CAPITOLUL 16

 Capitolul 16

   Soarele de seară a apus sub orizont, aruncând dâre lungi și aurii pe pereții albi și sterili ai camerei de spital. Aerul purta un miros slab de antiseptic și cearșafuri proaspăt spălate. Daotok stătea lângă fereastră, cu privirea fixată asupra peisajului urban de dincolo de geam, unde luminile orașului San Francisco pâlpâiau ca niște licurici pe cerul care se întuneca. Draperiile bej se legănau ușor în timp ce o briză blândă se strecura prin fereastra  între deschisă, adăugând o ușurare de moment la liniștea din clinică.

 Corpul lui se simțea mult mai bine decât în ​​dimineața aceea, când febra îl ținuse înlănțuit de pat, fiecare mișcare fiind o luptă împotriva durerilor necruțătoare care îi străbăteau membrele. Și-a îndreptat atenția către mâna sa, unde un ac perfuzat era încă înfipt în piele. Dacă mâinile lui ar fi putut vorbi, cu siguranță s-ar fi plâns: „Destul, suntem pline de găuri.”

  Vecinul său plecase supărat nu cu mult timp în urmă, iar avalanșa de întrebări lăsase în urmă o atmosferă de iritare. North îl sunase la scurt timp după aceea, certându-l pe Daotok pentru nesăbuința sa, pentru că se epuizase fără să țină cont de consecințe. De asemenea, menționase că vecinul, bărbatul pe care Daotok îl cunoștea acum sub numele de Arthit, se simțea vinovat. Poate că era adevărat. El își ceruse scuze mai devreme, deși Daotok nu înțelegea de ce ar trebui să facă asta. Nimeni nu-l obligase să-și depășească limitele, pur și simplu așa era firea lui. Întotdeauna fusese așa, muncea până când corpul îi ceda, ignorându-și propria bunăstare până când aceasta se prăbușea sub greutatea încăpățânării sale. Un doctor a intrat în cameră pentru un ultim control și, după o scurtă evaluare, i-a dat undă verde pentru a fi externat. După ce doctorul a plecat, Daotok s-a schimbat și a pășit pe hol, unde Arthit îl aștepta deja. Niciunul dintre ei nu a vorbit în timp ce ieșeau împreună din spital. Arthit s-a ocupat de factura medicală fără un cuvânt și a luat rețetele înainte de a se îndrepta spre mașină. Cerul se întunecase considerabil, orașul strălucind sub greutatea nopții. În timp ce mergeau în tăcere, Arthit a vorbit brusc.

-Ai găsit ceva în cimitir? Daotok și-a întors ușor capul.

-Nu. Arthit nu a mai continuat, ținându-și ochii ațintiți asupra drumului, cu maxilarul încleștat de frustrare reținută. Daotok a expirat și s-a uitat înapoi pe fereastră, doar pentru a simții cum i se strânge stomacul. Spirite rătăceau pe străzi, plutind printre pietoni, cu formele lor eterice abia vizibile în strălucirea neon a orașului. Degetele lui au întins mâna instinctiv spre buzunar. Brățara lui, unde era?

Inima îi bătea cu putere în timp ce căuta, pipăindu-și blugii, verificându-și jacheta. Dar nu era acolo. Își amintea cum și-o scosese la cimitir, strecurându-o în buzunar înainte să se prăbușească. Oare îi căzuse la spital când se schimbase?

-Cauți asta? Vocea lui Arthit i-a întrerupt gândurile frenetice. A ridicat o mână de pe volan și a fluturat familiara bijuterie cu fir negru. Pieptul lui Daotok a fost cuprins de o ușurare când a apucat-o repede, strângându-și degetele în jurul ei. Dacă ar fi pierdut-o, ar fi fost un dezastru. Nu era pregătit să se ocupe de spiritele care cutreierau libere, nu până nu se întoarcea în Thailanda, unde va putea gestiona lucrurile mai bine. Mai important, bunica lui nu l-ar fi iertat niciodată dacă ar fi pierdut-o.

