Capitolele 15/ 20

Capitolul 15

La trezire, Niran și-a dat seama că dormea cu fața sprijinită de spatele lui Parn Cheewa. Din fericire, nu îl îmbrățișase și nu făcuse nimic nepotrivit. El era genul de persoană care avea nevoie de o pernă pentru a dormi; dacă nu avea ceva de îmbrățișat sau pe care să se sprijine, pur și simplu nu putea să prindă bine somnul.

Dar azinoapte fusese comod... sau nu?

Nu. Bănuiesc că da.

Cu grijă, s-a îndepărtat puțin de tânărul „supererou” și s-a întins din nou pe spate, privind un tavan necunoscut în timp ce analiza ce se întâmplase în noaptea precedentă.

Era prima dată când se îmbăta, dar amintirile erau încă acolo: fiecare scenă, fiecare cuvânt. Ce rușine... cum putuse să devină atât de afectuos cu Cheewa?

„Sper că nong nu își mai amintește...”

S-a tresărit simțind că tânărul de lângă el se mișca. A decis să se prefacă în continuare că doarme, fără să știe exact ce se întâmplă. Doar a simțit cum cineva îi trăgea pătură până la umeri... și apoi totul a redevenit liniște.

Încet-încet a deschis ochii. Cheewa nu mai era în pat. Nu știa unde plecase.

„... Și planeta? Așteaptă mai întâi nava...”

Jomyut murmura în timp ce dormea. Niran a întors capul și a văzut că se mișcase atât de mult încât pătura nu îl mai acoperea. S-a înroșit instantaneu la gândul că, în urmă cu o clipă, Cheewa îl învelise doar pe el.

Hmm... mai bine să nu mă trezesc acum.

Și-a aranjat pătura și a închis din nou ochii. La scurt timp, confortul l-a învins din nou.

Când s-a trezit din nou, era deja trecut de dimineață. Dinspre patul lui Hemarat se auzeau voci.

„Ai trișat? Răspunde.”

Apoi, vocea lui Jomyut:

„Te-ai deplasat la întâmplare. Dacă ai fi gândit mai bine, nu ai fi mutat piesa aia așa.”

„Păi... spune doar că sunt prost.”

„Nu pot, m-ar da în judecată.”

„Făcându-se deșteptul...”

Hemarat și Jomyut jucau șah. Niran s-a întors spre ei, scoțând capul cu interes.

„Somnorosul s-a trezit deja.”

„Cine vrea să se trezească de dimineață când este în vacanță?”

„Parn Cheewa s-a ridicat de devreme. Nu știu ce făcea prin bucătărie. Thara și Thipok l-au ajutat.”

„Și de ce tu și Jomyut nu v-ați dus să ajutați?” a întrebat Niran.

„Spune-i tu, Jomyut, de ce ne-au trimis să rămânem aici.”

Tânărul și-a aranjat ochelarii și a răspuns cu o seriozitate absolută:

„Dacă atingem ceva, bucătăria ar putea să explodeze. Cheewa nu ne-a lăsat să atingem nimic.”

„Exact,” a adăugat Hemarat. „Eu am spart două farfurii, iar Jomyut a aruncat legume care i-au căzut în cap lui Cheewa. Nu părea că o să supraviețuiască.”

Niran a încruntat fruntea.

„Și ieri au făcut la fel?”

„Doar spălat legume... cât de greu poate fi?”

„Gătitul este mai greu decât inventatul de lucruri pentru a căuta extratereștri, Phi,” a spus Jomyut.

„Te-am subestimat, Jomyut. De data asta am mutat piesele cu multă inteligență.”

„Scuze, dar continui să fii un prost.”

„...”

Jomyut a zâmbit într-o parte, a mutat o piesă cheie și a capturat-o.

„Șah-mat.”

Hemarat a căzut direct în capcană. Și-a dus mâinile la cap, ca și cum i-ar fi căzut părul de frustrare. Niran a râs atât de tare încât umerii îi tremurau, până când s-a rostogolit înapoi în patul lui.

S-a așezat, a luat aer și și-a făcut curaj înainte de a merge la baie. Nu a durat mult până să se întoarcă, deja cu haine curate și cu fața mult mai proaspătă.

Hemarat și Jomyut continuau să joace șah când Niran era pe cale să iasă din cameră.

„Te duci să ajuți?” au întrebat ei.

„Da.”

„Așteaptă... vino aici mai întâi,” a spus Hemarat. „Vorbește cu mine.”

„Ce s-a întâmplat?”

„Haide, așază-te.”

Niran s-a așezat lângă el. Amândoi îl priveau cu expresii ciudate, ceea ce l-a făcut să înghită în sec cu nervozitate. Imediat, un gând i-a trecut prin minte.

Hmm... oare m-am culcat îmbrățișându-l pe Cheewa?

„Nu te mai uita așa, spune odată.”

„Ești sigur că vrei să o spun?”

„Da. Dacă mai eziți mult, te împing pe jos,” a amenințat Niran.

Hemarat a râs.

„Ești nervos, nu? Bine, întreabă.”

„...”

„Nu știu dacă îți amintești, dar azinoapte păreai somnambul.”

„...Eh?”

„Este adevărat, Phi,” a adăugat Jomyut. „Părea că ai un coșmar. Chiar plângeai în somn. Cheewa a fost primul care s-a trezit și te-a îmbrățișat ca să te liniștească. Ceilalți eram confuzi, dar după aceea te-ai calmat... deși continuai să dormi.”

„Mințiți?” Niran a încruntat fruntea. Niciodată nu fusese somnambul... sau poate da, dar cum dormea mereu singur, nu a știut niciodată.

„De ce am minți? Poți avea încredere în noi.”

„...”

„Deși pare că sunt sâcâitor,” a continuat Hemarat, „este pentru că îmi pasă. Mereu ții totul pentru tine, ca și cum ți-ar fi frică să nu ne facem prea multe griji.”

Niran a lăsat privirea în jos. În realitate, chiar își făcea griji. Dar cum se întâmplase acasă, s-a gândit că nu era ceva important.

„A fost doar un coșmar. Nu vă mai gândiți atât la asta.”

„Ce enervant ești.”

„Poți să îți ceri scuze?”

„Acum înțeleg de ce Thara în ziua aceea voia să te lovească.”

„Mai târziu vorbim despre asta. Suntem în călătorie, nu este nevoie să ne concentrăm atât de mult pe mine. Uită-te la fața lui Jomyut, este total pierdut.”

„Doar mă gândeam cât spațiu ar trebui să pregătesc pentru când îl vei trânti pe Phi Hem pe jos...”

„...”

Dacă ar fi avut ceva la îndemână, Niran era sigur că Hemarat ar fi aruncat deja în nong Jom. Cum nu era nimic, a luat o pernă și a azvârlit-o spre el. Nu a durat deloc.

Jomyut a zâmbit ca și cum ar fi câștigat.

După aceea, Niran a decis să iasă din cameră. A mers spre bucătărie și i-a văzut pe Thara și Thipok sprijiniți de blat, conversând. Înainte de a spune ceva, a observat că Thipok plângea.

Cine l-a făcut să plângă pe băiatul popular al școlii? Să o spună, că îi dau o bătaie!

„Thara? L-ai făcut pe Thip să plângă?”

„Hei, blestematule, să spună el însuși.”

„Am trecut audiția! La naiba! Cum ar trebui să mă simt? Anunțul a ieșit atât de târziu încât m-am panicat!”

Thipok își strângea buzele în timp ce râdea, fără să știe dacă să plângă sau să sărbătorească. S-a uitat la Thara.

„Abia l-au anunțat?”

„Da. Tabăra a sunat adineauri.”

„Ai un prieten cântăreț și ești așa? Nu ar trebui să fie motiv de sărbătoare?”

„Mai întâi fă-l să se oprească din plâns,” a spus Thara, ducându-și o mână la cap. „Mă doare deja. Toată lumea plânge azi. Dacă Hem începe iar să plângă, o să mănânc o hârtie.”

În acel moment, ușa dormitorului s-a deschis de perete. Hem a strigat și a ieșit alergând, îmbrățișându-ne cu atâta forță încât aproape am căzut pe spate.

„Ce se întâmplă?!”

„O să am un prieten cântăreț?”

„Și de ce plângi așa?!”

„Jom m-a călcat pe picior, mă doare! Ahhh...!”

„... Trebuie să mănânc hârtie?” a întrebat Thara în voce joasă.

Niran a clătinat din cap. Nu era nevoie, dar Hem nu ceda.

„Nu, trebuie să o mănânci. Ahhh... puf!”

„Ticălosule, sigur te prefaci că plângi doar ca să mănânc eu hârtia.”

„... Nu o fac! Huff.”

„...”

Cei patru am rămas îmbrățișați în mijlocul bucătăriei, total desconcert नावाți, în timp ce Jom observa scena fără să înțeleagă nimic. La scurt timp după aceea, Cheewa a intrat și s-a alăturat nouă. Ne-am privit în mijlocul haosului.

Niran a fost primul care a întors privirea. Da... era jenant.

Au trecut vreo douăzeci de minute până când totul a revenit la calm. Thipok s-a așezat să mănânce terci cu ochii înroșiți, Hemarat era la fel, iar Niran — care plânsese înaintea tuturor în noaptea precedentă — avea ochii un pic umflați, așa că „supereroul” i-a apropiat o compresă rece.

„Phi, ți-am adus asta.”

„Și eu vreau!”

„Și eu!”

„Am adus deja mai multe,” a spus Cheewa, oferindu-i o compresă lui Thipok și alta lui Hemarat. „Pentru a vă răcori puțin înainte de activitățile de azi.”

Da, să călătorești cu Cheewa continua să însemne un itinerar plin de lucruri de făcut. De data aceasta era rândul pentru banana boat, skijet-uri, fructe de mare... și volei pe plajă.

„Serios, ai fost vreodată la vreun program de talente sau ceva de genul ăsta?” a întrebat Hemarat. „Faci de toate. Și acum ai făcut un terci atât de gustos încât aproape îmi vine să ling castronul.”

Hemarat a făcut gestul de a duce bolul la gură, dar Thara l-a oprit.

„Nu este nevoie să o demonstrezi, scârbosule.”

„Gata, nu o mai fac!”

„Niciodată nu am fost la un program de gătit,” a spus Cheewa, „dar am participat la unul de întrebări de matematică.”

„...”

„Mândria clubului,” a încuviințat Jomyut.

Hemarat a ridicat mâna pentru a întrerupe.

„Gata, destul. Nu mai vreau să aud. Asta este deja prea mult, îmi provoacă invidie.”

