui Daotok. Avea fața întoarsă, dar era destul de aproape.

Dacă ar fi vrut, ar fi putut întinde mâna... Gândurile i s-au oprit brusc când a observat respirația lui Daotok, prea rapidă, prea greoaie.

O încruntare adâncă s-a format pe fața lui Arthit. Suspicios a întins mâna și a apăsat-o pe fruntea lui Daotok. Ardea.

Ah. Asta explică felul în care s-a ghemuit așa. I-a fost rău. Și tocmai am furat pătura de la o persoană bolnavă. Grozav. Oftând, Arthit s-a ridicat, reglând aerul condiționat la o temperatură mai rezonabilă.

A aprins veioza de lângă pat și a scotocit prin cameră, căutând medicamente pentru febră, dar nu a găsit nimic.

Serios? Se îmbolnăvește tot timpul și nu are niciun medicament? Ce idiot.

Ochii i s-au îndreptat din nou spre silueta care zăcea nemișcată pe pat, cu fața roșie. O durere i-a cuprins pieptul lui Arthit.

Oare se molipsise de asta în recenta călătorie în străinătate? Oricare ar fi fost cauza, nu mai conta. Adevărata întrebare era ce să facă. Să-l ducă la spital ar fi fost o opțiune, dacă Arthit ar fi avut mașina.

Dar mașina lui era încă la bar, iar cheile celeilalte mașini erau încuiate în camera sa. Și, bineînțeles, nenorocitul lui de card de acces lipsea. Deci, nu se putea pune problema de spital.

Probabil era vorba doar de o febră ușoară și avea să fie bine după puțină odihnă. Arthit a luat un prosop, l-a umezit cu apă rece și a început să-l șteargă pe Daotok.

O sarcină necesară, deși o mică parte din el se bucura de scuza de a se juca puțin cu cel mic. Nu că ar fi recunoscut. În timp ce trăgea pătura la o parte, l-a tamponat ușor pe Daotok pe gât, privind cum picături de sudoare se formau din cauza căldurii care îi ardea sub piele.

Apoi, fără să stea prea mult pe gânduri, Arthit i-a ridicat cămașa ca să-i șteargă andomenul. Și a regretat imediat. ...La naiba. Pielea lui Daotok era albă și fină. Și mai rău, talia lui  subțire, aproape delicată, se potrivea atât de perfect în mâna lui Arthit, încât i s-a strâns ceva adânc în piept.

Tipul ăsta... Mintea i-a rătăcit pe un teritoriu periculos și a tras repede cămașa înapoi, apăsând în schimb cârpa umedă pe fruntea lui Daotok.

A stins lumina și s-a întins la loc, cu spatele la el. Calmează-te, idiotule. E rău. Chiar și în timp ce își spunea asta, corpul i-a rămas încordat. Mintea îi era învăluită în gânduri cu care nu era pregătit să se confrunte. Apoi, o ușoară mișcare în spatele lui l-a făcut să înlemnească. Ceva i-a atins spatele. Când s-a întors, l-a văzut pe Daotok mișcându-se mai aproape de el, în somn, mâna lui atingându-l  pe Arthit. Fața îi era încă roșie, dar expresia îi era liniștită în ciuda febrei.

Lumina slabă arunca umbre delicate pe trăsăturile sale, făcându-l să pară aproape... frumos. Arthit a expirat brusc. Deci ți-e frig, nu-i așa? Chiar ți-e frig? Bine. Oftând frustrat, l-a luat pe Daotok în brațe, lipindu-l de pieptul său.

Băiatul mai mic de statură s-a mișcat ușor, ca un pisoi care cauta căldură. Brațul lui Arthit s-a strecurar sub capul lui Daotok, în timp ce celălalt îi înfășura strâns talia, ținându-l la locul lui. E atât de mic. Dacă strâng și mai tare, s-ar putea să-l frâng. Nu că gândul ăsta l-ar fi împiedicat să vrea să-l țină și mai strâns în brațe. Căldura dintre ei ar fi trebuit să-l liniștească pe Arthit, dar, dimpotrivă, l-a pus pe jar.