-Mulțumesc, a mormăit el sincer, observând scurta licărire de surpriză de pe fața lui Arthit.

-Ai scăpat-o la cimitir, a spus Arthit simplu.

-Ah.

  Restul călătoriei a trecut în tăcere. Când au ajuns acasă, Arthit a insistat să se odihnească cum trebuie.

-Dacă te prăbușești din nou, va fi și mai problematic. Tonul lui era aspru, dar îngrijorarea era inconfundabilă. 

Prea obosit ca să se mai certe, Daotok s-a retras în camera de oaspeți și, deși dormise cea mai mare parte a zilei, s-a cufundat într-un somn adânc. Dar odihna lui a fost de scurtă durată. Până la miezul nopții, era complet treaz. Corpul îi era odihnit, dar mintea îi era neliniștită. Să mai doarmă, îi era imposibil. Hotărât să iasă afară să ia puțin aer, a rătăcit prin casa liniștită până când o melodie blândă i-a ajuns la urechi. O melodie lentă, melancolică, cântată la chitară.

Urmând sunetul, a ieșit pe terasa din spate și l-a găsit pe Arthit stând singur, cu o țigară între degete și chitara sprijinită de picior. Câteva cutii de bere goale erau împrăștiate peste tot, iar scrumiera era plină. Arăta epuizat, atitudinea lui obișnuită, fiind estompată de ceva mai profund, ceva care îl apăsa greu. Tânărul trebuie să-i fi auzit pașii, pentru că s-a uitat în spate.

-De ce nu dormi?

-M-am trezit.

-Te simți mai bine?

-Așa cred. Arthit a expirat, punând chitara deoparte. Degetele lui au bătut neliniștit pe gâtul instrumentului înainte de a vorbi din nou.

-Poți să o faci acum?

-Acum? Ochii lui Daotok s-au mărit.

-Da. Băiatul a ezitat, dar doar o clipă.

-Pot.

-Ești sigur?

A dat din cap. Nu avea amețeli, nici slăbiciune persistentă. Era bine. Și Arthit, Arthit își pierdea răbdarea, calmul său atent controlat se crăpa ușor pe margini. Răspunsul pe care îl căuta era  dincolo de puterea lui și îl înnebunea.

-Bine, a spus Arthit. Hai să o facem. Casa era liniștită, luminată doar de lămpile slabe de afară care aruncau umbre lungi. Daotok și-a scos brățara, simțind imediat schimbarea atmosferei. Noaptea făcea lucrurile mai ușoare, mai clar de văzut, mai ușor de simțit. S-a mișcat prin casă, întorcându-se pe pașii de dinainte. Curtea din spate. Dormitoarele. Camera de muzică. Balconul. Fiecare colț, fiecare spațiu unde ar fi putut rămâne o prezență persistentă. Dar nimic. Ultima cameră rămasă era zona de relaxare din spatele casei. Un spațiu mic cu un șemineu, o canapea și un balansoar alb.

-Scaunul acela, a murmurat Daotok, holbându-se la el. Vocea lui Arthit era liniștită, dar încărcată de durere.

-Mama a murit chiar acolo. Daotok a respirat adânc, apropiindu-se. Scaunul era nemișcat, dar conținea ceva, un ecou al unui trecut.

-Pot să stau în el?a întrebat băiatul.

Arthit a ezitat înainte de a da din cap.

-Hai, continuă. În momentul în care Daotok s-a așezat pe scaun, ceva s-a schimbat în interiorul lui. Un val de căldură i s-a răspândit în piept, neobișnuit, dar în același timp ciudat de reconfortant. Respirația i s-a tăiat. Fără avertisment, lacrimile i-au alunecat pe obraji. S-a legănat ușor, simțind prezența a ceva, a cuiva care fusese odată acolo.

...E aici. Chiar aici, a șoptit el.

Arthit s-a îndreptat imediat în șezut.