„Dar nici măcar nu am trecut de rundele avansate,” a răspuns Cheewa. „Doar de prima.”

„Ei bine, cel puțin ai o latură umană. Ce ușurare! Aproape mi-au dat lacrimile. Hei, Thara... ai mâncat deja hârtia? Nu am văzut-o.”

„Dar Cheewa nu este om, nu-i așa?” a adăugat Jomyut.

„Jomyut, dacă mai spui o dată „extraterestru”, te calc în picioare de aici până la școală.”

„O să mă feresc și gata,” a răspuns el, ridicând din umeri, deloc intimidat.

Niran a râs încet și s-a uitat cu coada ochiului la Cheewa. Când acesta a observat privirea, a întors puțin fața, a coborât ochii și a continuat să mănânce în silențiu.

Mai bine să aștept să fim singuri ca să vorbim despre treaba cu alintatul, cu plânsul... despre toate astea.

După micul dejun, am plecat spre o plajă din apropiere. Nisipul era larg, exista umbră de la copaci și tarabe de mâncare aliniate. Cum eram deja plini, am decis să începem cu activitățile pe mare: skijet-uri.

„Eu merg cu Jomyut,” a ridicat mâna Hemarat.

Jomyut a făcut o mutră.

„Și pe mine când m-ai întrebat?”

„Atunci eu merg cu Thara,” a spus Thipok.

...Părea că toți încercau să îl pună în pereche pe Niran cu Cheewa.

„Vrei să încerci să conduci?” a întrebat Cheewa.

„E în regulă.”

Cheewa știa deja să manevreze skijet-ul, așa că i-a oferit oportunitatea de a experimenta ceva nou, îndeplinindu-și promisiunea. Și-au pus vestele de salvare; el s-a așezat în față, iar cel mai mic în spate. Când Niran s-a arătat neîndemânatic și nu știa ce să facă, Cheewa a întins mâna ca să îl ajute, rămânând ca și cum l-ar fi îmbrățișat de la spate.

Dar nu a fost invaziv. Doar o îmbrățișare de sprijin... suficientă pentru a-l face nervos pe Niran.

„Nu te mai ajut,” a spus Cheewa. „Poți să o faci. Doar ține-te bine, conduc eu.”

„Am înțeles,” a răspuns Niran.

Cheewa a accelerat puțin și skijet-ul a alunecat pe apă la o viteză moderată. Mirosul mării îi învăluia, iar vântul rece le lovea fața, răcorindu-i. Nesiguranța inițială s-a transformat curând în pură distracție.

Niran se distra atât de tare încât, pentru un moment, a uitat de toate grijile sale.

Când s-au întors la plajă, Cheewa i-a indicat că poate avansa puțin mai departe. Niran i-a urmat sfatul și s-a adâncit în mare, simțind o libertate pe care nu o experimentase niciodată. A râs încet, a lăsat accelerația și skijet-ul a redus viteza până când s-a oprit, lăsându-i în mijlocul apei.

Și-a strâns buzele și s-a uitat la Cheewa, care era mai aproape decât își imaginase.

„Doar voiam să spun... mulțumesc.”

„...”

„Pentru tot.”

„...”

„Și de asemenea... scuze pentru azinoapte, dacă am făcut ceva nepotrivit.”

„Nu mă gândesc la asta,” a răspuns Cheewa.

„...În realitate,” a adăugat el, nervos, „mă gândesc un pic.”

Niran a înclinat capul, curios.

„Dar nu este nimic ciudat!” s-a grăbit să clarifice. „Doar că... orice s-ar întâmpla cu tine, voi fi mereu alături de tine.”

„Asta este o mărturisire?” a întrebat Niran, pe jumătate în glumă.

„Nu! Nu este asta!”

Niran a râs printre ochi mijiți.

„Ce drăguț.”

Fața lui Cheewa s-a înroșit instantaneu. Acel cuvânt, spus de Niran, avea mai multă forță decât lumina soarelui... sau chiar decât gravitația unei planete. Parn Cheewa nu mai putea să îl compare cu nimic altceva din lume. Pentru că Niran era mai mult decât totul.

„Cine se ia de prietenul meu?” a întrebat Jomyut.

„...”

„Cheewa pare în șoc. Nu se mai oprește din vorbit despre Steaua Nordului, frate. Sau o fi intrat vreun extraterestru în corpul lui?”

Hemarat a încruntat fruntea.

„Extraterestru sau fantomă?”

„Ți-am spus că extraterestru! Să vedem dacă îți cureți urechile.”

„Vino încoace, mai bine ne luăm la bătaie.”

Așa a fost cum Hemarat și Jomyut au devenit oficial rivali.

Niran a râs până când umerii îi tremurau și apoi a zâmbit ușor, gândindu-se că motivul „șocului” lui Cheewa era...

Dar în realitate, nu era atât de exagerat pe cât spunea Jomyut. Cheewa continua să joace volei cu Phi Cheewin și prietenii lui. Și da, „eroul” continua să fie un erou: juca foarte bine și chiar a marcat mai multe puncte.

Niran era întins pe un șezlong, observându-l. Observându-l cu adevărat. Nu era nimic ciudat sau pervers... pur și simplu voia să îl privească cu atenție, încă o dată.

Cu acest nivel de abilitate și cu un chip atât de atractiv ca al lui Thipok, de ce nu devenise băiatul popular al școlii ca ceilalți? De ce?

„Te-am prins? La ce te uiți atât de mult?” a întrebat Thara.

Niran a întors privirea.

„Nu mă gândesc la nimic ciudat.”

„Este doar că sunteți mereu împreună. Și cu cât te uiți mai mult la el, cu atât devine mai chipeș. Deși la început, când nu îl cunoșteai, părea un pic ciudat.”

„Ciudat în ce fel?”

„Mereu relaționează totul cu stelele.”

„Și asta este ciudat? Mie mi se pare drăguț.”

„...”

„Adică... normal,” a corectat Thara. „Dar tu îl vezi așa. Nu înseamnă că toți gândesc la fel.”

„...Asta este adevărat.”

„Atunci, îți place Cheewa?”

„De ce în ultimul timp toți mă presează cu asta?”

„Pentru că ai fi primul din grup care ar avea un partener.”

„Partener de ce? Nu mai spune proprostii.”

„Bine, nu mai spun nimic.”

Niran a schimbat subiectul.

„Dar Thipok?”

„S-a dus să vorbească la telefon cu familia lui,” a răspuns Thara, arătând cu degetul. „Din cauza audiției. Este atât de emoționat încât nu a mai putut aștepta.”

Niran a simțit un mic gol în piept. Poate pentru că Thipok își vedea deja viitorul cu claritate.

„Thara... pot să te întreb ceva?”

„Ce anume?”

„Încă mai vrei să continui cu judo?”

„...”

„Am observat că nu te mai interesează atât de mult. În plus, ai spus că aveai de gând să te pregătești pentru examenul de admitere la Contabilitate sau Administrare.”

Thara a privit marea. Niran a făcut același lucru. Nu a trecut mult până când a vorbit.

„Cred că o să renunț.”

„...”

„Am practicat judo aproape același timp ca și tine. Ne-am cunoscut acolo când eram copii, îți amintești? M-am străduit mult, dar efortul nu garantează întotdeauna succesul.”

„...”

„Înainte de a renunța, mi-am dat o ultimă șansă. Am încercat să intru la centrul de înaltă performanță... și nu am reușit. Atunci a fost când tu și cu mine aproape că ne-am luat la bătaie.”

A râs încet.

„A fost o etapă confuză. Mă gândeam dacă într-adevăr trebuia să abandonez ceva căruia îi dedicasem atât de mult timp. Dar am înțeles că, dacă nu se poate, nu se poate. Pot face altceva.”

„...”

„O să studiez Administrare sau Contabilitate. Cred că Contabilitate. Văzând-o pe mama, se câștigă bine. Când o să am stabilitate, voi putea să mă întorc la ce îmi place fără atâta frică de viitor.”

„...”

„Nu este poezie,” a adăugat. „Toate astea mi le-a spus mama ca să mă consoleze. Vreau doar să nu vă dezamăgesc... pentru că m-am dezamăgit destul de mult eu însumi. De aceea am decis să las judo puțin câte puțin... și să mă dedic să te sprijin pe tine.”

Acesta era sentimentul lui Thara. Niran a ascultat în silențiu, înțelegând că prietenul lui nu îl presiona... doar îi deschidea un spațiu.

„De aceea,” a concluzionat, „dacă tu decizi să renunți, o să înțeleg.”

„...”

„Când ești pregătit, îmi povestești.”

„Ce discurs atât de sentimental, la naiba.”

„Ce? Ne îmbrățișăm și plângem?”

„Nu, ce rușine.”

Amândoi au râs în voce joasă. Au lăsat ca sunetul mării să le calmeze gândurile... deși strigătele din bătaia dintre Hemarat și Jomyut continuau să se strecoare în urechile lor.

Uf... ce durere de cap.

Capitolul 16

În timpul vacanței, Niran a încercat multe lucruri pe care nu le mai testase niciodată. De exemplu, a învățat să cânte la chitară, deși o făcea groaznic: fără ritm și fără melodie. Chiar și așa, Cheewa spunea mereu:

„Ești foarte bun.”

Fără greșeală.

Și nu doar când exersa la chitară, ci și când cânta. Toată lumea știa că cânta atât de dezechilibrat încât părea o cu totul altă melodie, și chiar și așa celălalt insista că cânta frumos. Îți venea să îi dai un golpeț în cap până când i-l înfundai. „Poți să te oprești un pic din a mă lăuda?”

În general, acea vacanță a fost probabil cea mai distractivă și fericită perioadă pentru Niran. În ceea ce privește relația cu tatăl său, aceasta rămânea tensionată, ca întotdeauna. Aproape că nu vorbeau; părea că trăiau fiecare pe cont propriu în aceeași casă. Dar tatăl său își îndeplinea în continuare rolul: îi pregătea mâncare și îi dădea bani pentru școală. Și o făcea cu constanță.

Când a început noul semestru, sarcina noastră a devenit din nou mersul la școală. Cheewa și Niran continuau să ia autobuzul împreună, coborau împreună și mergeau împreună spre școală. Nu știa de când devenise o rutină; știa doar că, dacă nu făceau acele lucruri împreună, simțea ca și cum îi lipsea ceva.

Începutul celui de-al doilea semestru la școala Mekhin Wiboon a marcat oficial începerea competițiilor sportive interne. Calendarul meciurilor de judo împotriva celorlalte culori a fost trimis direct sportivilor de către colegii de clasă. Niran a încuviințat, deși nu era deloc sigur că va putea câștiga.

