CAPITOLUL 15

 

Capitolul 15

      Spitalul se înălța în față, o structură impunătoare, de un alb steril, cu ferestre nesfârșite care reflectau soarele după-amiezii. Era puțin trecut de ora două după-amiaza când au ajuns. De-a lungul drumului până la Los Angeles,  Daotok, era deja epuizat. Oboseala i se  putea citi pe chip chiar înainte de a păși înăuntru. 

Arthit, care îi fusese ghid încă de la sosirea lor, abia dacă l-a lăsat un moment să-și tragă sufletul înainte de a-l conduce prin coridoarele întinse ale spitalului.

Dimensiunea imensă a locului era copleșitoare. Fiecare cotitură dezvăluia un alt hol, o altă pereche de uși identice, aerul încărcat cu antiseptic și cea mai vagă urmă de boală. 

În mod normal, Daotok se lupta cu supraîncărcarea senzorială în propria casă,dar acolo, într-un spital necunoscut, simțurile sale accentuate păreau un blestem. Trebuia să se oprească frecvent, odihnindu-se pe băncile din apropiere pentru a se stabiliza. Vederea i se întuneca ori de câte ori se forța prea tare.

  Au trecut ore întregi în timp ce căutau, mutându-se dintr-o secție în alta, cercetând camerele și zonele de așteptare unde trebuia să fie. Dar, oriunde s-ar fi uitat, nu era nicio urmă de ea. 

Chiar și atunci când Daotok și-a extins simțurile dincolo de vizibil, împingându-și conștiința în zone restrânse, nu a găsit nimic. Doar ecouri goale, fragmente de voci pierdute în holurile sterile.

În cele din urmă, Arthit l-a condus la o bancă și s-a întors câteva minute mai târziu cu o băutură rece. Nu l-a întrebat pe Daotok dacă își dorește una, pur și simplu i-a întins-o, ca și cum ar fi știut deja răspunsul. Daotok nu a pus la îndoială. A dat pe gât aproape toată sticla dintr-o dată, cu gâtul uscat de la epuizarea căutării și cu greutatea a ceva nevăzut care îl apăsa.

Inima îi bătea nesigur, o tobă de neliniște în piept. Spitalul mișuna de spirite, ca toate spitalele, dar ceva legat de faptul că se afla într-o țară străină făcea prezența lor și mai tulburătoare. Energia spirituală de acolo era diferită de cea de acasă, mai proeminentă, mai nefamiliară. Îl urmăriseră din momentul în care pășise înăuntru.

Asta nu era ceva nou. Daotok fusese conștient de spirite de când se știa. Unele încercau să-l sperie, altele cereau ajutor. Învățase să le ignore, să treacă peste șoaptele și privirile lor zăbovitoare. Dar  în acel spital, spiritele se simțeau mai puternic. Erau prea multe, aglomerându-se la marginile percepției sale, cu energiile lor încâlcite și haotice.

Un fior rece i-a străbătut șira spinării.

-Te simți bine?

Vocea lui Arthit l-a tras înapoi. Daotok dădu slab din cap, cu ochii încă închiși.

Ultimul lucru pe care îl văzuse înainte să îi închidă fusese chipul unei femei, palidă, sufocată, cu halatul de spital zdrențuit, în timp ce se uita direct în el.

-Ți-e frig?

-Nu.

-Atunci de ce tremuri?

-E... copleșitor. Sunt prea mulți.

S-a lăsat o pauză. Apoi, Arthit a întrebat:

-Ai întâlnit vreodată pe cineva agresiv?

Daotok a expirat încet.

-Da.

-Ca în filme?

-Te pot răni. Fizic. Vocea lui era răgușită. „P’ Donut a fost unul dintre ei. M-a tras de picior atât de tare încât era să cad din pat.

Arthit s-a încruntat.

-Te-ai rănit?

-Un pic învinețit.

-Și ce ai făcut?

-M-am înfuriat.

-Adică?

-Le-am spus să se oprească. Dacă nu o făceau, ripostam.

Arthit a pufnit.

-Și chiar au ascultat? Cei din camera ta, nu?

-Am țipat la ei, le-am spus să tacă și au continuat să facă gălăgie.