Respirația lui Daotok era caldă pe pielea lui, parfumul, ceva ușor dulce, ceva unic, îl împingea pe Arthit în pragul nebuniei. Nici măcar nu și-a dat seama că își apăsa nasul pe gâtul lui Daotok până nu a fost prea târziu.

De ce naiba miroase atât de bine? Înainte să se mai gândească, buzele lui au atins pielea netedă, dinții i s-au înfipt ușor. L-a mușcat.

Arthit nu s-a mai putut abține. Răbdarea lui aproape se epuizase în timpul nopții, iar cu Daotok zăcând atât de aproape, cald și vulnerabil în brațele lui, în cele din urmă a erupt . Aplecându-se, și-a apăsat buzele pe pielea moale dintre gâtul și umărul lui Daotok înainte de a-și înfige din nou dinții în carnea delicată.

Gustul, senzația străpungerii acelei părți de piele delicată, i-a trimis un val de satisfacție, trezind ceva primordial. Își dorea mai mult. Dar s-a oprit, retrăgându-se înainte ca autocontrolul să-i dispară complet.

Respirația îi era neregulată, pulsul îi era accelerat. Nu ar fi trebuit să facă asta. Era nesăbuit, impulsiv, dar prada era absolut irezistibilă. Cine s-ar fi putut abține când persoana după care tânjea era chiar acolo, la îndemână?

Degetele lui Arthit au alunecat peste proaspăta mușcătură, urmărind adânciturile lăsate în urmă de dinții săi. Deja, vânătăi roșii se formau pe pielea albă și impecabilă a lui Daotok. Un sentiment ciudat de mândrie i se așternea în piept.

Semnul acela, el îl pusese acolo. Dovadă că, chiar dacă doar pentru o clipă, Daotok îi aparținea. I-a aranjat gulerul la loc, controlându-și impulsul.

La scurt timp după aceea, epuizarea nopții lungi l-a cuprins și a alunecat într-unul dintre cele mai liniștite somnuri pe care le avusese de mult timp.

Când a sosit dimineața, lumina soarelui pătrundea pe fereastră, încălzind camera cu o strălucire aurie. Arthit s-a mișcat, simțind o greutate pe braț.

Clipind să alunge somnolența, și-a coborât privirea și l-a văzut pe Daotok încă dormind, cuibărit lângă el. Respirația lui regulată, felul în care degetele i se încolăceau inconștient în cămașa lui Arthit, era o imagine pe care tânărul știa că se va chinui mult să o șteargă din minte.

Corect! Noaptea trecută, Daotok avusese febră, se simțise rău, iar Arthit rămăsese lângă el. Să-l țină în brațe fusese instinctiv, natural. Acum, corpul lui nu mai ardea, febra îi scăzuse. Cu grijă, Arthit și-a scos brațul de sub el și s-a ridicat în șezut, înăbușind orice semn de agitație.

Deci, așa e să dormi ținând pe cineva în brațe. E... plăcut. Prea plăcut. A oftat, frecându-și fața.

Nu ar fi trebuit să se lase dus de val. Nu trebuia să meargă mai departe... Ar fi trebuit să renunțe? Și totuși, să-l țină pe Daotok în brațe fusese al naibii de plăcut.

Era aproape crud să realizeze cât de mult își dorea ceva ce nu ar fi trebuit. Dacă se putea trezi în fiecare zi cu senzația aia, cu Daotok dormind profund în brațele lui, atunci poate... Nu. A cătinat din cap, alungând gândul înainte ca acesta să prindă rădăcini.

A fost ceva singular. Asta era tot ce se putea întâmpla vreodată între ei. În timp ce se ridica, Daotok s-a foit ușor în somn, gulerul alunecându-i suficient cât să expună semnul mușcăturii în lumina dimineții.

Arthit a înlemnit. Vânătaia roșie i se vedea în relief pe piele, o amintire puternică a lipsei sale de control. Pentru o clipă, a simțit vinovăție, oare profitase de cineva inconștient? Dar chiar și când întrebarea îi trecea prin minte, răspunsul era clar.

Nu, nu regreta. Urma avea să dispară în câteva zile. Probabil că Daotok nici nu-și va mai aminti.