„Niran poate să o facă. Niran este foarte bun. Vom merge să te încurajăm.”

„Și dacă nu câștig?”

„Trebuie să câștigi!”

Ah... așa stau lucrurile.

Din cauza a tot ce se întâmpla în jurul lui, fără să își dea seama a început să ia totul mai în serios și să își dorească să câștige. Poate pentru că voia ca toți să știe că doar coborâse în clasament, dar asta nu însemna că devenise un slăbănog pe care oricine îl putea desconsidera. Deodată, a început să se simtă presat.

Școala noastră împarte competițiile sportive în patru culori: roșu, albastru, verde și galben. Fiecare culoare rezervă spații pentru a exersa cântece, dansuri, pentru a pregăti defilările și pentru a monta tribunele. Echipa roșie era situată lângă clădirea EP, unde studiază doar elevii din programul bilingv. În acea zonă sufla mereu o briză proaspătă, așa că nu era prea cald.

Dar oricât de plăcut ar fi fost locul, nu îl făcea pe Niran să își dorească să rămână acolo. Toți așteptau ca culoarea verde să câștige, să iasă pe primul loc sau, ca minimum, pe al doilea în competițiile de judo care se apropiau. Nu voia să concureze... nu voia ca nimeni să aștepte nimic de la el.

„Unde te duci, Niran?” a întrebat Thipok în timp ce ajuta niște prieteni să exerseze la tobele care aveau să fie folosite în evenimentul sportiv. Lovirea lor necesita multă forță și fermitate; altfel, sunetul nu răsuna bine.

„Mă duc să cumpăr ceva de la cantină. Voi rămâneți aici, mă întorc imediat.”

„Hei, poți să ne cumperi și nouă ceva?”

„Da, da. Scrieți pe o foaie, dar nu uitați să îmi dați banii.”

A primit o anumită sumă de bani și o foaie cu lista de gustări care îi fuseseră comandate. În realitate, nu avea chef să meargă la cantină; voia să evadeze la clubul de judo. A spus asta doar pentru a evita problemele, dar la final a trebuit să meargă cu adevărat.

Cantina devenise o fortăreață a echipei albastre. Elevii de gimnaziu exersau cântece, iar cei de liceu repetau coregrafiile de majorete. S-a uitat în jur distras până când a văzut pe cineva a cărui înălțime ieșea destul de mult în evidență.

Cheewa vorbea cu niște prieteni, având o expresie serioasă. Niran și-a strâns buzele, ezitând dacă să se apropie sau nu, dar la final a mers spre el pentru că voia să îl vadă... După ce deveniseră atât de inseparabili, dacă într-o zi Niran nu l-ar avea pe Cheewa alături, cu siguranță ar fi o mare problemă.

„Cheewa.”

„Phi Niran.”

„Ce faci?”

„Vorbesc cu prietenii mei despre evenimentul sportiv.”

„Ah...”

„...”

„...”

Au rămas în silențiu. Nu știa dacă era rușine sau ce, dar urechile lui Cheewa au devenit din nou roșii. Niran s-a dres cu vocea și și-a abătut privirea înainte de a ridica lista de gustări pe care prietenii lui îl rugaseră să le cumpere.

„Prietenii mei mi-au comandat niște lucruri. Poți să mă ajuți un moment?”

„Desigur.”

Asta a fost tot. Deși ceea ce vorbiseră pe skijet trecuse deja de destul de mult timp, rămânea gravat în mintea lui; nu se uita ușor. Își amintea totul: expresiile, gesturile, atmosfera și fiecare cuvânt. Mereu sfârșeau prin a se jena unul în fața celuilalt fără să știe bine de ce, iar apoi se întorceau să vorbească despre orice altceva ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, repetând ciclul la nesfârșit.

„Unde este Jomyut? Nu l-am văzut.”

„La club. Face un nou detector de extratereștri.”

„Iar? Nu și-a învățat lecția data trecută? În scurt timp profesorul o să îl dea afară din clădire din nou.”

Niran a râs în timp ce punea gustările în coș. Când deja luase o cantitate suficientă, Cheewa i l-a luat pentru a-l căra el însuși. Niran l-a lăsat să o facă fără să comenteze și s-a dus în altă parte să aleagă ceva ce voia el să mănânce.

„Vrei ceva? Dau eu.”

„Poate Phi să aleagă pentru mine.”

„Și dacă aleg ceva picant?”

„... Pot să mănânc.”

„E o glumă.”

„...”

Cel care nu glumea era Cheewa. Dacă Niran îi cumpăra, cu siguranță avea să mănânce cu adevărat... sau chiar i-ar fi dat direct în gură, ca în acea dată când au mers să mănânce grătar coreean împreună. Niran a luat o gelatină cu gust de cola, a pus-o în coș, a plătit și apoi a ieșit din cantină cu punga, care nu cântărea mult.

„Nu mă lași pe mine să o car, Phi?”

„Nu cântărește nimic.”

„Dar la început mi-ai cerut să te ajut.”

S-a oprit și s-a întors pentru a-l privi naiv pe băiatul înalt cu ochelari cu ramă pătrată. De ce trebuia să întrebe asta? Nu se presupunea că era un super-om? De ce nu putea să își dea seama singur că Niran nu voia ca el să îl ajute să care lucruri?

„Nu ți-am cerut să cari nimic.”

„...”

„Doar voiam să rămâi cu mine.”

„...”

„Nu se poate?”

Și de ce nu s-ar putea? Expresia lui Cheewa o spunea în mod clar. Dar exact când băiatul înalt era pe cale să răspundă, ceva a venit în zbor de pe teren împreună cu un strigăt.

„Atenție la minge!”

Mingea s-a izbit din plin de ochelarii lui Cheewa cu atâta forță încât aceștia au căzut pe jos. Niran a scăpat punga cu gustări și a alergat spre el imediat, în timp ce se auzea sunetul multor pași care veneau de pe teren.

„Cheewa!!”

„...”

Niran a încruntat fruntea și a întins mâna pentru a-i lua ochelarii de pe față; erau fisurați pe ambele părți, să îi folosească doar i-ar fi rănit ochii. În plus, un lichid roșu a început să îi curgă din nas din cauza impactului de mai devreme. Sângerare nazală confirmată.

„O să îți strâng nasul. Respiră pe gură mai întâi. Înclină-ți capul un pic înainte, ca să nu te îneci cu sângele. Dacă te doare, trage-mă de haine.”

Cheewa a încuviințat în loc să răspundă. Niran și-a plasat degetul mare și cel arătător presând vârful nasului și l-a ajutat să se așeze pe un scaun înainte de a-i spune celui responsabil, care stătea în spate cu o expresie vinovată:

„Adu-mi un prosop rece sau unul cu gheață, te rog.”

„Da!”

Cel puțin băiatul care șutase mingea și-a cerut scuze de repetate ori și a ajutat la oprirea sângerării lui Cheewa. De aceea Niran nu a făcut un scandal... deși, dacă era întrebat dacă era încă supărat, răspunsul era da. Cum se poate șuta o minge fără să te uiți? Pentru Dumnezeu.

„Sângele s-a oprit deja. Te mai doare?”

„Da, doare.”

„Aha. Dacă nu ar durea, nu ai mai fi om.”

„...”

„Poți să mergi?”

Cheewa a dat din cap.

„Pot, dar nu văd foarte bine.”

„Atunci te duc de mână.”

„...”

„Vrei să vii mai întâi cu cei de la culoarea roșie sau preferi să te întorci la grupul tău?”

„... Vreau să merg cu tine.”

„Bine,” Niran a încuviințat. „Ai rucsac? Atunci mă duc să îl caut.”

„Da. Este un rucsac negru, are un breloc cu un C albastru agățat.”

„Atunci așteaptă aici.”

„E în regulă.”

S-a întors alergând la cantină, dar când a văzut mormanul de rucsacuri s-a descurajat. Așa că a bătut pe umăr un elev de clasa a unsprezecea care era în apropiere și i-a cerut ajutorul pentru a căuta rucsacul lui Parn Cheewa. S-a dovedit că băiatul era în același an de studiu, așa că l-a găsit mai ușor decât se aștepta.

„Într-adevăr are un breloc...”

Era o literă C albastră din acril, cu o mică stea agățată lângă ea... trebuia să îl poarte de mult timp. Cum era posibil să nu își fi dat seama niciodată? Deși, privindu-l bine, îi părea cunoscut. Probabil îl mai văzuse înainte, doar că nu îi acordase atenție.

Dar acum chiar îi acorda atenție. Și i se părea drăguț.

Cheewa a rămas așezat așteptând în silențiu. Fără ochelarii care să îi acopere fața, arăta chipeș, suficient de mult încât unii oameni care treceau să se uite la el cu coada ochiului. Niran a alergat până s-a poziționat în fața lui, înclinându-și chipul pentru a se apropia cât mai mult posibil, pentru că voia ca persoana cu vederea slabă să vadă că în acel moment el era îmbufnat.

„De ce are Phi fața supărată?”

„Nu o să îți spun.”

„...”

„Haide. Prinde-mă de mână, da?”

„...”

Spunând asta, Niran a luat mâna lui Cheewa și l-a ghidat de la terenul de fotbal până la zona echipei roșii. Pe drum nu s-a întâmplat nimic alarmant: nimeni nu a mai șutat vreo minge spre ei și nu au existat accidente neșteptate. Dar ceea ce s-a întâmplat a fost că, deodată, Cheewa a încetat să se mai limiteze la faptul că Niran îl ținea de mână și a început să își înlănțuiască încet degetele, unul câte unul, până când le-au unit complet. În plus, degetul lui mare, poznaș, a început să îi mângâie dosul mâinii lui Niran.

A fost un contact care a făcut ca totul din pieptul lui să se răscolească ca niciodată. Niran a lăsat să scape un oftat, s-a oprit și s-a întors să îl privească.

„De ce tot atingi așa mâna altei persoane?”

„...”

„Ai cerut deja permisiunea?”

Niran a vorbit pe un ton sever. Cheewa a întrebat cu o voce moale:

„... Pot să cer permisiunea?”

„...”

Plin. Mort pe loc. Oare știe această persoană unde i se duce rușinea când devine așa? De ce acum rămâne doar acest Parn Cheewa care pare mai abil, mai complex, care nu se mai jenează în fața lui Niran... și el este cel care sfârșește prin a se jena în locul lui?

„Dacă Phi Niran nu îmi dă permisiunea, atunci nu mai vreau să îl țin de mână.”

„...”

De unde scoate acest gen de fraze? A crescut de nivel brusc, fără să îi dea timp lui Niran să se pregătească.