-Ei bine, acum e liniște, nu-i așa?

-Da, a recunoscut Daotok.

-De când te-ai mutat, plânsul și gălăgia au încetat.

Daotok a fredonat ca răspuns.

-Și P’ Cream a fost mai fericită. A început să se implice din nou în K-pop. I-am spus că dacă mă mai deranjează, nu voi mai vorbi despre idolii și nu-i voi mai cânta muzica preferată.

-Și Donut? Cel care a făcut atâta gălăgie?

-Probabil umblă pe lângă P' Min.

Arthit s-a încruntat.

-Pot oamenii și spiritele să trăiască împreună?

-Nu ar trebui. A răspuns Daotok impasibil.

Bunica lui îl avertizase întotdeauna, legăturile dintre vii și morți erau nefirești. Totuși, când văzuse cât de fericită era Min cu Donut, nu avusese curajul să se amestece.

-Hai să mergem. Arthit s-a ridicat, scuturându-și praful imaginar de pe pantaloni.

-Spre San Francisco? a întrebat Daotok, simțind deja că cercetarea lor se terminase.

-Zborul nostru e seara. Hai să luăm ceva de mâncare mai întâi. Arthit l-a privi pătrunzător.

-Te simți bine?

Daotok a tras adânc aer în piept, apoi s-a ridicat de pe bancă.

-Da.

Aerul de după-amiază târzie era proaspăt, primele semne ale iernii se strecurau încet. Era echilibrul perfect, nici prea cald, nici prea frig. Au condus până la un lanț de restaurante fast-food din apropiere, al cărui decor cu tematică roșie părea familiar, dar ciudat de nelalocul lui în acest cadru străin. Restaurantul nu era prea aglomerat, ceea ce le ușura instalarea. Au comandat pui prăjit. Simplu și rapid.

Daotok nu a spus prea multe în timp ce mâncau, dar în scurt timp, vocea lui Arthit a spulberat tăcerea.

-Hei! a exclamat el, cu ochii măriți. -Ce faci?

Daotok a ridicat privirea, degetele sale fiind încă ocupate să decojească pielea crocantă de pe puiul prăjit.

-Decojesc pielea.

Arthit părea îngrozit.

-Ce!?

Fără să răspundă, Daotok a continuat să îndepărteze metodic pielea, punând-o deoparte înainte de a mânca doar carnea.

-Nu mănânci pielea?

-Nu.

-De ce nu?

-E prea tare. Îmi înțeapă gingiile.

Arthit s-a holbat la el.

-Nu e corect. E un sacrilegiu. Pielea e cea mai bună parte! Ei muncesc atât de mult ca să fie crocantă, iar tu pur și simplu... o îndepărtezi?

Daotok a clipit, neimpresionat.

-Poți să o iei dacă vrei.

Arthit nu a ezitat, întinzându-se să apuce bucățile aruncate.

-Bine, o voi face. A mușcat o porție, clătinând din cap.

-Jur, e la fel de rău ca și cum ai bea Fanta roșie dintr-o ofrandă de la o casă a spiritelor.

Daotok l-a privit cu o privire goală. -Atât de rău?

-Mai rău.

Nu era prima dată când cineva reacționa în felul acesta. North fusese la fel de dramatic prima dată când îl văzuse pe Daotok mâncând pui prăjit în felul acela. Unii oameni pur și simplu nu puteau accepta asta.

După ce au terminat de mâncat, mai aveau timp de pierdut, înainte de zbor. La sugestia lui Daotok, au vizitat o librărie. Rânduri întregi de cărți aranjate cu grijă umpleau interiorul spațios, parfumul de hârtie și cerneală învăluindu-i ca o îmbrățișare familiară.

Arthit a luat o carte.

-Ai citit asta?

Daotok s-a apropiat să verifice. Coperta tradusă nu se potrivea întotdeauna cu originalul și avea nevoie să se uite mai bine. Clătinând din cap, a spus:

-Nu.

-Pare interesant, a meditat Arthit, apoi a pus-o la loc. Dar nu am timp să citesc.

Daotok a luat cartea și a pus-o în coș.