Părăsind camera în liniște, Arthit a coborît în hol, luând un alt card de acces de la administratorul clădirii, care i-a aruncat o privire ușor dezaprobatoare înainte de a i-l înmâna. L-a ignorat, îndreptându-se înapoi spre camera lui. De îndată ce a pășit înăuntru, realitatea și-a făcut simțită prezența, avea curs în acea dimineață.

Înjurând în șoaptă, s-a grăbit să se pregătească, alungând evenimentele care avuseseră loc cu o seară în urmă. În timpul unei pauze, s-a trezit stând cu Johan, sorbind dintr-o ceașcă de cafea, fără tragere de inimă.

Prietenul său l-a studiat cu un rânjet cu subînțeles înainte de a vorbi.

-Cum te simți? Mahmur?

-Nu chiar, a răspuns Arthit, sincer surprins că se simțea bine în ciuda a cât băuse cu o seară înainte. Johan a ridicat o sprânceană.

-Și cum a fost, să stai în camera lui?

-La naiba. Arthit și-a trecut o mână prin păr, frustrarea fiind evidentă în voce. El și Johan erau singuri, Hill și Tonfah fiind ocupați în altă parte.

Arthit s-a aplecat ușor, intrigat.

-Permite-mi să te întreb ceva.

-Iar începem.

-Crezi că e posibil ca o persoană să miroasă incredibil de bine?

Johan a ezitat. ...Desigur.

Arthit a rânjit cu subînțeles.

-A, înțeleg. Prietenul tău, nu-i așa? Ar fi trebuit să știu. Arthit a oftat, dând ochii peste cap.

-Totuși, de ce miros atât de bine? Sunt și ei oameni normali, nu?

Johan l-a privit cu subînțeles.

-Pentru că îți place de el. De aceea îți place parfumul lui.

-Tsk! Arthit și-a  strâns buzele, privind în altă parte. Ura cât de ușor îl putea citi Johan.

-Se pare că nu ai trecut peste asta, nu-i așa? Johan a rânjit

-Vorbesc serios, vreau să merg mai departe, a mormăit Arthit.

Johan a râs disprețuitor.

-Da, sigur. O persoană „serioasă” nu doarme atât de bine cât timp ține în brațe persoana pe care încearcă să o uite.

Arthit a înțepenit.

-La naiba. De unde ai știut?

Ochii lui Johan s-au mărit înainte să izbucnească în râs.

-Tocmai am ghicit. Stai, chiar așa?

-Da... a recunoscut Arthit cu reticență.

Johan s-a lăsat pe spate, cu o expresie de îngâmfare.

-La naiba, doar mă jucam cu tine. Și zii, ce s-a întâmplat?

-Nu se simțea bine. Părea că îi este frig, așa că l-am ținut în brațe, a explicat Arthit.

-A, înțeleg... Vocea lui Johan era plină de amuzament.

-Jo, idiotule, a mormăit Arthit.

Rânjind în continuare, Johan s-a aplecat în față.

-Hill mi-a spus odată, nu te apropia de cineva cu sentimente pe jumătate. Ori îți place, ori nu. Asigură-te că acțiunile și cuvintele tale se aliniază. Serios, știi asta, nu-i așa?

Arthit a expirat greu. -Da.

-I-ai spus lui Fah că îți dorești să mergi mai departe?

-Nu încă.

-Chiar plănuiești asta?

Arthit a rămas tăcut o clipă.

-,,Merg mai departe” ăsta, odată și-a făcut treaba cu adevărat, a spus Johan oftând.

-Acesta este planul.

Johan l-a privit sceptic.

- În afară de a-l ține în brațe, ce altceva ai mai făcut?

Arthit a ezitat.

-Nu bănuiești?

Johan și-a mijit ochii.

-Te-ai ,,agățat” deja?

-Nu!

Johan și-a înclinat capul.

-Serios? M-am gândit că o să încerci.

-La naiba, nu. Dar... l-am mușcat.

Tăcere. Johan a clipit.

-De ce?

Arthit a gemut.

-Nu știu. Era irezistibil.

Râsul lui Johan a izbucnit din nou.