-Ce vrei să spui?

-Aici... și-a dat ultima suflare. Arthit nu a răspuns, dar degetele i s-au strâns în pumni.

-Era Crăciunul, nu-i așa? Vocea lui Daotok era blândă, iar imaginea devenise clară.

-Chiar acolo era un brad de Crăciun. Tu și tatăl tău erați pe canapea. Fața lui Arthit s-a contorsionat, iar durerea i-a străfulgerat ochii.

-Era fericită, a continuat Daotok, cu vocea tremurândă.

-Atât de fericită.

Căldura a crescut, copleșindu-l. Nu plângea de durere. Era altceva. Ceva mai profund.

-Nu avea dureri, a murmurat el.

Vocea lui Arthit s-a auzit, încordată. 

-Atunci de ce plângi? Daotok a expirat tremurând.

-Pentru că deja acceptase... trecerea ei în neființă. Vocea i-a șovăit, epuizarea strecurându-se în suflet.

-I-a părut rău că te-a părăsit, dar...

-Dar ce?

-Acum a dispărut cu adevărat, a spus Daotok, vocea lui abia distingându-se.

-Dar a lăsat ceva în urmă.

-Ce? A întrebat repede Arthit.

-Dragoste. Buzele lui Daotok s-au arcuit într-un zâmbet blând, însoțit de lacrimi.