„Atunci o să stau cuminte,” a spus Cheewa în voce foarte joasă, coborându-și capul ca și cum ar fi comis o greșeală extrem de gravă.

Este doar că... din nou este drăguț.

„Nici nu am spus că nu îți dau permisiunea.”

„...”

„Doar întrebam.”

Și deși în fiecare zi se jena mai mult din cauza modului în care Cheewa se apropia de el, niciodată nu a spus că nu voia să o accepte. Așa cum spusese deja: doar îi era rușine.

„Dacă continuăm să ne ținem de mână ca înainte, mângâind dosul mâinii așa cum ai făcut adineauri... de asemenea se simte bine. Atunci... vrei să continui să mă ții de mână?”

„Vreau.”

A răspuns extrem de repede. Unde rămăsese băiatul cu capul plecat de mai devreme? De aceea s-au întors să se țină de mână ca înainte, înlănțuindu-și degetele și mângâind dosul mâinii, până când fața lui Niran ardea complet. Când au ajuns la destinație, era la fel de obosit ca și cum s-ar fi antrenat la judo timp de ore întregi.

„Hei, de ce nong Cheewa nu are ochelari?” a întrebat Hemarat, mijiind ochii când a observat ceva ciudat: atât absența ochelarilor, cât și faptul că mergeau de mână.

„Cineva a șutat o minge și l-a lovit în față. Ochelarii s-au spart,” a răspuns Niran.

„Câte dioptrii ai?” a întrebat Thara.

Cheewa a răspuns:

„Aproape o mie.”

„Wow... să trăiești văzând totul în ceață trebuie să fie destul de complicat,” a spus Thipok pe un ton compasiv.

Niran l-a dus pe Cheewa să se așeze pe un scaun și i-a întins punga cu gustări prietenului său.

„Ia.”

„Mulțumesc. Și acum ce facem? Tu trebuie să îl duci pe nong Cheewa acasă, nu? Sau o să faceți ca cineva din familia lui să vină să îl ia?” a întrebat Hemarat din nou.

Niran s-a gândit că ar fi o idee foarte bună ca cineva din familia celuilalt să vină după el; astfel nu ar trebui să se lupte în transportul public, care după-amiaza de obicei este destul de aglomerat, iar faptul că nu vedea bine era un obstacol considerabil.

„Să vină Phi Cheewin să te ia?”

Cheewa a stat nemișcat un moment înainte de a răspunde:

„Azi toți de acasă sunt ocupați. Poate P'Niran să mă ducă, te rog?”

„... Mda, bănuiesc că da. Dar când urci în vehicul, ține-te bine. Mi-e frică să nu te pierzi.”

„Am înțeles.”

Cei trei prieteni s-au privit între ei, comunicând doar din priviri: da, da, aceștia doi deja încep să își creeze propria lor lume, una în care există doar ei. Mai bine să nu ne băgăm. Faptul că Parn Cheewa spune că nu este nimeni care să vină să îl ia înseamnă exact asta: nu există intenții ascunse, nu este vorba că vrea ca doar Niran să îl ducă. Este o necesitate!

„Hei, Niran, poți să stai să îl însoțești pe Cheewa. Nu este nevoie să ajuți cu nimic,” a spus Thara în timp ce își muia pensula în găleata cu vopsea și o trecea peste un afiș.

Hemarat a încuviințat.

„Da, oricum, în mod normal nici nu ajuți prea mult.”

Cel vizat a tresărit.

„Sună ca și cum m-ai jigni.”

„Nu, vorbesc serios. Este doar că ai privilegii pentru că ești sportiv. Nimeni din echipă nu îndrăznește să îți spună nimic, și nici nouă nu ne spun nimic. Cei de clasa a douăsprezecea nici nu ar trebui să vină să ajute, dar nouă ne este lene să învățăm; să venim să ne distrăm este mult mai bine.”

„Gata, gata, o să rămân doar cu Cheewa atunci. Mulțumiți?”

„Foarte mulțumiți,” Thipok a ridicat degetul mare.

Niran a oftat și pur și simplu s-a așezat lângă Cheewa, uitându-se într-o parte, în cealaltă... și apoi la profilul chipului celuilalt. „Dacă rămân să îl privesc așa... oare Cheewa își va da seama?”, s-a gândit cu o anumită distracție înainte de a îndrăzni să încerce. După ce l-a privit un timp, a început să simtă un pic de rușine și a fost pe cale să se oprească, dar cel mai mic — îi căra doar un an de diferență — a întrebat înainte:

„P'Niran se uită la Cheewa?”

S-a referit la el însuși pe nume așa, pur și simplu? Nu obișnuia să folosească „eu”? Dacă nu își amintea prost...

„Doar voiam să știu dacă o să îți dai seama.”

„Mi-am dat seama de la început... Voiam să știu cât timp o să te uiți, așa că am încercat să stau cuminte. Nu m-am gândit că o să te uiți atât de mult. Când a început să dureze prea mult, am simțit dorința de a te întreba dacă știi, dar am încercat să nu o fac. Mi-a fost frică să nu vrei să asculți.”

Niran a lăsat să scape un râs încet.

„Ți-am spus vreodată că nu voiam să ascult?”

„Doar îmi făceam griji.”

„Și de ce ai gândit asta?”

„Pentru că cineva mi-a spus că sunt ciudat.”

„Cine ți-a spus-o?”

„Mai multe persoane.”

„Și cine sunt acele „mai multe persoane”?”

„... Nu știu.”

„Aha. Dacă nu știi, atunci nu este nevoie să le acorzi atenție. Și chiar dacă ai ști cine sunt, nici nu trebuie să te forțezi să te schimbi din cauza a ceea ce spun. Să fii tu însuți este cel mai bun lucru.”

„Știai ceva, Phi?”

„Nu știu.”

„Phi, ești ca un roi de stele nou-născut în Micul Nor al lui Magellan, satelit al Căii Lactee, care se află la aproximativ două sute de mii de ani-lumină de noi.”

Niran și-a înclinat capul, confuz, și a râs încet.

„Și asta ce mai este?”

„Este frumos.”

„...”

Un tip de compliment nou, ceva ce nu mai auzise niciodată înainte, dar care i-a încălzit fața atât de mult încât a trebuit să își abată privirea de la chipul celui care o spunea. Aha... gata. Avea să moară de rușine.

„Chiar puteți să vă întoarceți singuri? Nu vreți să mergem să vă lăsăm?” a întrebat Thipok cu îngrijorare.

Niran a încuviințat. Să aibă grijă de Cheewa în felul acesta nu era nicio problemă; nu era nimic greu.

„Nu are nimic. Mergeți acasă să învățați.”

Hemarat și-a dat ochii peste cap.

„Nici vorbă. Se observă de la început că nong Cheewa voia să rămână singur cu tine. Casă bogată ca naiba și chiar și așa nu vine nimeni să îl ia... e greu de crezut.”

„Casa lui Thipok de asemenea este bogată și tot cu autobuzul vine,” a intervenit Thara.

„Da, bogată, dar nu atât de mult ca a lui Cheewa,” a replicat Hemarat mijiindu-și ochii. „Acel copil este periculos, cu siguranță. Se apropie de tine deghizat în nerd, de aceea pare o persoană bună.”

„Gata, gata, terminați cu cearta,” a spus Niran. „Cheewa mereu ia autobuzul, chiar și înainte de a mă cunoaște pe mine. Nu îl mai defăma, ai un caracter urât.”

„Da, sigur, eu sunt cel rău. Niciodată nu sunt un prieten bun în ochii tăi... buaa.”

„Te prefaci rănit, idiotule? Oprește-te, că îmi vine să vomit,” Thara a făcut o mutră de greață.

Toți au sfârșit prin a râde până când i-a durut stomacul.

„Gata, gata, fiecare pe drumul lui.”

Niran și-a luat rămas-bun de la prietenii săi și l-a dus pe Cheewa de mână până la stația de autobuz, poziționându-se într-un colț cu mai puțină lume.

„Sigur nu vor fi locuri. Ce facem?”

„Pot să merg în picioare.”

„Ești sigur?”

Cheewa a încuviințat, dar odată intrați în autobuz, mersul în picioare s-a dovedit mai complicat decât se așteptase. Niran nu fusese niciodată miop, așa că nu înțelegea pe deplin dificultatea. Văzând ușoara neliniște de pe chipul lui Cheewa, a înțeles că trebuia să facă ceva.

„Mai bine așa.”

„...”

Cheewa era foarte înalt; dacă mergea în față supravegheând, ar fi fost incomod. Așa că au schimbat locurile: Niran s-a pus în față, iar Cheewa în spate, sprijinindu-se de umerii lui.

„Așa este mai bine?”

„Da.”

„Dacă preferi în alt mod, spune-mi.”

„Așa este bine.”

Niran simțea că își sapă propria groapă. Până când și-a dat seama, era ca și cum ar fi fost îmbrățișat de la spate, deși Cheewa nu făcea nimic mai mult decât atât. Doar când autobuzul frâna, vârful nasului lui atingea părul lui Cheewa; observând asta, se îndepărta imediat. S-a întâmplat de câteva ori și, până să ajungă la destinație, inima i-a bătut accelerat de mai multe ori.

„Drumul îmi este deja cunoscut. Să mergem ținuți de mână, da?”

„Okey, Phi.”

Au intrat pe o altă alee. Deși locuiau în același cartier, Niran nu știa exact unde era casa lui Cheewa; știa doar că trebuiau să treacă prin fața a sa mai întâi. În acea după-amiază a fost prima dată când a ajuns până la poarta casei lui Cheewa.

„Este adevărat ce a spus Hemarat?”

„La ce te referi...?”

„Că ai putea lăsa ca familia ta să te ducă la școală, dar alegi să vii cu autobuzul.”

„Da, este adevărat.”

„De ce? Ar fi mai comod să te ducă ei.”

„Am văzut că nu era atât de departe, iar autobuzul este mai convenabil. Fratele meu Cheewin nu ar trebui să facă ocoluri cu mașina. Dimineața este trafic; dacă m-ar duce, ar trebui să ne trezim mult mai devreme.”

„Am înțeles... Ce băiat bun ești, Cheewa.”

„Da, sunt băiatul tău cel bun, Phi.”

„...”

Niran a auzit asta și a făcut ca și cum nu auzea, pentru a nu răspunde și a înrăutăți și mai mult situația. Au continuat să înainteze pe alee. În mod normal, Niran nu venea pe acolo pentru că nu exista un motiv. Era un parc de cealaltă parte, magazine de asemenea; majoritatea erau case mari. Pentru prima dată, și-a dat seama că toate erau enorme.