-Uau, deci așa arată acum să mergi mai departe, nu? Învăț ceva nou în fiecare zi.

Arthit i-a aruncat o privire furioasă.

-Poți să te oprești din a-ți bate joc?

Johan a ridicat din umeri.

-Ești doar o contradicție ambulantă.

Arthit a oftat.

-Chestii de genul ăsta necesită timp, nu-i așa?

Johan a rânjit.

-Da, da. Ia-ți toată viața dacă e nevoie.

Arthit a mormăit în șoaptă.

-Nu-mi va lua toată viața... probabil.

☆☆☆☆☆

Daotok stătea în fața oglinzii, privindu-și reflexia, parcă de o veșnicie. Ochii lui se fixau asupra mușcăturii adânci și inconfundabile de pe umăr.

Un fior i-a străbătut șira spinării. De unde venise? Cum ajunsese acolo? Amprenta era distinctă, prea precisă, prea umană. Degetele lui au atins pielea învinețită, o usturime ascuțită confirmând că nu era doar o halucinație febrilă.

Se trezise aproape de prânz, încă febril și leneș, cu capul bubuind din cauza unei dureri surde. Rămășițele bolii de noaptea trecută se lipeau de el, făcându-i fiecare mișcare greoaie.

Amintirile lui erau cețoase, fragmentate. Își amintea vag că auzise o bătaie în ușă în miez de noapte, North și Arthit. North îi explicase că Arthit își pierduse cardul de acces și avea nevoie de un loc unde să stea.

Daotok abia dacă își dăduse seama la momentul respectiv, fiind prea obosit ca să se mai certe. Îl lăsase pe Arthit să doarmă pe podea și apoi adormise din nou, fără să-i mai acorde atenție.

Ceva despre un doctor fusese menționat înainte să adoarmă, dar în starea lui febrilă, detaliile se pierduseră. Când se trezise în sfârșit, camera era goală.

Noaptea fusese ciudată, tulburătoare. Visase un întuneric nesfârșit, rătăcind fără țintă prin gol, tremurând de un frig insuportabil.

Apoi, după ceva ce a părut o veșnicie, a apărut o lumină, o sclipire albă și strălucitoare care l-a învăluit ca un cocon. În momentul în care l-a atins, căldura i-a pătruns în oase, topind frigul.

Era reconfortant, aproape familiar. După ce făcuse duș și își pusese haine curate, Daotok observase un prosop umed lăsat lângă pat. S-a încruntat și l-a ridicat.

Era încă puțin ud. Era sigur că nu el îl lăsase acolo. Dacă ar fi fost să ghicească, Arthit probabil i-l pusese pe frunte noaptea trecută, în timp ce dormea.

Gândul era ciudat de reconfortant, dar nu răspundea la adevărata întrebare, mușcătura. A pus prosopul în coșul de rufe, hotărât să treacă peste noptea stranie.

Aruncându-și rucsacul peste umăr, a tresărit când cureaua a apăsat pe rana dureroasă. O durere surdă l-a străbătut.

Ce naiba? Cu siguranță era o mușcătură umană. Sprâncenele i s-au încruntat de iritare.

Cine naiba a avut îndrăzneala să-l muște în somn? Nu era genul care să lase lucrurile să treacă atât de ușor. Dacă cineva ar încerca să se pună din nou cu el, ar regreta.

-Dacă cineva încearcă să mă rănească din nou ca aseară, nu voi lăsa să treacă, a mormăit el către camera goală. Nu era sigur cine, sau ce, făcuse asta, dar ceva se schimbase.

Trăiseră împreună în pace atât de mult timp. De ce agresivitatea aceea bruscă? Cu o încruntare persistentă, și-a luat telefonul și a format un număr. Apelul abia a sunat înainte ca bunica lui să răspundă.

-Bună, bunico.

-Ce s-a întâmplat, dragul meu? a venit vocea ei caldă, dar ușor precaută.

-Bunico Puwongthong, cred că m-a atacat o fantomă.

-Ăă? O fantomă în camera ta? Ce s-a întâmplat? Ce ți-a făcut? Alarmarea din vocea ei era vizibilă.