-Dă-mi-o!

Arthit a ridicat o sprânceană.

-Îmi faci un rezumat mai târziu?

-Sigur.

Când au ajuns la aeroport, Daotok era epuizat. S-a așezat pe un scaun și a deschis romanul pe care tocmai îl cumpărase. Cărțile în limba engleză nu erau ușor de citit pentru el, dar se descurca, deși adesea trebuia să caute cuvinte.

Vizavi de el, Arthit citea fără efort. Zborul spre San Francisco a fost scurt, dar până când au aterizat, oboseala se instalase adânc în oasele lui Daotok. Căutarea la spital, starea de spirit proastă, călătoria, toate îl apăsau. Totuși, ceva îi spunea că adevărata epuizare abia începuse.

☆☆☆☆☆

Arthit a strâns și mai tare volanul, încheieturile degetelor devenind albe în timp ce intra pe alee. Ezitarea din piept i se simțea mai grea decât de obicei, apăsându-i coastele ca o greutate de care nu se putea scutura. Casa se înălța în fața lui, conturată în întuneric, silueta ei familiară fiind în același timp reconfortantă și sufocantă.

Daotok stătea lângă el, privind casa cu o expresie de neînțeles. O admira? Sau era doar pierdut în gânduri? Arthit aproape că voia să se flateze, crezând că tânărul era uimit de grandoarea casei. Dar, în adâncul sufletului, știa că nu era vorba de asta. 

A duce pe altcineva acolo părea greșit, chiar intruziv, ca și cum ar fi expus ceva prea personal. Amintirile care se referitoare la acea casă erau doar ale lui, iar acum, altcineva urma să pășească în ele.

Era trecut de ora 23:00. Daotok dormise aproape tot drumul, oboseala lui fiind evidentă în felul în care abia se mișcase când mașina s-a oprit în sfârșit. Chiar și în acel moment, rezemat de peretele de lângă el, Daotok părea că ar putea leșina în orice moment. 

Arthit a ezitat cu cheile în mână, stând în prag, așa cum făcea întotdeauna. Indiferent de câte ori se întorcea, avea întotdeauna nevoie de un moment pentru a se pregăti.

În momentul în care a descuiat ușa, a întins mâna după întrerupător, din obișnuință, inundând spațiul cu o lumină caldă. Pășind înăuntru, și-a scos pantofii, gestul automat punându-l la pământ.

-Mamă, am venit acasă, a murmurat el în engleză, vocea lui răsunând prin casa goală.

Doar tăcerea i-a răspuns. Așa cum se întâmpla întotdeauna. Așa cum se întâmpla de ani de zile.

Casa îl întâmpina cu aceeași familiaritate neclintită, totul neatins, exact așa cum fusese lăsat. Mobila, decorul întreținut cu grijă, chiar și curtea din spate, încă îngrijită de muncitori angajați. Timpul nu schimbase acel loc, chiar dacă îl remodelase în moduri pe care abia le înțelegea.

L-a condus pe Daotok în camera de oaspeți, privind cum acesta s-a aruncat direct pe pat fără să stea pe gânduri. În timp ce corpul său a lovit salteaua, Arthit a pus lucrurile jos, a pornit aerul condiționat și l-a lăsat să se odihnească, retrăgându-se în camera lui cu un oftat adânc.

Mai rămăseseră doar două zile în locul acela. Călătoria fusese obositoare din Thailanda până în Hawaii, apoi la Los Angeles și, în final, la San Francisco, fiecare oprire se întrepătrunzând cu următoarea. Corpul îi era epuizat, dar mintea refuza să se liniștească.

Cu o stare de agitație  pulsându-i în vene, s-a trezit din nou jos, mergând pe coridoarele familiare ale casei. Și-a spus că nu se va mai gândi la ea, nu-și va mai imagina unde stătea, cum fredona când făcea cele mai simple lucruri. Dar memoria era crudă, amintirile strecurându-se acolo unde nu erau dorite.

Curtea din spate era slab luminată de strălucirea  felinarelor de afară. Aerul nopții era răcoros, dar nu suficient cât să-i limpezească mintea. A scos o țigară din buzunar, aprinzând-o cu o ușurință exersată, privind fumul cum se învârte spre cerul nopții. Berea din cealaltă mână era rece în palmă, un contrast amar cu căldura din piept.