„Am sosit.”

„Aici?”

Niran a ridicat privirea spre zidurile înalte care înconjurau casa; se vedeau doar etajul doi și trei, și câțiva copaci ițindu-se timid pe deasupra.

„Mulțumesc foarte mult pentru că m-ai adus, P'Niran.”

„Wow, într-adevăr ești dintr-o familie înstărită.”

„Nu chiar atât de mult, Phi.”

„Ba da, ești.”

„...”

„Poți intra singur, nu-i așa? Nu este nevoie să te însoțesc până înăuntru.”

... „Vrei să intri?”

Niran a negat rapid. Deși îi plăcea să fie cu Cheewa, să intre în casa lui acum... nu era pregătit. În plus, cu siguranță l-ar fi hrănit până la refuz, ca în acea dată când au mers la mare.

„Mai bine nu. Ne vedem luni.”

... „Ne vedem, Phi.”

A rămas privind până când Cheewa a intrat în casă, și abia atunci s-a liniștit. Apoi s-a întors pentru a reveni la a sa. În acel moment, telefonul lui a vibrat. Niran l-a ridicat și, văzând numele care apărea pe ecran, picioarele i s-au oprit instantaneu.

„Mama...”

Capitolul 17

„În acest weekend vrei să vii să mănânci cu mine, Niran?”

Aceasta a fost întrebarea pe care mama lui i-a făcut-o în acea zi. Nu exista niciun motiv pentru a o refuza, așa că a acceptat. De aceea, în acel moment, stătea în picioare în fața restaurantului.

Era un restaurant relativ scump, care folosea ingrediente de bună calitate. Înainte, tatăl și mama lui obișnuiau să îl ducă acolo frecvent. Era un loc profund înrădăcinat în amintirile lui, unul care îi amintea cum fuseseră cândva o familie fericită.

Niran a intrat în restaurant. Cu o singură privire, a văzut la ce masă era mama lui: lângă fereastra mare, cu o lumină caldă și fără senzație de spațiu închis. Ea alesese acel loc pentru că știa că lui îi plăcea să stea lângă fereastră. Nu conta unde mergeau, mereu obținea acea masă.

„Sawadee khrab, khun.”

A salutat-o pe mama lui și pe bărbatul care o însoțea. Acel bărbat era actualul iubit al mamei sale. După ce se separase de tatăl lui, mama lui trăise singură pentru destul de mult timp, până când a găsit o nouă iubire. La început, Niran nu înțelegea bine ce se întâmpla; știa doar că mama lui îi părăsise. Îl părăsise pe tatăl lui... și pe el.

O perioadă, a ajuns să simtă resentimente față de ea. Dar cu anii, puțin câte puțin, a început să înțeleagă. Când mama lui era cu acel bărbat, era mai fericită decât când era cu tatăl lui. Înainte, deși nu se certau deschis, mereu exista o tensiune constantă. Nu era ceva grav, dar chiar și așa... lui Niran îi plăcea mai mult când erau fericiți decât când erau separați.

„Mama a cerut deja ce îi place lui Niran. Așteaptă un moment.”

A încuviințat.

„Da, khun.”

„Cum merg lucrurile în ultimul timp? Școala, sportul...?”

Mama lui zâmbea în timp ce întreba, cu calm și cu o îngrijorare autentică. Niran s-a gândit că ea trebuia să știe deja că nu se calificase din nou în echipa națională. Poate că tatăl lui îi spusese, sau poate antrenorul Ong. Nu conta cine; mai devreme sau mai târziu avea să afle.

„Mai mult sau mai puțin. Nimic special. Dar... mamă, de ce m-ai rugat să vin la acest restaurant? În mod normal vii acasă, niciodată nu mă inviți într-un loc ca acesta.”

„Nu te-am văzut de mult timp, de aceea voiam să te invit să mănânci ceva bun. Știu că îți place acest loc... și să stai lângă fereastră.”

Înainte, mama lui fusese transferată la o sucursală din străinătate, așa că trecuse mult timp de când nu se văzuseră. Vorbeau doar la telefon din când în când.

„Și despre școală... spui că totul este bine, dar poți să îmi povestești un pic mai mult? Ești deja în clasa a douăsprezecea. Te-ai gândit ce vrei să studiezi?”

Niran a clătinat din cap.

„Încă nu m-am decis.”

Bărbatul care era alături de mama lui a intervenit:

„Am înțeles că lui Niran îi plac sporturile, nu-i așa?”

„Da... acum în principal practic judo.”

„Ce talentat, și la o vârstă atât de mică.”

Niran a coborât capul, dar apoi a ridicat privirea pentru a-i observa. Mama lui și partenerul ei îl priveau cu tandrețe, cu o afecțiune atât de evidentă încât aproape i-au dat lacrimile. Dar nu voia să își arate slăbiciunea; nu voia să îi îngrijoreze.

„Mulțumesc, khun.”

„A sosit deja mâncarea. Mănâncă mai întâi și apoi continuăm să vorbim, fiule.”

Ospătarii au început să servească preparatele unul câte unul: piept de pui cu sos de portocale, costițe de porc glazurate cu miere, pui înăbușit în vin roșu, supă picantă de mare cu lăstari de cocos, orez prăjit cu crab moale și legume mixte trase la tigaie. Toate erau preparate care lui Niran îi plăceau, dar pe care rareori le mânca din cauza prețului... și pentru că nu avea cu cine să le împartă. Dacă ar fi venit singur, niciodată nu ar fi cerut atât de mult. Nu ar fi putut să le termine.

Mama lui continua să îi pună mâncare până când bărbatul a trebuit să intervină, rugând-o să îl lase să aleagă singur, în caz că voia să încerce altceva. Atunci ea s-a oprit și a rămas privindu-l cum mănâncă, zâmbind, în timp ce bărbatul îi punea mâncare ei ca să nu uite să mănânce.

Niran nu se simțea stânjenit cu el. Putea observa că era o persoană bună. Îi vorbea mereu cu amabilitate, îi făcea întrebări generale, fără să aprofundeze prea mult. Părea să înțeleagă că existau limite... și nu le trecea niciodată.

Când mâncarea s-a terminat, Niran era atât de plin încât nu mai putea mânca nimic. Mama lui continua să îl întrebe despre școală și despre viitor, încercând să îl orienteze în alegerea unei cariere. Nu a menționat nimic despre clasamentul lui la judo; probabil nu voia să îl preseze.

Dar judo-ul era ceva căruia Niran îi dedicase aproape toată viața. Era legat de el încă de copil. Deși uneori îi venea să renunțe, nu putea pur și simplu să îl lase. Nici nu știa cât timp îi va lua să nu se mai uite spre acea cale. Era greu. Foarte greu.

„Niran,” l-a strigat mama lui cu un zâmbet. „Știu deja despre clasamentul la judo.”

În sfârșit o spusese. El a încuviințat.

„Tata pare foarte trist. Mama de asemenea este tristă?”

„Pentru mine, mereu voi fi fericită atât timp cât faci ceea ce îți dorești. Chiar dacă nu o faci atât de bine pe cât te așteptai, nu simt că ar trebui să te presez. Dacă mă întrebi dacă sunt tristă... da, pentru că tu ești trist. Ne întristăm împreună și apoi ne ridicăm împreună. Nu contează care este locul tău în clasament; mereu voi fi mândră de tine.”

Vocea ei era sinceră. Niran o putea simți. A zâmbit abia sesizabil și a dat din cap încet, simțind cum presiunea scădea un pic. Gândurile lui continuau să fie amestecate: dorința de a o face mai bine, dorința de a renunța, dorința de a sta pe loc fără să se gândească la nimic.

„Mulțumesc, mamă.”

„Și unchiul tău te va sprijini. Nu te presa; doar bucură-te. Și dacă există vreo competiție, nu uita să mă inviți ca să te încurajez.”

„Da, mulțumesc foarte mult, unchiule.”

„În ceea ce privește studiile, dacă încă nu știi ce vrei să faci, nu te voi obliga să decizi acum. Cineva poate intra la universitate când dorește. Când vei descoperi ce îți place, spune-mi. Mereu te voi sprijini.”

Niran a zâmbit.

„Da. Niran îi va spune mamei când se va decide.”

Cei trei au zâmbit. Niran a observat că mama lui și unchiul păreau să vrea să mai spună ceva, ca și cum ar fi ezitat cu privire la cine ar trebui să vorbească primul. În cele din urmă, mama lui a luat cuvântul.

„Mai am ceva să îți spun, Niran. Ia.”

I-a înmânat o felicitare. El a deschis-o și a citit: „Mama ta și unchiul tău se vor căsători.”

„...”

„Am trimis să o imprime special pentru tine. Încă mai este mult până la nuntă, dar voiam să îi spun mai întâi fiului meu mai mare.”

„... Niran se bucură pentru mamă și pentru unchiul.”

„Mulțumesc.”

„Mulțumesc.”

„Desigur că voi merge la nuntă. Dacă mama se căsătorește, nu am cum să nu particip.”

A zâmbit larg, deși pe dinăuntru ceva se răscolea. De data aceasta, mama lui avea să se căsătorească cu adevărat. Familia lui... probabil nu va mai fi niciodată ca înainte.

Masa plină de amintiri s-a terminat, și și-au luat rămas-bun în fața restaurantului.

„Ești sigur că nu vrei să te ducem cu mașina?”

„Niran are planuri să iasă cu prietenii după aceea.”

„Este în regulă. Așteaptă un moment.”

Mama lui a scos niște bani din geantă și i-a înmânat.

„Este pentru ca să ieși cu prietenii tăi. Ești deja în clasa a douăsprezecea, trebuie să socializezi și să nu ai regrete mai târziu. Dacă se întâmplă ceva, sună-mă. Numărul rămâne același.”

„Da. Niran va suna.”

I-a observat mergând spre parcare până când au dispărut din raza lui vizuală. Apoi a luat-o în direcția opusă.

Emoțiile l-au lovit ca o avalanșă. Vederea i s-a tulburat. A clipit o dată... și lacrimile au început să curgă. Și le-a șters rapid și a alergat spre stația de autobuz. Își mușca buza, încercând să le rețină, dar la final nu a mai putut.

„... din nou.”

Și-a acoperit ochii cu mânecile, uscându-și lacrimile în timp can încerca să își înăbușe plânsul. Dar nu a reușit. Tristețea nu se calma, și asta îl frustra atât de mult încât îi venea să lovească pământul. Cu toate acestea, devenise deja centrul atenției. Câte persoane ar plânge așa într-o stație de autobuz? Poate cel mai bine era să fie lăsat să plângă. Pentru că el voia să plângă... până când rămânea fără lacrimi.