-Nu sunt sigur. Dar m-am trezit cu o mușcătură pe gât. Mă doare foarte tare. Cu siguranță e o mușcătură de om.

-Ce înfricoșător! Ai făcut ceva care să le supere?

-Nu, nici măcar n-au mai fost în camera mea de zile întregi. Ne-am înțeles întotdeauna bine înainte.

-Atunci de ce acum?

-A, și cred că m-am zdruncinat și în somn, a adăugat el, frecându-și brațul ca și cum și-ar fi amintit senzația.

-Poate că sunt supărați pentru că nu le-ai mai adus ofrande. Îți spun eu, voi face un merit pentru fantoma care ți-a mușcat gâtul. Oricum, eram pe punctul de a merge la templu.

-Mulțumesc, bunico. Apreciez.

-Bine. Anunță-mă dacă mai ai nevoie de ceva. Ai grijă de tine, bine?

-Așa voi face. Daotok a încheiat apelul, oftând. Oare tehnica bunicii sale va funcționa? Nu era sigur.

Dar odată ce bunica Puwongthong se hotăra să facă ceva, nimic nu o mai putea  opri. În timp ce ajungea la lift, ușile s-au deschis, dezvăluindu-l pe Arthit stând înăuntru.

Acesta părea puțin surprins să-l vadă.

-A, te-ai trezit. Mergi la curs?

-Da.

-Te simți mai bine acum?

-Da. Mulțumesc. Daotok a aruncat o privire scurtă spre el, observându-i ușor ridicarea sprâncenei. A ezitat înainte de a adăuga:

-Adică, în legătură cu prosopul ud?

-A, sigur. Ți l-am pus pe frunte, a răspuns Arthit nonșalant.

Daotok a dat din cap.

-Bine.

-Cum ajungi acolo? Cu motocicleta?

-Da.

-Am înțeles. Conversația s-ar fi încheiat, dar chiar când ușile liftului erau pe punctul de a se închide, Arthit a întins mâna și a apăsat butonul de deschidere.

-Vrei să te duc cu mașina? Tocmai ți-ai revenit, așa că s-ar putea să nu fii apt să conduci.”

-Nu este nevoie.

-Lasă, te duc eu.

Daotok s-a încruntat, dar nu a mai insistat când Arthit a pășit complet înăuntru. Tăcerea s-a prelungit între ei până când curiozitatea l-a învins pe Daotok.

-S-a întâmplat ceva ciudat aseară?

Arthit a clipit.

-Ăă? Ciudat? Cum ar fi?

-Am o urmă de mușcătură pe gât. Încerc să-mi dau seama cine a făcut-o. Daotok și-a îndreptat privirea spre el, urmărindu-i cu atenție reacția.

Arthit s-a încruntat, o expresie de neînțeles întipărindu-i-se pe față.

-Erau trei prin preajmă. Habar n-am cine au fost sau de ce au făcut-o.

-Trei?

-Fantomele din cameră. Sunt trei, dacă nu-l socotim pe P'Donut, care a plecat deja. Dar cea din baie nu poate pleca, așa că presupun că au mai rămas doi suspecți.

-Cu siguranță unul dintre cei doi. Corect, n-ai auzit sau văzut nimic ciudat?

-Nu sunt sigur. Lasă-mă să mă gândesc.

-Bine. Liftul a ajuns la primul etaj și, așa cum era de așteptat, Arthit a pornit cu pași mari spre parcarea pentru motociclete.

Daotok presupusese că conduce o mașină, dar în schimb, Arthit a trecut un picior peste o motocicletă mare, neagră și elegantă. Fără un cuvânt, i-a întins lui Daotok o cască. Ezitant, băiatul și-a pus-o și s-a urcat în spate.

Nu mai mersese niciodată cu o motocicletă atât de mare și imediat s-a simțit neliniștit. În momentul în care motorul a pornit cu un vuiet, motocicletă a țâșnit înainte, iar el s-a apucat instinctiv de cămașa lui Arthit.

-Unde este cursul tău? a strigat Arthit peste vânt.

-Facultatea de Științe!

-Ce?

Daotok a gemut și s-a aplecat mai aproape, lipindu-se de spatele lui ca să-i vorbească la ureche.