-E împăcată.

 ~~~~

Arthit stătea în sufrageria slab luminată, cu privirea fixată asupra șemineului stins. Umbrele pâlpâiau pe pereți, aruncate de jarul care se stingea și își pierduse de mult căldura. Inima îi bătea cu putere în piept, o senzație neobișnuită, una pe care nu o mai simțise de mult timp. Degetele i se încolăceau pe coapse, amorțite și inerte, ca și cum ar fi fost apăsate de enormitatea durerii care îl cuprindea. Ea dispăruse. Știuse că urma să se întâmple. Se pregătise pentru inevitabil, își spusese iar și iar că era pregătit. Dar în acel moment, stând în acea cameră tăcută, își dădea seama cât de lipsite de sens fuseseră toate acele pregătiri. Nimic nu l-ar fi putut pregăti cu adevărat pentru asta. Piciorul i-a ezitat în prag, în timp ce ochii i-au căzut pe scaunul alb de lângă șemineu. Chiar scaunul unde ea, își dăduse ultima suflare. Boala o cuprinsese încet, dar neobosit. Când tratamentele încetaseră să-i mai ofere măcar o licărire de speranță, ea alesese să-și petreacă ultimele zile acasă, în casa plină de amintiri, înconjurată de oamenii pe care îi iubea. Arthit încercase să se convingă că era cel mai bun lucru pentru ea. Că fusese alegerea corectă. Dar, în timp ce stătea acolo, înlemnit, nu mai era atât de sigur. Cu doar câteva zile înainte de moartea ei, se adunaseră acasă, stând lângă foc în timpul Crăciunului. Fusese liniștit, aproape obișnuit. Ea zâmbise, râsese ușor chiar, îl ținuse de mână. Simțise că nimic nu se schimbase. Apoi, într-o dimineață, pur și simplu nu s-a mai trezit. La început, crezuse că ea doar dormea, că din clipă în clipă avea să se miște, să se întindă, să-l strige. Dar, oricât de mult a scuturat-o, oricât de multe ori a strigat-o pe nume, ea nu s-a mai trezit niciodată. Și-a încleștat maxilarul, mintea i se învârtea în spirală sub întrebări nerostite. Ce simțise ea în acele ultime clipe? Îi era frică? O durea ceva? Sau plecase cu adevărat în pace, așa cum sperau toți?

-Nu avea dureri, a spulberat tăcerea vocea lui Daotok.

Arthit s-a întors, ochii lui oprindu-se asupra tânărului așezat pe scaunul alb.

Nu era sigur când se așezase din nou Daotok, dar părea ciudat de confortabil acolo, cu privirea distantă, ca și cum ar fi ascultat ceva ce nimeni altcineva nu putea auzi.

-Nu era tristă sau speriată, a continuat Daotok, cu o voce uniformă.

-A acceptat. Arthit a respirat adânc, umerii i s-au lăsat ușor în jos. S-a rezemat de canapea, ridicându-și capul pentru a privi tavanul. Un vârtej de emoții se învârtea în el, încâlcite și imposibil de exprimat în cuvinte.

-Ea credea că tu și Direk veți fi suficient de puternici să mergeți mai departe. Arthit a înghițit în sec.

 Să mergem mai departe...

 Petrecuse atât de mult timp negând asta, fugind de asta. Ignorase cuvintele ei de rămas bun, se agățase de speranța prostească că ea va sfida soarta, așa cum făceau unii pacienți în mod miraculos. Dar nu avusese loc niciun miracol. Exista doar inevitabilul. Și  trebuia să se confrunte cu el. A stat acolo o veșnicie, pierdut în gânduri. Când s-a mișcat în sfârșit, și-a dat seama că Daotok alunecase într-un somn adânc pe canapea. A întins mâna și a pus-o  pe fruntea tânărului, nu avea febră. Era doar obosit. Ridicându-se de pe scaun, Arthit a ieșit afară în aerul răcoros al nopții și și-a scos telefonul. În momentul în care a format numărul, acesta abia a sunat înainte ca Direk să răspundă, salutându-l cu tonul său aspru obișnuit.

-Direk, mama a plecat. La capătul firului s-a așternut liniștea.

-Ea nu mai e aici. Nu este nicăieri. A continuat Arthit. După și mai multă tăcere, în sfârșit, Direk a vorbit, cu o voce mai joasă decât de obicei.

-A suferit?

-Copilul ăla, Daotok, a spus că nu. Că nu era tristă. Doar… puțin supărată că nu a putut rămâne cu noi. A urmat încă o pauză lungă.

-Plângi? A întrebat Direk încet. Arthit a râs batjocoritor, forțându-se să scoată un chicotit.

 -Ți se pare amuzant?Plângi, plângi în hohote.