Oamenii au emoții:

zâmbim când suntem fericiți,

râdem când ceva ni se pare amuzant,

ne încruntăm când suntem frustrați,

și plângem când suntem triști.

Niran avea dreptul să fie trist. Mama lui avea să se căsătorească, va avea o altă familie, iar a sa nu va mai fi niciodată ca înainte. Nu exista cale de întoarcere.

A suspinat până când ochii i-au rămas roșii. Cineva i-a spus odată că atunci când plângea arăta în mod special lipsit de apărare, pentru că rareori o făcea; mereu se arăta puternic, ținând totul în el până când exploda. Poate că de data asta era vorba despre asta. Nu mai putea suporta. Și a dorit ca cineva să vină, să îl ia de mână... și să îl scoată de acolo.

Deodată, o umbră s-a oprit în fața lui.

Și-a coborât încet mâinile de pe chipul înroșit. Ridicând privirea și văzând un chip cunoscut, buzele i-au tremurat și o lacrimă mare a căzut.

„Ai deja ochelari noi?”

Cea mai proastă întrebare pe care o putea pune. Cheewa a răspuns cu o seriozitate totală, ca și cum Niran nu ar fi plâns.

„Da. P'Cheewin m-a dus să îi fac.”

„Și ce faci aici stând degeaba? Ar trebui să pleci departe.”

„... Te-am văzut, așa că am venit.”

„...”

„Nu vezi că plângi? Ce jenant. Poate doar vrei să fii singur.”

„Am crezut că aș putea fi singur.”

„... Cum poți să gândești asta? Din moment ce stau exact aici, privindu-te.”

Suspinele deja încetaseră; rămăseseră doar lacrimi și secreții. Niran a întors fața, încercând să se curețe cu mâneca, dar nu a reușit decât să și-o înroșească și mai mult.

„Poți folosi tricoul meu ca să te ștergi.”

„O să îți dai jos tricoul...?”

„...”

„Nu îți este rușine? De ce ai face asta?”

„Vreau să folosești tricoul meu ca să te cureți.”

„...”

„Port un alt tricou pe dedesubt, nu are nimic.”

„Nu. Nu ți-l da jos. Dacă o faci, o să mă supăr.”

„...”

Niran nu mai plângea. Acum se contrazicea cu Cheewa. Se contraziceau... și într-un fel au sfârșit prin a se certa din cauza faptului dacă trebuia să își dea jos tricoul sau nu.

„Mai bine mergem să cumpărăm șervețele.”

„Am eu.”

„...”

„...”

De ce voia să își dea jos tricoul? Îndoiala a încolțit în mintea lui Niran ca ciupercile după ploaie. Apoi s-a gândit că, probabil, Cheewa nu știa ce să facă în timp ce el plângea. Da, oricine ar fi fost pierdut într-o situație de genul acesta. Dacă Niran plângea, singurul lucru pe care Cheewa îl putea face era să îl consoleze.

„Vii cu mine, nu-i așa...?”

„...”

„Vreau să te duc la mine acasă.”

„Mă obligi?”

„Nu. Doar vreau ca casa mea să fie un loc unde să poți face tot ce îți dorești: să plângi, să fii trist... Nu trebuie să simți rușine în fața mea.”

În acel moment, Niran nu avea chef să se întoarcă acasă. A se întoarce însemna să îl vadă pe tatăl lui și să rămână singur în camera sa, trist și fără să știe cum să depășească asta. Să își sune prietenii de asemenea nu era o opțiune: toți învățau. Așa că propunerea lui Cheewa suna perfect.

„Este în regulă... du-mă atunci.”

„Șervețelul” pe care îl menționase Cheewa era unul dintre cele care se aflau în mașina lui P'Cheewin. Înainte de a ajunge, Cheewa l-a dus pe Niran să se spele pe față. Și în cele din urmă, profitând de o neatenție a sa, și-a dat jos tricoul pentru a-i curăța lacrimile și secrețiile.

Cum putea cineva mai tânăr să aibă grijă de el în felul acesta?

„Este doar un an de diferență, nu contează.”

Asta a fost ceea ce a spus Cheewa după ce Niran a protestat din cauza vârstei. Ca senior, el ar fi trebuit să aibă grijă de junior, nu invers.

„Este prima dată când Cheewa aduce un prieten acasă. În mod normal nu o face. Nici măcar Jomyut, care este prietenul lui cel mai apropiat, nu a venit,” a comentat P'Cheewin în timp ce conducea, cu un ton... să spunem, glumeț la adresa fratelui său mai mic.

„Jomyut a venit când tu nu erai.”

„Cheewa... m-am străduit mult să pregătesc asta, poți să nu o strici?”

„Să o stric? Ce vrei să spui?”

„Ce am făcut în cealaltă zi ca să te învățăm să cochetezi... nu ai învățat nimic, nu-i așa?”

„P'Cheewiiiiin...”

„Scuze, mi-a scăpat fără să vreau.”

„...”

Niran a ascultat tot ce spunea Cheewa și a interpretat complet în felul său. Și-a amintit acea zi în care Cheewa, deodată, începuse să vorbească cu o totală fluență, fără să o relaționeze cu spațiul... deși la final a menționat un pic Calea Lactee.

În timp ce se gândeia la asta, a ridicat tricoul lui Cheewa. Mda... Cheewa i-l dăduse ca să îl ducă de când ieșiseră din baie. Niran a decis că îl va spăla el însuși în acea noapte. Nimeni altcineva nu trebuia să îl atingă: era mult prea pătat de lacrimi și secreții. Da... a plâns din nou în timp ce se spăla pe față în baie. Fusese prima dată.

Nu a durat mult până au ajuns la destinație. P'Cheewin a apăsat pe telecomandă pentru a deschide poarta, iar mașina a intrat pe teren, permițându-i lui Niran să vadă cu claritate casa familiei Wa.

Wow. Casa era într-adevăr enormă. Gândindu-se bine, nu era surprinzător: locuia multă lume acolo, așa că nu putea fi mică.

„Simte-te comod, Niran. Nu este nevoie să îți fie rușine.”

„Mulțumesc, P'Cheewin.”

Bunul frate al lui Cheewa s-a retras, iar tânărul înalt l-a condus până la etajul doi al casei. După ce au cotit pe coridor, au ajuns în dormitorul lui Cheewa.

„Niran, așteaptă aici un moment. Mă duc să îți caut ceva de mâncare.”

„... E în regulă.”

Niran își imagina că camera lui Cheewa va avea o tematică spațială, plină de stele luminoase și postere cu nave. Dar realitatea era complet diferită: decorul era simplu, foarte modest, deși existau mult mai multe cărți decât se așteptase.

Nu s-a așezat imediat pe pat. În schimb, a început să parcurgă camera, observând totul cu curiozitate, fără să atingă nimic din respect. În cele din urmă a ajuns la un perete unde erau fotografii lipite.

Una dintre ele era cu ei doi împreună, făcută într-o cabină de poze tip sticker. Celelalte îl arătau pe Cheewa cu fratele său, cu Jomyut, și de asemenea fotografii cu el de copil: cu profesorul lui de tobe și o alta, în uniformă de judo, alături de maestrul său.

... Același maestru cu care Niran se antrenase când era copil. Poate că se intersectaseră de multe ori fără să știe și, când în sfârșit s-au cunoscut, trecuseră deja mai mulți ani.

Sunetul ușii l-a scos din gândurile sale. Cheewa a intrat cu o farfurie cu fructe și o sacoșă din pânză cu apă și gustări. „Pare că vrea să mă îngrașe un pic,” s-a gândit Niran.

„Vrei să joci ceva?”

„Ai și jocuri?”

„Da.”

„Nu mă provoca, știi cât de bun sunt la jocuri.”

„Pot să te provoc?”

„Da, dar dacă pierzi, să nu plângi.”

„...”

Hmm. Cheewa nu ar plânge. Cel care putea plânge din motive personale era Niran. Dacă pierdea, doar ar fi reconfirmat ceea ce știau deja unul despre celălalt. În plus, știa că lui Cheewa uneori îi plăcea să se lase învins, așa că probabil nu ar fi plâns de data aceasta.

„Dacă plâng pentru că pierd cu tine, te rog consolează-mă.”

„...”

Dar să plângi din cauza cuvintelor lui Cheewa în timpul unui joc... asta era deja o altă poveste.

Capitolul 18

Dormitorul lui Parncheewa s-a transformat într-un câmp de bătălie la scurt timp după aceea. Jocul pe care îl jucau era unul de acțiune, cu controale de tip joystick: trebuiau să se înfrunte pe ecran, iar cine îl scoatea din luptă primul pe celălalt putea să îi ceară o dorință pierzătorului.

Ghici cine a pierdut toate partidele.

Cheewa, desigur.

„Ți-am spus de multe ori să nu te prefaci că pierzi.”

„... Nu o fac.”

„Gata cu loviturile ușoare pe frunte.”

Niran s-a uitat la fruntea lui Wa; era un pic roșie din cauza loviturilor ușoare pe care i le dăduse de mai multe ori. La început nu folosise multă forță, gândindu-se că nu va durea, dar repetând asta mereu în același loc, semnul a apărut. S-a uitat în jur prin cameră și a arătat spre birou.

„Mai bine scrie-mi pe față.”

„...”

„Folosește un pix care se poate șterge ușor.”

Ce dispus să accepte totul era Cheewa! Nu a trecut mult timp până când Niran a avut în mână un marker care părea lavabil. Cheewa și-a dat jos ochelarii, pregătit ca chipul să îi fie desenat în întregime. A râs un pic și s-a apropiat mai mult, așezându-se în fața băiatului cu vederea slabă.

Deodată, Niran s-a întrebat dacă, la o distanță atât de mică, Cheewa îi putea vedea chipul cu claritate.

„Dacă ești atât de aproape... vezi bine?”

„... Da, desigur.”

„Dacă te îndepărtezi, nu se mai vede atât de clar, nu-i așa?”

Cheewa a încuviințat încet și apoi a stat cuminte în timp ce Niran îi desena o mustață de pisică pe obraz.

Probabil era prima dată când erau atât de aproape. Niran nu a putut să nu îi observe genele, perfect aliniate, și acei ochi maro-închis care, sub lumină, deveneau mai deschiși. Ochii lui Parn Cheewa erau cu adevărat frumoși, capabili să îi prindă privirea lui Niran pentru o clipă.

Niran a afișat o expresie indiferentă pentru a-și masca stânjeneala. Cheewa, observând ceva ciudat, a întrebat cu prudență:

„Te fac să te simți inconfortabil?”