-Facultatea de științe!

-Am înţeles.

Când au ajuns, Daotok s-a chinuit să-și scoată casca dar în zadar. Arthit l-a ajutat și a întrebat:

-La ce oră se termină cursul tău?

-La cinci.

-Atunci, când termini așteaptă aici.

-Mă iei?

-Desigur. Dacă eu te-am adus, cum te  întorci ?

-Aș putea merge... Înainte să termine Daotok fraza, Arthit l-a privit amuzat și a spus:

-Așteaptă aici.

Daotok a oftat.

-Bine. Mulțumesc că m-ai adus, P'Arthit.

Arthit a înțepenit, cu ochii măriți. Apoi, părând puțin agitat, a bombănit:

-Ăă... da! Nicio problemă! Plec! A demarat în trombă lăsând-ul pe Daotok nedumerit să-l privească cum pleacă. El era cel care înainte,  insistase să i se mulțumească, de ce părea atât de enervat?

☆☆☆☆☆

Arthit s-a prăbușit pe pat oftând adânc, holbându-se la tavan în timp ce un val de frustrare și auto-reproș îl cuprinsese.

Se simțea prost, complet nesigur și complet prost. Toată după-amiaza fusese o pierdere de timp, fără cursuri la facultate, și totuși se grăbise înapoi la cămin ca și cum ar fi așteptat  ceva.

Nici măcar nu era sigur de ce. Poate era un obicei. Poate era altceva. În drum spre facultate, dăduse peste Daotok care se îndrepta spre cursuri. Să-l vadă, încă palid de la febră, dar încăpățânându-se să se târască la cursuri, stârnise o iritație inexplicabilă în pieptul lui Arthit.

Serios, de ce era atât de insistent? Proaspăt refăcut și deja alerga la ore ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat? Idiotul ăla mic nici măcar nu știa cum să aibă grijă de el însuși.

Apoi a venit momentul de temut, Daotok îl întrebase despre semnul de pe gâtul lui. Arthit aproape că intrase în panică, dar, din fericire, Daotok bănuise că avea legătură cu fantomele din camera lui.

Aceea era calea lui de scăpare, să profite de ocazie și să dea vina pe forțele supranaturale. Dacă Daotok ar fi aflat adevărul, ar fi fost terminat. Mai întâi, întrebarea inevitabilă: De ce naiba ai făcut asta? Nu că Daotok ar fi formulat-o nepoliticos. Se temea  mai degrabă de privirea acea calmă, dar pătrunzătoare, și de vocea liniștită care îl întreba: De ce? Și apoi... probabil că ar fi încetat complet să-i mai vorbească.

Arthit se temea că Daotok se putea prăbuși pe drum, așa că făcuse un gest decent și îl dusese cu motorul la facultate. Daotok se agățase de cămașa lui tot timpul, strânsoarea lui fiind suficient de puternică încât să-i lase cute pe cămașă.

Probabil de frică. Arthit nu-l putea învinovăți, motocicletele erau mult mai înfricoșătoare decât mașinile, mai ales cu cineva ca el conducând.

Călătoria aceea ar fi trebuit să fie lipsită de evenimente, doar o altă misiune, dar nu, Daotok făcuse greșeala să-i spună Phi. Și când chiar o făcuse, îl lovise pe Arthit ca o lovitură de ciocan.

La naiba. Chiar și  după ore întregi, tot nu putea scăpa de gând. Felul în care o spusese Daotok, atât de relaxat, atât de nonșalant, și totuși atât de ... îl ucisese.

S-a întors călare, amețit, mintea lui plutind undeva între realitate și orice emoții ridicole îl cuprinseseră. Și în acel moment, întins în pat, inima lui refuza să se liniștească.

O bătaie în ușă l-a trezit din gânduri. Gemând s-a ridicat și a deschis ușa, văzând-o pe Min stând acolo, arătând la fel de ciufulită ca întotdeauna.

-Arthit, hai să bem.

-Ai băut deja! Nu ai băut aseară? Lasă-te puțin. Ți-am spus... mai scad consumul de alcool.

-Începi să reduci consumul de mâine. Așa ai spus ieri. Min  și-a mijit ochii.

