Capitolul 26

  „Ha-ha!”

  Până acum, inima lui Akira probabil explodase de furie.

  Akira izbucni în râs în mașină, în timp ce se îndreptau spre destinație.

  Kimera, așezat lângă el, zâmbea ușor.

  Akira se rezemă de Kimera, iar acesta îi înfășură un braț în jurul umerilor și îl trase mai aproape de pieptul său lat.

  Niciunul dintre ceilalți bărbați din escortă nu mai era surprins de acest lucru.

  Toată lumea știa deja că Kimera era iubitul lui Akira, iar acest lucru nu făcea decât să crească respectul pe care îl aveau pentru el.

  „Vrei să trecem pe undeva?” întrebă Kimera.

  „De vreme ce tocmai am ajuns aici, hai să mergem să vedem terenul.”

  „Bine”, răspunse Kimera.

  Îi ceru lui Ken să se îndrepte către terenul pe care Akira îl recuperase recent, fără să neglijeze măsurile de securitate.

  După un timp, ajunseră la o bucată de pământ aflată la marginea orașului.

  Locul era abandonat și lăsat complet în paragină.

  Akira coborî din mașină împreună cu Kimera.

  Așezat în scaunul cu rotile, privea terenul cu un sentiment profund de nostalgie.

  Vizitase fiecare colț al proprietăților mamei sale și își amintea exact unde se afla fiecare parcelă.

  De asemenea, știa cât de mult din acele terenuri se afla încă în mâinile altora.

  Akira găsea încet, dar sigur, modalități de a recupera totul.

  „De ce nu i-a rupt pur și simplu mama gâtul tatălui meu și nu l-a îngropat undeva?” mormăi Akira.

  „Poate că mama ta a vrut ca tu să fii cel care își face singur dreptate”, spuse Kimera.

  Akira râse încet.

  „Akira...”

  Vocea lui Kimera deveni serioasă.

  „Hm?”

  Akira continua să privească terenul din fața lui.

  „Ai spus că mama ta a murit din cauza unei boli, nu?”

  „Da.”

  „Chiar crezi că a fost doar o boală?”

  Întrebarea îl făcu pe Akira să încremenească.

  Pe atunci fusese doar un copil.

  Deși fusese instruit în multe domenii, lângă mama lui era doar un băiat.

  Când aceasta murise, bunicul și tatăl său îi spuseseră că fusese bolnavă de mult timp și că avea o constituție fragilă.

  Akira fusese copleșit de durere.

  Mai ales după ce tatăl său adusese imediat o altă femeie în casă.

  Din cauza suferinței, nu analizase niciodată cu adevărat circumstanțele morții mamei sale.

  Dacă bunicul spusese că era bolnavă, atunci el îl crezuse.

  „La ce te gândești, Kai?” întrebă Akira cu voce tremurândă.

  Degetele i se strânseră pe brațele scaunului cu rotile.

  „Ar trebui să investigăm.

  Să aflăm dacă mama ta a fost într-adevăr bolnavă.

  Dacă a fost, atunci nu avem nimic de pierdut.

  Dar dacă nu...”

  Kimera bănuia de mult timp că ceva nu era în regulă.

  Acum, că era suficient de apropiat de Akira, voia să redeschidă cazul morții mamei sale.

  „Crezi că nu a murit din cauze naturale, nu-i așa?” întrebă Akira.

  „Da”, răspunse Kimera fără ocolișuri.

  Inima lui Akira se strânse instantaneu.

  Durerea îl lovi cu putere.

  O palmă caldă îi mângâie însă umărul.

  „Putem încerca să aflăm adevărul.

  Am ignorat complet acest lucru atâția ani.”

  Akira coborî privirea.

  „Mereu spun cât de mult mi-am iubit mama...

  Și totuși am fost atât de ocupat să alerg după putere încât am uitat complet de asta.”

  „Nu ai greșit cu nimic.”

  „Dar de unde începem?

  Au trecut aproape treizeci de ani...”

  „Mai întâi voi încerca să găsesc medicul care a efectuat autopsia.

  Vreau să văd dacă a observat ceva neobișnuit.”

  „Iar tu?”

  „Tu te comporți normal.

  Lasă informațiile în seama mea.”

  Akira întoarse capul și îl privi.