Oboseala lui Daotok i-a dat timp, timp să se pregătească, să-și dea seama ce va face dacă ultima posibilitate i-ar fi scăpat printre degete.

-Dacă chiar nu e aici, a mormăit el, cu o voce ca o șoaptă, atunci cred că e timpul să renunț.

Dar cuvintele păreau goale.

Oare s-ar simți singură, dacă ar mai fi aici? L-ar certa pentru țigara dintre degete, pentru berea din mâna lui?

Îl privea ea oare?

-Dacă ești cu adevărat aici... atunci dovedește-o. A mormăit Arthit dar ca răspuns a primit doar tăcere.

Telefonul i-a vibrat în buzunar, trezindu-l din vârtejul gândurilor.

Fără să se uite, știa cine era. Îl sunase pe Direk înainte, asta devenise o a doua natură atunci când se simțea așa, ca și cum rostirea numelui tatălui său l-ar fi alintat cumva.

-Știi cât e ceasul în Thailanda? S-a auzit vocea lui Direk mormăind prin difuzor.

-Nu știu. Ești liber?

-Da, cred că am ceva timp.

-Atunci de ce te plângi?

-Mă plâng doar de dragul de a mă plânge. Deci, cum merge?

Arthit a expirat încet, privind cum ultimele fire de fum se risipesc.

-N-am găsit nimic. Nici în Hawaii, nici în Los Angeles.

-Ești în San Francisco acum? A întrebat Direk încet.

-Da.

-Aia e ultima oprire, nu-i așa?

-Da.

S-a lăsat o pauză. Apoi Direk a oftat. -E aproape miezul nopții acolo. Câtă bere și câte țigări ai consumat?

Arthit a pufnit în râs.

-Tocmai am început. Abia am ajuns.

Între ei s-a așternut o tăcere, genul de tăcere pe care doar frații o puteau împărtăși. Apoi, cu o voce slabă, Arthit a vorbit din nou.

-Ce se întâmplă dacă nu o găsesc?

...

-Sunt atât de încăpățânat, omule, a recunoscut Arthit, frecându-și tâmpla.

-Am venit până aici și n-o găsesc nicăieri.

Direk a oftat.

-Îmi strigi mereu numele când nu știi ce să faci. Știai asta?

Arthit a chicotit ușor.

-Serios? Poate...

-Nu poți face nimic și știi asta. Ai mers până acolo pentru că voiai să fii sigur și să renunți, nu-i așa?

-Direk, de aua m-ai lăsat să plec?

-Da.

-Cum? Serios?

-Da, ca să te convingi.

Arthit a scos un hohot de râs, clătinând din cap. -E neașteptat de emoționant.

-Încercam să fiu sentimental, iar tu ai stricat totul. Direk a chicotit.

-Bine, bine. Spune-o din nou și o să încerc să plâng până-mi cad ochii.

-Ești un idiot. Lasă...

Arthit a zâmbit slab, rezemându-se de scaun. Durerea din piept nu i se diminuase prea mult, dar pentru prima dată în noaptea aceea nu mai era atât de copleșitoare.

-Muncește din greu și câștigă mulți bani, Direk.

-Da, da, ca să-i poți cheltui pe băutură și țigări.

Apelul s-a încheiat, lăsându-l pe Arthit din nou singur. Și-a terminat țigara, privind cerul nesfârșit de deasupra lui. Golul din interior a rămas, persistând ca o rană veche care refuza să se vindece.

În noaptea aceea, înconjurat de fantomele amintirilor sale, Arthit s-a trezit cufundându-se tot mai adânc în propriile gânduri, incapabil să se elibereze.

A doua zi dimineață, lumina soarelui i-a străpuns pleoapele închise. A gemut, foindu-se stânjenit. Îl durea corpul, probabil din cauza dormitului în același loc. Cutii de bere goale erau împrăștiate pe masa de lângă el, mucuri de țigară împrăștiate ca rămășițele unei bătălii pierdute. Și-a trecut o mână prin păr, amețit și leneș.