-Nu, nu plâng. Dar chiar și în timp ce spunea asta, Arthit simțea dârele calde ale lacrimilor alunecându-i pe obraji. Nici măcar nu-și dăduse seama când începuseră să cadă. Încerca să le oprească, dar era în zadar. Barajul se rupsese.

-Nu te tachinez. A adăugat tatăl serios.

 Arthit a râs tremurând, ștergându-și fața cu brutalitate.

-La naiba... hic... lacrimile nu se opresc.

-Crezi ce a spus el?

-Da... hic... da, cred. După toate astea, trebuie să cred. E ciudat, Direk. M-a durut atât de tare să realizez că a plecat, dar, în același timp... mă simt ușurat știind că e împăcată.

-Atunci e bine. Vocea lui Direk tremura ușor, trădând emoțiile pe care le arăta rareori. Cei doi fuseseră acolo la fiecare pas, urmărind-o pe mama lui luptând în ani de durere. Acum, cel puțin, știau că nu mai suferea.

-De ce plâng atât de mult, Direk?

-Poate că, pentru tine, mama a plecat cu adevărat abia astăzi. Arthit a închis ochii.

...Da. Poate. Au mai vorbit o vreme, retrăind amintiri, putând în sfârșit să împărtășească amintiri fără greutatea insuportabilă a durerii care îi apăsa. Încet, conversația s-a transformat de la doliu la căldură, de la pierdere la iubire. Când în sfârșit și-au luat rămas bun, Arthit a ezitat o secundă înainte să izbucnească:

-Te iubesc, omule. Te iubesc să știi!

-Da, și eu te iubesc. Arthit a pufnit, aparent enervat.

-Ce naiba? De ce ai răspuns la asta? Acum mi-e jenă.

-Care e problema ta? Și eu mă simt stânjenit. Arthit a  râs forțat, clătinând din cap.

 -Da, nu-mi place. Închid.

  Încheind apelul, și-a aprins o țigară, apoi a luat chitara și a fredonat o melodie lentă. Unul dintre cântecele preferate ale mamei sale. Notele au șovăit la început, nesigure, pe măsură ce emoțiile i-au revenit. De data aceasta, nu s-a mai luptat cu ele. A lăsat lacrimile să curgă nestingherite, lăsând durerea să-l cuprindă în sfârșit. După aproape o jumătate de oră, furtuna din interiorul lui s-a potolit. Și-a șters fața, oftând. Curtea din spate devenise insuportabilă, ceva îl mușcase mai devreme, făcând ca momentul său de durere să pară aproape patetic în retrospectivă.

Hotărând să se mute pe balconul de pe acoperiș, a fost surprins să-l găsească pe Daotok deja acolo, stând nemișcat lângă balustradă, privind spre orizontul întunecat.

-Ce faci aici? a întrebat Arthit, ridicând o sprânceană.

Tânărul s-a întors să-l privească și a tăcut o clipă înainte de a răspunde.

-Te-am văzut plângând.

Arthit a gemut.

 -La naiba, ai văzut asta?

-Mm...

-Nu-i spune lui North.

-De ce aș face-o?

-Pentru că ai considera că s-ar putea să mă tachineze pe  tema asta. Daotok pur și simplu și-a înclinat capul.

-Nu sună deloc amuzant. Arthit a oftat, trântindu-se pe mica canapea de pe balcon. Noaptea se întindea în fața lor, vastă și nesfârșită. Briza le îmbia pielea cu răcoare, purtând un parfum slab de iarnă.

-O să termini de pictat portretul ăla al mamei mele, nu-i așa?

-Da.

Arthit a continuat să cânte la chitară, degetele alunecând peste corzi într-un ritm lent și constant în timp ce stătea pe balcon. Noaptea se întindea la nesfârșit în fața lui, cerul de un negru profund și catifelat, punctat de licărirea slabă a stelelor îndepărtate. Aerul era proaspăt, purtând cu el o briză ușoară care foșnea printre copaci și parcă șoptea cuvinte liniștitoare.

Daotok stătea lângă el, tăcut ca întotdeauna, cu privirea ațintită spre orizont. Abia schimbaseră câteva  cuvinte de când Arthit se apucase să cânte, melodia blândă umplând golul  dintre ei. O mică parte din Arthit se întreba dacă Daotok era enervat, la urma urmei, pur și simplu apăruse și începuse să cânte, perturbând  gândurile în care se pierduse ,,copilul”. Pe de altă parte, acea era casa lui. Avea tot dreptul să facă ce dorea. Liniștea i-a oferit minții spațiu să rătăcească, curiozitatea  rupând tăcerea în cele din urmă.

-Ai spus că mama credea că voi merge mai departe, a murmurat Arthit, cu vocea aproape acoperită de vânt.