-Nu aveam de gând să te întreb, dar... ce-i cu tine? A întrebat curios Arthit.

Min a făcut o grimasă.

-Haide, Thit. Bea cu mine și-ți voi povesti. Te rog, te rog!

Arthit  a oftat adânc.

-Nu. Iau o pauză. Se lăsase prea mult pradă alcoolului în ultima vreme, era timpul să se calmeze.

 -Dar...bine. Poți bea o bere în camera mea să-mi spui ce se întâmplă.

Fața lui Min s-a luminat în timp ce intra agale înăuntru și se trântea pe canapea. Arthit a luat o bere din frigider și i-a întins-o. Ea a deschis-o, a luat o înghițitură și a oftat.

-Chiar vrei să știi, nu-i așa?

-Da. Ce te-a adus în starea asta? Expresia feței lui Min s-a încruntat, apoi, în mod șocant, lacrimile i-au invadat ochii.

-Donut m-a părăsit.

Arthit s-a încruntat.

-Te referi la fantoma lui? De ce?

Min a tras de nas, luând șervețele de pe masă.

-Am trăit cu el ca un cuplu normal, soț și soție, chiar dacă era o fantomă. Dar în ultima vreme, tot apăreau și alte spirite. Nu mă lăsau în pace.

...Ce?

-Donut a încercat să mă ajute, dar situația s-a înrăutățit. M-am dus la un călugăr și mi-a spus că mă conectasem prea mult cu spiritele, iar asta mă făcea vulnerabilă. Unele dintre ele nu erau prietenoase. Una chiar m-a rănit.

Lui Arthit i-a revenit în minte confruntarea lui Daotok cu supranaturalul. Și el era cât pe ce să fie atacat. Constatarea i-a întors stomacul.

-La naiba... Stai. Conectare cu spiritele? Asta i s-a întâmplat și micuțului de alături.

Ochii lui Min s-au mărit.

-Cu spirite?

-Da.

-E periculos. Nici eu nu sunt suficient de puternică ca să fac față. Singura modalitate de a opri asta e să tai complet legătura cu ele.

-Deci, Donut s-a despărțit de tine din cauza asta?

Min a dat din cap, iar lacrimi proaspete i-au curs pe obraji.

-A spus că e spre binele meu. Că dacă rup legăturile, aș fi în siguranță. Mi-a spus să trec mai departe. Și apoi pur și simplu... a dispărut. Nu l-am mai văzut de atunci, Thit. Oricât de mult l-aș striga... a dispărut. Plângea și mai tare, umerii tremurându-i.

Arthit nu era bun să consoleze oamenii. Nu era genul care să rostească cuvinte dulci sau să ofere îmbrățișări călduroase. Tot ce putea face era să-i pună o mână ezitantă pe umăr și să o lase să plângă.

-Chestia e... Min a sughițat, cu vocea răgușită.

-Întotdeauna am știut. Nu am trecut niciodată peste moartea lui. Când mi-am dat seama că încă mai era prin preajmă, am fost atât de fericită. Dar, până la urmă... morții sunt tot morți. La ce te poți aștepta de la cineva care a plecat deja?

Arthit a expirat încet. -Da. Înțelesese acest adevăr când își pierduse mama. Oricât de mult ți-ai dori altfel, morții nu se întorc.

Min și-a șters fața și a forțat un zâmbet slab.

-Știi, te-ai schimbat de când te-ai întors din străinătate. Sau mi se pare mie?

-Ți se pare.

Min a pufnit.

-Mincinosule.

Arthit a ignorat-o și s-a ridicat să-i aducă apă. După ce lacrimile i s-au potolit, o întrebare ciudată i-a scăpat de pe buze înainte să o poată opri.

-Acum că Donut a plecat, regreți?

Min și-a înclinat capul.

-Ă?

-Dacă ai fi știut că se va termina așa, ai fi ales să nu fii cu el?

Min nu a ezitat deloc.

-Normal că nu!

-De ce?