Probabil că Daotok încă dormea. Era deja trecut de ora opt. Pe măsură ce foamea îl cuprindea, Arthit a decis să nu-l mai lase să gătească.

După ce a bătut la ușă fără niciun răspuns, a folosit o cheie ca să-l verifice.

Daotok zăcea nemișcat, cu fața roșie.

-Hei, a strigat Arthit, scuturându-l ușor.

-Mm... s-a auzit murmurul slab.

Lui Arthit i s-a strâns stomacul. Și-a dus o mână la fruntea lui Daotok. Ardea.

La naiba!

Era de la epuizare? De la frig? Sau cu totul altceva?

În orice caz, nu avea de gând să-l lase pe puștiul alat să se prăbușească sub supravegherea lui.

Vocea lui Arthit a străpuns tăcerea camerei.

-Ești bolnav?

Daotok a clipit încet, expresia feței sale fiind imposibil de citit.

-Probabil.

Arthit s-a încruntat.

-Ce ar trebui să facem, atunci?

-E în regulă. Cât e ceasul?

-Opt.

Daotok a mormăit drept răspuns, pe un ton disprețuitor, ca și cum conversația nu ar fi meritat să continue. Apoi, fără să mai spună un cuvânt, a trecut peste pătură și s-a ridicat, deși mișcările sale erau lente.

-Pleacă, a spus el simplu.

Arthit a oftat, dar nu s-a opus. A ieșit din cameră, ușa închizându-se cu un clic în urma lui. Înțelesese deja că lui Daotok nu-i plăcea să fie supravegheat. În schimb, s-a pregătit și a așteptat pe canapea, bătându-și alene degetele pe coapsă. 

O parte din el se întreba dacă Daotok va sfârși prin a aluneca în duș, a-și crăpa craniul și a sângera pe gresia din baie. Tipul era deja palid din ziua precedentă, acum arăta și mai rău.

Au trecut câteva minute și exact când Arthit era pe punctul de a-l striga, ușa s-a deschis. Daotok a apărut, purtând  o haină de iarnă și o căciulă, dar starea lui se înrăutățise vizibil. Fața nu mai era palidă, era de un roșu aprins, ca un crevete fiert. Priveliștea, l-a făcut pe Arthit să se simtă că ceva îl strângea  în piept.

-Sigur ești bine? a întrebat el, încruntându-se.

-Da. A răspuns Daotok, dar Arthit nu l-a crezut nicio secundă.

-Ar trebui să te odihnești. Mă duc să-ți cumpăr mâncare .

-E în regulă. Vocea lui Daotok era mai joasă decât de obicei, mai slabă, dar totuși insistentă.

Arthit a expirat brusc pe nas, privindu-l cu atenție. Oricine altcineva în starea lui ar fi fost în pat, dar Daotok era genul care se forța, chiar dacă asta însemna să se prăbușească. Încăpățânat ca naiba. Dar dacă el nu avea de gând să se certe pe tema asta, nici Arthit nu avea să o facă.

-Bine, a mormăit el.

Cei doi au ieșit să mănânce, deși Daotok se mișca într-un ritm dureros de lent, târându-și picioarele la fiecare pas. Arăta complet epuizat, ca cineva care își pierdea și puțina energie rămasă. Când au ajuns la restaurant, Arthit a observat cât de puțin mâncase, doar câteva îmbucături mici înainte de a-și pune tacâmurile jos.

Și asta era o altă chestiune. Daotok nu mânca niciodată mult, nici măcar în zilele lui cele mai bune. Era ca și cum ar fi tolerat mâncarea în loc să se bucure de ea. Arthit nu era surprins că era bolnav. Călătoriseră non-stop, iar Daotok părea deja epuizat înainte de asta.

-Crezi că vei fi bine, bolnav în halul ăsta? a întrebat Arthit, privindu-l cu atenție.

Daotok și-a înclinat capul.

-Ce vrei să spui?

-Adică cu chestia aia pe care o simți.

O respirație ușoară, aproape amuzată, a părăsit buzele lui Daotok.

-Nu este nici o problemă, dacă e ceva, asta îmi dezvoltă simțurile.