„Mda... este felul tău de a fi.”

„... Ce am făcut?”

„Multe lucruri.”

De data aceasta, Cheewa părea nervos, ca și cum s-ar fi temut că l-a supărat mai mult decât de obicei, deși încă nu știa exact ce greșise.

„Îmi pare rău.”

„De ce spui asta?”

„Pentru că te-am făcut să te simți inconfortabil...”

„...”

„Și de asemenea pentru alt lucru.”

„Ce lucru?”

„Pentru că te-am lăsat să plângi atât de mult timp... Când am sosit, ochii tăi erau deja complet roșii.”

Niran și-a mușcat buza; lacrimile pe care reușise să le rețină timp de ore întregi au început să curgă din nou. În realitate, nimic nu putea șterge cu totul acele sentimente. Jocul cu Cheewa fusese doar o ușurare temporară; în profunzime, continua să se simtă prins într-o groapă. Se simțea un pic mai bine doar pentru că cineva era acolo ca să îl susțină.

„Nu ai de ce să îți ceri scuze. Nu este vina ta.”

„... Dar mă simt vinovat.”

„Nu, nu fii. Mai degrabă ar trebui să te bucuri că ai sosit atât de repede. Serios, ești ca un supererou.”

„Atunci... vrei ca acest supererou să facă ceva pentru tine?”

„Ce anume...?”

Lacrimile mari continuau să curgă. A suspinat un pic, încercând să se abțină pentru a nu părea prea slab în fața lui Cheewa. Mda... poate că nu mai conta. Poate ar trebui să își lase toate emoțiile să iasă dintr-odată.

„Există o planetă foarte, foarte îndepărtată de Pământ. Atât de departe încât este imposibil de imaginat. Este complet solidă... dar ceea ce o face specială este că poate absorbi lichidele foarte bine.”

„...”

„Azi, eu voi fi acea planetă. Îmi dai voie să îți absorb lacrimile? Dacă nu te simți comod cu această parte a planetei, am o altă opțiune pentru tine.”

Cheewa s-a întors, dându-i spatele lui Niran, lăsându-i clar că voia ca el să își sprijine chipul de el, folosindu-i spatele pentru a-și absorbi toată tristețea. Da... o îmbrățișare. Dacă nu se simțea comod îmbrățișându-l din față, o putea face de la spate. Asta era ceea ce Cheewa sugera.

Deși o spunea în mod indirect, Niran a simțit o ușurare imediată.

„Planeta nu își dă seama de inundații, nu-i așa...?”

„Nu are nimic.”

Niran și-a sprijinit chipul de spatele lat al lui Cheewa și a plâns din nou, fără să încerce să se rețină. De data aceasta, a fost un plâns complet dezlănțuit. Tricoul lui Cheewa s-a îmbibat din nou de lacrimi și secreții.

Au fost împreună de după-amiază până noaptea. Mai întâi plini, apoi flămânzi din nou. Cheewa l-a invitat să cineze: puteau mânca în cameră sau puteau coborî, cum prefera. I-a explicat că în casa lui în mod normal nu mâncau toți împreună; cui îi era foame, mânca primul, iar cine nu, putea aștepta.

Niran nu a vrut să cauzeze neplăceri. Deși s-a gândit să coboare pentru a saluta, la final nu a făcut-o. Părea că ParnCheewin înțelegea că Niran trecea prin ceva și poate nu se simțea comod în fața celorlalți. S-a apropiat și a spus că le va aduce el mâncarea, să nu își facă griji: nimeni nu va spune nimic, putea să o considere ca pe a doua sa casă.

Cina a fost orez cu curry, completat cu o bucată mare de porc prăjit. Deși Niran nu avea mult apetit, a reușit să mănânce mai mult de jumătate datorită faptului că era delicios.

„Când vrei să te întorci acasă, spune-mi. Pot să te însoțesc.”

Nu voia să revină, dar știa că mai devreme sau mai târziu va trebui să o facă. Niran a încuviințat încet, înțelegând.

Un pic mai târziu, s-a întâmplat ceva neșteptat. ParnCheewin a intrat în cameră, și-a ridicat telefonul și a întrebat:

„Vrei să sun eu acasă la tine în locul tău?”

„...”

„Poți să dormi aici dacă nu vrei să te întorci.”

Cu siguranță Cheewa a trebuit să îi spună ceva. Niran s-a uitat la băiatul cu un an mai mic; Cheewa și-a abătut privirea... dar părea că se înțelegeau destul de bine.

„Este în regulă, nu-i așa?”

Fratele mai mare al lui Cheewa a zâmbit.

„Da, desigur. Dă-mi numărul și sun imediat.”

„Poți suna de pe telefonul meu, așa nu trebuie să explicăm prea mult.”

„E în regulă.”

Niran a marcat numărul și a activat difuzorul pentru ca toți să poată asculta. Nu a trecut mult timp până când s-a răspuns. Tatăl lui nu a spus nimic; se auzea doar respirația sa. Niran de asemenea nu a vorbit. Cheewa a fost cel care a luat cuvântul.

„Bună ziua, sunt Khun ParnCheewin, fratele mai mare al lui Parn Cheewa. Niran este la noi acasă la jocuri și ar dori să rămână să doarmă în această noapte. Voiam să vă cer permisiunea ca să rămână...”

La început, tatăl lui a rămas în silențiu, ceea ce l-a făcut pe Cheewin să își șteargă discret sudoarea de pe frunte. Dar cum se mai văzuseră înainte — când Niran fusese la plajă cu această familie —, tatăl lui nu a pus multe întrebări. Doar a întrebat unde este casa și i-a amintit lui Niran să mănânce sănătos. Apoi a închis.

„Uf... tatăl tău poate fi intimidant, Niran. Transpir.”

„... Mulțumesc. Și de asemenea mulțumesc pentru că ai vorbit în locul meu, P'Cheewin.”

„Nu este nimic,” a spus el, agitând mâna. „Poți dormi în camera lui Cheewa, nu-i așa? Dacă ai nevoie de ceva, cere-i lui; se va ocupa de tot. Acum plec, am o întâlnire cu prietenii. Dacă ajung târziu, o să mă certe.”

„Am înțeles.”

„Ai grijă de tine, Cheewa.”

„Eu am grijă de ce este al meu.”

„Așa este bine,” P'Cheewin a clipit din ochi înainte de a coborî scările.

Niran a auzit voci amestecându-se jos, probabil ceilalți frați vorbind. Când Cheewa a închis ușa, zgomotul s-a stins. Proprietarul camerei s-a dus la dulap și a scos un set de haine comode.

„Dacă vrei să faci duș, poți să te schimbi în astea.”

„Mulțumesc.”

„Îți este foame?”

„Tocmai am mâncat, nu cred.”

„În caz că vrei o gustare sau ceva dulce, pot să pregătesc.”

„Chiar vrei să mă îngrași, nu?”

„Doar m-am gândit că, dacă mănânci lucruri bune, te vei simți mai bine.”

„... Doar prin faptul că suntem împreună deja mă simt mai bine.”

„...”

„...”

Atmosfera a devenit un pic tensionată. Niran a luat pijamaua și a strâns-o în brațe înainte de a se îndrepta spre baie.

„Atunci... fac duș mai întâi.”

„Da... o să mă joc în timp ce aștept.”

„...”

A vrut să întrebe de ce trebuia să aștepte, dar a decis că era mai bine să nu o facă. Niran a intrat în baie și s-a privit în oglindă. Pe lângă ochii ușor umflați din cauză că plânsese, obrajii îi erau înroșiți de rușine.

Fusese o zi plină de emoții contradictorii. Dacă Cheewa nu ar fi fost acolo, cu siguranță Niran ar fi sfârșit prin a plânge singur în camera sa. Dar azi, pentru prima dată, simțea că nu putea controla ceea ce purta înăuntru: totul se acumula și exploda în același timp, fără să știe exact ce ar fi trebuit să simtă. Dacă ar fi fost singur acasă, s-ar fi scufundat în tristețe, convins că nu avea pe nimeni alături. Mulțumesc, Parn Cheewa.

Nu a durat mult până a terminat de făcut duș. Hainele pe care Cheewa i le lăsase erau destul de mari; probabil tot dulapul lui era oversized. Niran, distras, nici nu observase înainte că stilul de îmbrăcăminte al lui Cheewa urmărea destul de mult tendințele, în ciuda faptului că își petrecea majoritatea timpului închis în clubul de astronomie.

„Oamenii de la mine din casă mi le cumpără.”

„Dacă nimeni nu ar alege pentru tine, cum ți-ar plăcea să te îmbraci?”

„Normal...”

„...”

„Vreau să spun, un tricou și pantaloni normali.”

Odată spălați, Niran s-a întors în colțul unde se jucaseră. Nu a îndrăznit să se așeze pe pat, și Cheewa de asemenea nu a făcut-o, ca și cum ar fi fost un loc interzis. De când sosise, Niran nu îl văzuse așezându-se acolo nici măcar o singură dată.

„Îți este somn?”

„Încă nu.”

„La ce oră obișnuiești să dormi?”

„În jur de ora unsprezece noaptea...”

„Dormi târziu de asemenea. Înainte de culcare, ce obișnuiești să faci?”

„Citesc cărți.”

„Azi nu te-am văzut citind... am venit să te deranjez?”

„Nu. Am vrut să fiu cu tine mai mult decât cu cărțile.”

„... De ce? Este mai distractiv?”

Cheewa a încuviințat încet, acceptând-o.

„Da. Îmi place de tine mai mult decât de cărți.”

„...”

„...”

Niran nu mai voia să numere câte „lovituri” verbale îi lansase Cheewa în acea zi. Uneori părea să repete ceea ce fratele său mai mare îl învățase despre cum să cocheteze; alteori, pur și simplu spunea ceea ce simțea cu adevărat. Această ultimă frază aparținea în mod clar celei de-a doua variante.

Urechile lui Cheewa au devenit roșii. Nu știa cum să își ceară scuze.

Niran a lăsat să scape un râs încet. Nu doar Cheewa putea face pe cineva să roșească; Niran de asemenea o putea face. Diferența era că el nu era obișnuit ca cineva să se apropie așa de el... și nici să se apropie de alții. „Obiectivul lui de viață” fusese mereu diferit: aproape niciodată nu se gândea la parteneri. Lumea lui se învârtea în jurul judo-ului, familiei și prietenilor; acești trei piloni îi susțineau viața.

Până când a apărut Parncheewa.

Acum, fără să își dea seama, Niran îl includea și pe el. Deodată se gândea că ar fi frumos să îl vadă un pic în fiecare zi. Și de fiecare dată când voia să îl vadă, Cheewa apărea, ca un erou, exact așa cum prietenii lui îl porecliseră.