  „Mulțumesc că ești mereu lângă mine.”

  Kimera se aplecă și îi sărută ușor creștetul.

  Dintr-odată însă încremeni.

  Privirea îi căzu asupra ceasului de la mână.

  Sprâncenele i se încruntară.

  „Ken, pregătește-te de plecare!”

  Tonul lui era sumbru.

  Toți oamenii lui Akira intrară imediat în alertă.

  Kimera îl urcă rapid pe Akira în mașină.

  Restul escortelor se urcară la rândul lor în vehicule.

  Însă înainte ca mașina lui Akira să apuce să plece, trei vehicule veniră în viteză direct spre ei.

  Kimera deschise compartimentul ascuns din spatele scaunului.

  Scoase o armă și o asamblă cu o viteză uimitoare.

  Mașina lui Akira era antiglonț, dar aveau nevoie să riposteze pentru a ieși din ambuscadă.

  Bang!

  Bang!

  Bang!

  Focurile de armă izbucniră din toate direcțiile.

  „Khun, mă auzi?”

  Kimera îl contactă imediat.

  „Da, vă aud”, răspunse Khun.

  Kimera îl învățase deja să folosească sistemul de comunicații.

  „Am nevoie să intri în programul Third Eye.

  Îți voi da codul de acces.

  Fă-o imediat.”

  Khun își dădu seama instantaneu că se întâmplase ceva grav.

  „Sunt conectat. Aștept codul.”

  Kimera îi furniză datele necesare și îl ghidă pas cu pas.

  „Îți amintești că voiai să încerci să pilotezi dronele?

  Ei bine, acum este momentul.

  Ți-am trimis coordonatele.”

  În realitate, Kimera putea gestiona singur întreaga situație.

  Dar vedea în asta o oportunitate perfectă de a-l antrena pe Khun.

  Khun confirmă și începu imediat să pună în practică tot ce învățase.

  „Continuați focul de acoperire”, le ordonă Kimera lui Ken și Koya.

  Între timp, Akira stătea relaxat pe bancheta mașinii.

  Nu părea deloc afectat de situația de viață și de moarte în care se aflau.

  Știa că Kimera îl putea proteja.

  Deși ar fi vrut să coboare și să se ocupe personal de atacatori, piciorul îi era încă rănit.

  Iar Kimera nu i-ar fi permis niciodată așa ceva.

  „Mmm...”

  Akira începu chiar să fredoneze o melodie.

  Complet nepotrivit pentru situația în care se aflau.

  Kimera nu comentă nimic.

  Ba chiar îl văzu pe Akira scoțând telefonul.

  Acesta își făcu un selfie.

  În fundal, Kimera trăgea pe geamul mașinii cu pușca în mână.

  Akira făcu semnul victoriei și apăsă butonul.

  „Poate ar trebui să le trimit poza lui Roman și celorlalți.”

  Kimera, Ken și Koya continuau să riposteze.

  La scurt timp, drona pe care Khun o controla pentru prima dată ajunse deasupra zonei.

  Kimera îi ordonă să atace.

  Era exact același model de dronă care îl salvase pe Akira atunci când fusese capturat pe vas.

  „Știi care mașini nu sunt ale noastre, nu?”

  „Da, domnule.”

  „Atunci ocupă-te de ele.”

  Câteva secunde mai târziu, o explozie puternică răsună.

  Khun lansase cu precizie o rachetă de mici dimensiuni asupra unuia dintre vehiculele inamice.

  Mașina explodă instantaneu.

  Văzându-și camarazii făcuți bucăți, ceilalți atacatori încercară disperat să doboare drona.

  Însă Khun o manevra cu o abilitate surprinzătoare.

  Toate gloanțele lor ratară ținta.

  Între timp, oamenii lui Akira își intensificară atacul.

  Dușmanii se văzură obligați să se retragă.

  „Nu îi urmăriți”, ordonă Kimera.

  Ken transmise imediat ordinul tuturor.

  „Khun, urmărește-i.

  Dacă ies din zonele locuite, poți să mai tragi una sau două lovituri.

  Dar dacă ajung într-o zonă populată, lasă-i să plece.”

  „Am înțeles.”

  Khun se puse imediat pe treabă.

  De partea lor, Akira coborî din mașină pentru a evalua pagubele produse de atac.