Arthit a clipit.

-De ce?

-Mintea slăbește.

Arthit a dat ușor din cap, amintindu-și ceva legat de asta, cum oamenii erau mai vulnerabili la spirite când erau bolnavi sau epuizați mental. Într-un fel, avea sens, deși îl făcea și să se simtă neliniștit.

După ce au mâncat, s-au întors la mașină. Arthit plănuise deja să se oprească la cimitirul unde era îngropată mama lui. Când au ajuns, a încetinit mașina, simțind o greutate ciudată cum i se așterne în piept.

L-a condus pe Daotok la mormânt, oprindu-se în fața plăcuței gravate cu numele mamei sale.

Daotok a rămas nemișcat un moment lung înainte să-și scoată brățara fără să spună un cuvânt. Apoi a închis ochii.

Arthit îl privea, foindu-se neliniștit. Nu-i plăcea niciodată când Daotok făcea asta, când întindea mâna spre ceva nevăzut. Era ca și cum ai fi stat prea aproape de marginea unei stânci, așteptând ca cineva să te prindă.

Apoi, fără avertisment, corpul lui Daotok s-a clătinat.

-La naiba! Arthit abia a avut timp să reacționeze înainte ca băiatul să se prăbușească. Instinctele i-au funcționat și s-a repezit înainte, prinzându-l chiar înainte să atingă pământul. Pielea îi ardea. Era prea fierbinte. Era febril.

-La naiba, Daotok. Arthit a scrâșnit din dinți, aranjându-și strânsoarea pentru a-i susține greutatea. Era doar febra sau îl afecta ceva din cimitir? Ultima dată când au fost la spital, Daotok a pomenit ceva despre faptul că era tulburat de spirite.

Îl adusese aici doar ca să-l lase să moară?

Nu. În niciun caz.

-Sunt doctor, la naiba. Nu vei muri sub supravegherea mea.

Neavând altă opțiune, l-a dus pe Daotok înapoi la mașină, așezându-l cu grijă pe scaunul din dreapta înainte de a se îndrepta în viteză spre cel mai apropiat spital.

Diagnosticul doctorului a fost simplu: epuizare și o ușoară febră. Nimic care să-i pună viața în pericol. Doar odihnă și lichide.

Arthit a oftat ușurat, deși frustrarea l-a cuprins repede  în timp ce stătea lângă patul de spital, cu brațele încrucișate. Daotok zăcea nemișcat, cu o perfuzie atașată la mână. Îi spusese deja să se odihnească, dar, bineînțeles, tipul a refuzat să asculte. 

Acum era blocat într-un pat de spital, acumulând facturi medicale. Nu că asta ar fi fost mare lucru, ceea ce îl deranja cu adevărat pe Arthit era motivul pentru care se forțase în primul rând.

Dacă ar fi fost el, nu s-ar fi târât așa afară. La naiba, dacă ar fi avut măcar o ușoară durere de cap, și-ar fi luat o zi liberă.

Arthit a oftat, și-a scos telefonul și a format un număr.

-Hei, P'Arthit, a răspuns North vesel, energia sa contrastând puternic cu trupul inert de pe patul de spital.

-Prietenul tău e bolnav.

-Oh. A exclamat calm North.

Arthit s-a încruntat.

-De ce pari atât de imperturbabil?

-Se îmbolnăvește tot timpul. Este foarte sensibil.

Arthit s-a uitat la Daotok.

-Serios? A leșinat. E la spital.

-A mâncat ceva?

-A făcut-o. Nu prea mult, totuși.

-Nu mănâncă cum trebuie. Are probleme cu stomacul. L-a informat North cu  calmitate.

-Asta explică multe.

-Ce a spus doctorul? Doar epuizare?

-Și febră. A completat Arthit.

-Clar! Și-a folosit prea mult simțurile, nu-i așa?

Arthit a ezitat.

-De unde ai știut?

-Pentru că face asta tot timpul.

Arthit și-a frecat tâmpla, tulburat.

-Acum mă simt vinovat.

-Tu? Te simți vinovat? Asta e o noutate. L-a tachinat North.

-Hei, sunt un tip bun, bine?