-De unde știi asta? Daotok nu și-a întors privirea de la întunericul de dincolo.

-Sentimente. Arthit a pufnit, ciupind o notă discordantă la chitară.

-Iarăși asta? Explică mai detaliat.

-E ca și cum... nu i-a fost frică când a plecat. Avea încredere în ceea ce simțea. Degetele lui Arthit au încremenit. Era ceva ciudat de specific în felul în care vorbea Daotok, ca și cum ar fi privit direct în emoțiile pe care i le lăsase în urmă mama sa. Dacă Arthit n-ar fi știut mai bine, poate că i s-ar fi părut straniu. Dar capacitatea lui Daotok de a simți emoțiile fusese întotdeauna inexplicabil de precisă, indiferent cât de mult risc sau pericol i-ar fi adus.

 -Și când ai spus că «a murit în pace», unde mai exact, s-a dus? A întrebat Arthit, cu o voce mai joasă, ezitant. Daotok s-a foit ușor.

-Nu știu. Arthit s-a încruntat.

-Ce? Asta e tot?

-Știu doar că e împăcată. Dincolo de asta, nu pot spune.

Arthit a expirat încet, strânsoarea lui în jurul chitarei s-a înăspririt.

-Dar dacă spui că e împăcată, atunci e, nu-i așa?Tăcerea s-a așternut între ei. Apoi, fără un cuvânt, Daotok i-a întins un șervețel. Arthit a clipit confuz înainte să-și dea seama, ochii i se umpleau din nou de lacrimi. A înjurat în șoaptă, luând șervețelul și oftând adânc.

La naiba cu lacrimile astea. Doar în seara asta, bine? După, nu le voi mai lăsa să cadă din nou.

Vocea lui Daotok era blândă când, în sfârșit, a vorbit.

 -Te întrebi dacă e fericită acum, nu-i așa? Arthit a ezitat.

-Da. Crezi că este?

Daotok nu a răspuns imediat.

-Nu știu.

Arthit a  gemut, frecându-și fața cu șervețelul.

-Haide...

-Știu că e împăcată, l-a întrerupt Daotok calm, dar nu știu dacă e fericită.

Arthit a izbucnit într-un râs amar.

-Cel puțin oamenii normali ar spune pur și simplu că trebuie să fie fericită. Nu asta ar trebui să spui? Daotok a rămas netulburat.

-Nu pot minții ca să te fac să te simți mai bine. Dar...

-Dar ce?

-Știu un lucru.

Arthit și-a ridicat privirea, observându-l pe Daotok cum se întoarce cu fața spre el. Expresia lui era de neînțeles, dar în felul în care vorbea se simțea ceva hotărât.

-Mama ta voia să fii fericit.

Lui Arthit i s-a tăiat respirația. Auzise multe lucruri de când trecuse ea dincolo, condoleanțe, asigurări, cuvinte goale menite să-l consoleze. Dar niciodată asta. Daotok a continuat:

-Pentru că, indiferent de situație, ea a dispărut acum. Cel care este încă aici, în viață, ești tu. Tu ești cel care merită să fie fericit. Dacă continui să fii trist, cum ar putea fi mama ta fericită? 

Arthit și-a încleștat maxilarul, holbându-se la pământ. Petrecuse atât de mult timp înecându-se în durere, retrăind amintiri, refuzând să renunțe. Nimeni nu-i spusese vreodată să fie fericit. Nimeni nu recunoscuse măcar că era trist de la bun început. A înghițit în sec.

-Nimeni nu mi-a mai spus asta până acum, știi?

-Poate  pentru că nu ți-ai arătat niciodată tristețea nimănui.

Arthit a ridicat brusc privirea.

-De unde știi asta? Vocea lui Daotok a rămas la fel de calmă ca întotdeauna.

-Ți-am citit emoțiile odată.

Arthit a oftat lung, tremurând.

-Bine.

  O vreme, niciunul dintre ei nu a scos o vorbă. Aerul nopții i-a învăluit, rece și greu de cuvinte nerostite. În cele din urmă, Daotok și-a cerut scuze, dispărând înăuntru, lăsându-l pe Arthit singur pe balcon. Tânărul a pus chitara deoparte și s-a rezemat de canapea, privind cerul nopții fără sfârșit. Mintea lui era un haos de emoții, gânduri care se izbeau unele de altele. Totuși, în mijlocul haosului, cuvintele lui Daotok persistau.

„Cel care e încă aici, în viață, ești tu. Tu ești cel care merită să fie fericit. Dacă continui să fii trist, cum ar putea mama ta să fie fericită? Așa că, de acum înainte, nu fi trist. Fii fericit. Fii foarte fericit.”

Nu m-a ajutat doar să o găsesc pe mama... m-a ajutat și pe mine. M-a scos din durerea în care am fost prins ani de zile.

Arthit a închis ochii și a respirat încet.

Mulțumesc. Cu adevărat, îți mulțumesc!