-Pentru că, dacă nu l-aș fi avut, nu aș fi supraviețuit acelor zile. Aș fi preferat să-l am, chiar știind că voi avea inima frântă până la urmă. Nici măcar o dată nu am regretat că l-am iubit. Cuvintele ei au atins ceva adânc în interiorul lui Arthit, deslușind încurcătura de emoții cu care se luptase.

-Dacă persoana ta specială ar dispărea mâine, a continuat Min, privindu-l curioasă, ar fi cu adevărat bine? Nu ar fi mai rău să nu-l fi avut niciodată?

Arthit nu a răspuns. Nu a putut răspunde.

Min s-a ridicat în picioare, întinzându-se.

-Gândește-te la asta, bine? Cu un rânjet tachinator, a plecat și a închis ușa în urma ei.

Arthit s-a prăbușit pe canapea, trecându-și o mână prin păr. Gândurile i se învârteau în spirală, repetând fiecare clipă,  atingerea, căldura, felul în care idiotul acela scund îl privise, felul în care vocea lui îi strânsese pieptul. Chiar și în acel moment, se întreba ce făcea Daotok. Era bine? Îi trecuse febra? Îi era frig în sala de curs? Oftând încet, Arthit a închis ochii. Apoi, i-a deschis imediat. S-a uitat la ceasul de pe telefon: 4:40. Îi spusese că va merge  să-l ia după ore. Nu-i lua mai mult de zece minute să ajungă la facultate, dar voia să plece devreme, pentru orice eventualitate. Da, era mai bine să plece devreme...

Dar de când aștepta el pe cineva? Nu se străduise niciodată să ducă pe cineva cu mașina. Niciodată. La naiba.

Cuvintele lui Min îi răsunau în cap ca o buclă, neîncetat, fiecare silabă întipărindu-se în gândurile sale. ,,Dacă  mâine ar dispărea... chiar ar fi mai bine?,, Nu. În niciun caz. Dacă ar dispărea în acel moment, chiar ar fi bine? La naiba, nu.

Cum ar putea fi mai bine? Cum ar fi putea măcar să încerce să accepte așa ceva? Și dacă... nu, când... ar dispărea... Ce-ar  face atunci? Cum ar trebuit să supraviețuiască fără el? Să se întoarcă la viața de dinainte să-l întâlnească? Ca și cum așa ceva ar fi fost posibil.

La naiba. Degetele i s-au strâns în pumni, unghiile i s-au înfipt în palme în timp ce expira încet și tremurând. Simțea o presiune în piept, sufocându-l sub greutatea emoțiilor pe care nu știa cum să le gestioneze.

Voia o țigară, dar se terminaseră aseară. Nici măcar nu avusese chef să iasă să cumpere. Ce naiba se întâmpla cu el în ultima vreme? Aluneca, se pierdea, se destrăma, totul din cauza celui mic. Și totuși...

Dacă fiecare zi ar putea fi așa, ar fi chiar atât de rău? Voia să fie cel care îl duce cu mașina la ore. Cel care îl ține în brațe noaptea, să-i simtă căldura  până când somnul îi va lua pe amândoi.

Cel care să aibă grijă de el când se îmbolnăvește, care să stea lângă el la masă, care să-i privească buzele cum i se curbează pe marginea ceștii de cafea dimineața.

Voia să-i vadă fața. Să asculte muzica pe care o cânta. Să citească cărți unul lângă altul, într-o liniște confortabilă.

Să-l învețe din nou să cânte la tobe. Dacă cineva îl întreba dacă e dispus să îndure din nou destrămarea pentru el, dacă ar risca durerea, suferința, inevitabilul... Nu avea un răspuns.

Dar dacă ziua următoare ar veni și el nu ar fi acolo, un lucru era sigur. Nu ar supraviețui. Nu ar iubi niciodată pe nimeni altcineva așa cum îl iubea pe el.

Chiar dacă ar fi fost despărțiți, chiar dacă timpul, distanța și soarta ar fi încercat să-i smulgă unul de lângă celălalt, el ar fi fost mereu alesul. Așadar, dacă mai era o alegere de făcut, o făcuse deja.

Pentru că, dacă își putea petrece restul vieții cu el, indiferent ce se întâmpla, indiferent de cost, nu ar regreta niciodată. Nici măcar o secundă.