-Trebuie curaj să spui asta despre tine, a chicotit North. Stai să ghicesc, nu s-a odihnit chiar dacă a fost bolnav, nu?

-Desigur că nu.

-Îmi sună cunoscut. Chiar dacă ar fi pe moarte, ar spune «Sunt bine» și s-ar întoarce la muncă.

Arthit a râs batjocoritor.

-Ce e, un robot?

-Mai mult sau mai puțin.

Arthit a expirat și a închis telefonul la scurt timp după aceea. A ațipit pe scaun, trezindu-se abia când soarele a început să apună.

Când a deschis ochii, Daotok stătea în patul de spital, arătând la fel de lipsit de expresie ca întotdeauna.

-Ești bine? a întrebat Arthit, întinzându-se.

-Da.

-De ce ai leșinat?

Daotok a luat o înghițitură de apă înainte de a răspunde.

-Erau o mulțime de spirite la cimitir. Faptul că eram bolnav nu a făcut decât să înrăutățească situația.

-Deci, nu a fost doar epuizare?

-Nu. Unul dintre ei s-a năpustit asupra mea. Apoi am leșinat.

Arthit s-a holbat fix.

-Ai leșinat de frică?

-Ceva de genul ăsta. A confirmat tânărul imperturbabil.

Arthit nu știa dacă să râdă sau să fie mai îngrijorat. Dar un lucru era clar, tipul ăsta avea să-i fie moartea.

Arthit stătea la marginea patului de spital, cu brațele încrucișate, privind fixat silueta palidă din fața lui. Lumina slabă a salonului arunca umbre delicate pe fața lui Daotok, scoțând în evidență epuizarea care i se citea pe trăsături. 

Părea slăbit, dar expresia feței îi rămăsese la fel de indescifrabilă ca întotdeauna, calmă, indiferentă, ca și cum nimic din tot ce se întâmplase, nu ar fi fost mare lucru. Dar era. Chiar era.

-Deci, ești sigur că nu ai fost posedat sau ceva de genul? a întrebat Arthit, cu o voce plină de suspiciune.

Daotok a clipit încet, ca și cum însuși actul de a-și ține ochii deschiși ar fi fost un efort. -Nu, a fost doar un spirit răutăcios, atât. Dar nu cred că s-a întâmplat nimic grav.

Arthit a râs disprețuitor.

 -Asta e tot? Doar un spirit răutăcios? A clătinat din cap, punând paharul gol înapoi pe noptieră.

-Am crezut că va fi ca în filme, posedare, blesteme, toată treaba dramatică. Dar asta? A fost doar o sperietură?

Daotok a dat din cap.

-Asta e tot ce putea face. Starea mea precară îmi făcea mintea mai vulnerabilă, dar nu chiar atât de mult.

Arthit s-a încruntat.

-O stare de slăbiciune? Ai mai trăit asta până acum?

-Da. Dar n-am leșinat niciodată din cauza unui spirit.

Răspunsul ăsta nu i-a plăcut deloc.

-Oare pentru că îi întâlnești atât de des?

-Parțial. Daotok a expirat, mișcându-se ușor. -Și, de asemenea, pentru că nu mă simt bine, așa că sunt mai slab decât de obicei. În plus, cum am spus, spiritul era rău intenționat.

-Stai puțin... Încruntarea lui Arthit s-a adâncit în timp ce încerca să proceseze cuvintele lui Daotok.

-Deci, spui că a fost prima dată când ai leșinat din cauza unui spirit? Asta înseamnă că a fost cel mai puternic spirit cu care te-ai confruntat vreodată?

-Da.

Arthit a tras aer în piept.

-Există vreo garanție că vei fi în siguranță de fiecare dată? Doar pentru că ai o voință puternică nu înseamnă că vei scăpa mereu nevătămat, nu? Dacă există un spirit acolo care te poate răni?

Daotok i-a întâlnit privirea și a confirmat.

-Ai dreptate.

-Atunci ce-ar fi fost dacă spiritul acela din cimitir de mai devreme ți-ar fi făcut ceva mai rău?

-Putea să mă omoare.

Tăcere a pus stăpânire pe atmosfera din salon.

Lui Arthit i s-a tăiat respirația. Nu se așteptase la un răspuns atât de direct. Daotok o spusese atât de nonșalant, ca și cum n-ar fi fost mare lucru, ca și cum nu ar fi contat că ar fi putut muri. Între timp, greutatea acelor cuvinte se izbea de pieptul lui Arthit ca un pumnal.

La naiba!

Dacă lucrurile ar fi fost diferite, dacă spiritul acela ar fi fost puțin mai puternic, Daotok ar fi putut muri. Și Arthit ar fi fost cel care l-ar fi târât în ​​asta.

-Îmi pare rău. Vocea lui a fost mai stinsă decât intenționase. Daotok nu a răspuns.

Arthit și-a încleștat pumnii.

-De ce nu mi-ai spus că e atât de periculos? Dacă a fi bolnav te face atât de vulnerabil, de ce nu ai stat pur și simplu acasă?

Expresia lui Daotok a rămas neschimbată.

-M-am gândit că ar fi o ocazie bună, din moment ce nu mă simțeam bine.

Arthit a clipit.

-Ce?!

-Când mintea este slăbită, simțurile devin mai ascuțite. Este mai ușor să percepi spiritele mai clar.

Arthit se holba la el, uluit, în tăcere. Nu-i venea să creadă ce auzea. Tipul ăla era prost?

-Deci, lasă-mă să înțeleg ce se întâmplă. Și-a frecat tâmpla, încercând să înțeleagă ce se întâmplase.

-Te-ai lăsat intenționat să fii mai vulnerabil, doar ca să poți percepe spiritele mai clar? Tu, te auzi? Motivul pentru care le simți mai puternic este pentru că mintea ta e slabă! Asta le permite, de asemenea, să te rănească mai ușor! De ce nu te gândești la asta?!

Daotok nu a spus nimic, dar tăcerea lui nu a făcut decât să-i alimenteze frustrarea lui Arthit.

North îl avertizase în legătură cu asta. Spusese că Daotok avea tendința să se forțeze prea mult, că nu știa niciodată când să se oprească, că nu-și prețuia propria bunăstare așa cum ar fi trebuit. Arthit credea că înțelesese ce voia să spună North, dar faptul că vedea direct, faptul că văzuse lipsa de respect pe care o avea Daotok pentru propria siguranță, îl înfuria.

Ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi murit acolo? Și atunci? Lui Arthit i s-a strâns stomacul la acel gând. El a fost cel care i-a cerut ajutorul lui Daotok. El a fost cel care l-a adus până la nenorocitul ăla de cimitir pentru că Daotok spusese că va fi bine. Și se pare că aproape a murit? Și acum, iată-l, comportându-se ca și cum nimic din toate astea nu ar fi contat?

-Nu înţeleg.

Daotok s-a uitat la el.

-Ce?

-Nu înțeleg de ce trebuie să te forțezi așa. Care e problema dacă te odihnești încă două sau trei ore până te simți mai bine? Nu e ca și cum aș fi supărat sau te-aș învinovăți.

Daotok și-a întors privirea.

-E normal pentru mine să fiu bolnav, așa că nu e mare lucru.

Arthit a simțit cum ceva se prăbușește în el.

-Nu-i mare lucru? Vorbești serios?!

-În plus...

-Ce?

Vocea lui Daotok era mai blândă ca de obicei.

-Am vrut doar să dau totul. Am vrut să ajut.

Arthit se holba la el, la fața lui palidă, la ochii obosiți, la hotărârea încăpățânată de sub toate acestea. I s-a format un nod în gât, dar l-a înghițit. Nu putea, nu voia, să spună nimic altceva.

S-a întors pe călcâie și a ieșit furios din camera de spital, incapabil să mai stea acolo.

 Ai vrut doar să dai totul? Serios? La naiba! Bine, fă ce vrei! Continuă să te străduiești, continuă să te comporți ca și cum viața ta nu ar conta, continuă să fii atât de altruist încât mă enervezi! North a spus că mereu ai fost așa, nu? Atunci continuă. Continuă până ce vei fi praf. Și de mine, ce zici? De ce sunt așa furios?! La naiba!