„Obicei prost.”

„Iar?” a spus Cheewa, cu o expresie stângace, auzind acele cuvinte. Niran i-a dat o atingere ușoară pe frunte. Nu a fost puternică, dar Cheewa s-a prefăcut că îl doare.

„Ce? Nu am făcut-o cu forță.”

„...”

„Nu trebuie să te prefaci că mereu te bucuri.”

„Eu nu...”

„Și ca să nu mai vorbim despre prefăcutul că pierzi la judo, prefăcutul că joci prost la baschet, pierdutul în toate jocurile și comportatul de parcă nu ai fi bun la nimic. Nu este convingător.”

„...”

„Ai observat totul.”

Cheewa a păstrat tăcerea un moment, ca și cum s-ar fi gândit ce să spună. Niran l-a observat cu atenție și și-a dat seama că privirea lui era mai serioasă decât de obicei. Inima lui Niran a început să bată cu putere. Și-a strâns buzele, cu senzația că ceva important era pe cale să se întâmple.

„Așa cum ți-am spus deja, pierd cu tine. Și o spun serios: pierd pentru că îmi place de tine. Îmi place de tine într-un mod care nu este cel tipic al unui junior față de un senior. Nu aștept nimic de la tine... doar vreau să fii fericit când ești cu mine.”

„...”

„Și ești deja în clasa a douăsprezecea. Când vom termina școala, va fi mult mai greu să ne vedem. Dacă nu încerc acum, când o voi face? De aceea fac toate astea... Te simți inconfortabil să fii cu mine?”

Tonul serios s-a transformat într-o tandrețe imediată. Niran simțea că Cheewa avea multe fațete și că arăta emoții diferite în funcție de moment. Poate doar el putea vedea acea latură a sa.

„... Dacă mă făceai să mă simt inconfortabil, aș mai fi stat așezat aici?”

„...”

Niran vorbise cândva cu prietenii săi despre a avea un partener. Primul din grup care probabil ar fi avut un iubit avea să fie Thipok; apoi Thara și Hemarat. Iar ultimul avea să fie el. Motivul era simplu: Niran părea mereu să ridice o barieră. Era amabil, dar greu de abordat.

Persoana din fața lui era dovada perfectă a acestui lucru. Pentru ca Cheewa să ajungă în acest punct, pentru ca Niran să se gândească la el atât de des, trecuseră mai multe luni. Și dacă cineva l-ar întreba cum se simțea acum...

Cu Cheewa, se simțea așa. Ca cineva care se îndrăgostește, dar în același timp are frică. Frică de faptul că într-o zi Cheewa va dispărea. Acea frică era cea mai rea dintre toate. Dacă asta se întâmpla, Niran ar fi simțit că este abandonat din nou, la fel ca atunci când mama lui s-a separat de tatăl lui și a plecat de acasă pentru a începe o nouă viață cu o altă familie. Ar fi fost insuportabil să repete acea rană. Încă era deschisă, și nu putea separa acea frică de Cheewa.

„Ai plâns din cauza mea?” a întrebat Cheewa.

Fără să își dea seama, Niran a clătinat din cap.

„Nu... doar îmi este frică.”

„... Frică de ce? Poți să îmi spui?”

„Îmi este frică de faptul că, dacă simt prea mult, va veni ziua în care vei dispărea...”

Cheewa a luat un șervețel și i-a șters lacrimile cu delicatețe. Niran nu le putea opri. Tot ceea ce vorbiseră părea să îi fi eliberat brusc emoțiile. Ei bine... un pic chiar avea legătură.

„Nu voi spune că voi dispărea,” a spus Cheewa, „dar ți-o voi demonstra prin fapte. Și de asemenea îmi pare rău... pentru că am vorbit despre asta chiar azi, când erai mai sensibil ca niciodată. Te-am făcut să plângi.”

„Întoarce spatele, planetă absorbantă de lacrimi.”

„...”

Niran a avut din nou nevoie de spatele lui Cheewa. S-a lipit de el în brațe, și-a ascuns chipul și a plâns cu toate puterile până când s-a simțit ușurat. Cheewa a rămas nemișcat, îndeplinindu-și rolul de „planetă”. Chiar și când Niran a încetat să mai suspine, el nu s-a mișcat.

Ceva a început să crească în interiorul lui. Cheewa mărturisise deja că îi plăcea de el, iar Niran răspunsese plângând. Oricine în locul lui ar fi devenit nervos, dar Cheewa nu a arătat-o.

„Cheewa, privește-mă,” a spus Niran.

„Da.”

Niran a ridicat privirea și s-a întâlnit cu acel chip chipeș, cu ochii plini de îngrijorare. A coborât privirea, și-a strâns buzele și apoi a ridicat-o din nou. Nu l-a privit direct: și-a apropiat chipul de cel al lui Cheewa. Tânărul s-a tensionat când degetul arătător și cel mijlociu ale lui Niran i-au atins obrazul, exact acolo unde înainte buzele lui se apropiaseră.

A simulat un sărut pe obraz.

„Îmi pare rău,” a șoptit el.

„...”

Cheewa a rămas complet nemișcat, ca și cum s-ar fi transformat în piatră. Dar Niran s-a gândit că poate încă nu era destul. Și-a glisat degetele până la propriile buze și apoi le-a dus pe celălalt obraz al lui Cheewa. A simulat un al doilea sărut.

„Nu ești supărat?”

„...”

Când s-a uitat din nou la el, Niran și-a dat seama că Cheewa nu era deloc supărat. Ceea ce simțea era șoc. Era atât de jenat încât urechile lui erau mai roșii ca niciodată.

O planetă tocmai explodase. Acum, Niran se întreba cum ar fi trebuit să își asume responsabilitatea.

Capitolul 19

Dormitul în casa lui Cheewa nu a fost mare lucru; practic, nu au reușit să doarmă toată noaptea. Abia au prins un pic de somn aproape de revărsatul zorilor, așa că amândoi au sfârșit prin a fi ca niște zombi. Când se priveau, deja nimic nu se mai simțea la fel...

Când au trecut zilele și a sosit o altă zi de luni, am mers la școală împreună, ca de obicei. Cheewa încerca să se comporte cu o normalitate exagerată, ceea ce îl făcea să pară suspect, ca și cum ar fi comis ceva ilegal.

Hmm... asta l-a făcut pe Niran să râdă fără oprire.

„Ha, ha... râzi în timp ce te uiți la nong Cheewa, nu-i așa? Din nou cu acea privire atât de caldă,” a spus Hemarat, observând fiecare gest ca și cum ar fi fost un detectiv dintr-un anime faimos cu crime.

„...”

„Nu te uita așa la mine, Niran! Tu ești cel mai suspect din tot acest caz!”

„Scuze... în vacanța trecută, chiar ai citit cărți sau ai privit anime-uri?”

Hemarat s-a agitat în mod vizibil.

„Nu schimba subiectul! Tu ce ai făcut în această vacanță? Să nu-mi spui că doar te-ai dus să dormi în casa lui nong Cheewa.”

„...”

„Sau a mai fost ceva!”

„Taci, Hem! Sunt concentrat,” a intervenit Thara exact la timp pentru a-l salva pe Niran.

El s-a prefăcut că nu își dă seama, ignorând suspiciunile lui Hemarat. Și avea dreptate.

„Nu pot să tac! Dacă tac, cum o să rezolv cazul!”

„Mă doare capul... nu pot să gândesc. Thipok, ajută-mă,” a spus Thara, care își rezolva testul de matematică cu seriozitate.

La început, grupul nu făcea mult zgomot. Stăteau așezați împreună, fiecare cu cărțile lui. Dar ceea ce i-a atras atenția lui Niran a fost Cheewa.

După cum se știe, cantina este teritoriul culorii albastre, deși este și un spațiu comun. Nu contează de ce culoare ești: toți trebuie să meargă să mănânce, iar Niran și prietenii lui nu erau o excepție.

După masă, majoritatea elevilor de clasa a douăsprezecea care nu aveau ore rămâneau acolo: învățau pentru examene, se jucau sau chiar dormeau dacă doreau.

Niran nu era sigur dacă Cheewa era în pauză sau dacă profesorul îi permisese să rămână pentru vreo activitate legată de culoarea școlii. Dar știa că, doar prin încrucișarea privirilor, Cheewa aproape a scăpat o găleată. Din fericire, era goală.

Și asta nu a fost tot. Părea că amândoi își ridicau privirea o dată și încă o dată, privindu-se cu o frecvență mult prea mare. Da... mult prea mare. Atât de des încât Niran nu a putut să nu zâmbească.

„Niran, te întreb serios,” a spus Hemarat cu o voce gravă.

„Ce?”

„Ești deja îndrăgostit de „supereroul” Cheewa?”

„...”

„Ți-o spun pentru că zâmbești de fiecare dată când îl privești. E de speriat, serios.”

„Și ce-ți pasă? Nu ar trebui să înveți?”

„Ah, nu nega. Doar arunc o piatră ca să îți văd reacția. Nu mă pot abține. Nu știam că îți poate plăcea cineva așa.”

„Așa cum?”

„Ca Cheewa! Îți mai amintești ce ți-a povestit Thipok?”

„Nu îmi amintesc.”

Thipok și Thara au ridicat privirea din mormanele lor de exerciții, în timp ce Hemarat, de pe scaunul său, continua să întrețină focul.

„De aceea acel nong este... ciudat,” a spus el.

Niran s-a oprit imediat și l-a privit cu dezaprobare. Hemarat a închis gura instantaneu.

„De ce mă privești așa?”

„Nu îl mai numi pe Cheewa „ciudat”. Poate cel care o spune nu se gândește mult la asta, dar cel care o ascultă își amintește și se simte diferit. Nimic de genul ăsta, înțeles? Este interzis să mai spui că Cheewa este ciudat.”

Hemarat a ridicat mâinile și s-a prefăcut că își închide fermoarul buzelor.

„Înțeles.”

Thara a oftat.

„Hemarat juba se abținea. Nu îi mai acorda atâta atenție. Mai bine concentrează-te pe competiția de judo pe culori din această după-amiază. Te-ai antrenat în weekend?”

„Sâmbătă și duminică nu m-am antrenat... din cauza unor lucruri care s-au întâmplat înainte,” a răspuns Niran. „Dar când m-am întors la antrenamente, antrenorul a spus că randamentul meu s-a îmbunătățit. Probabil pentru că înainte nu mă antrenam deloc. Urmându-i planul mă pot perfecționa, și ceilalți de asemenea. Așa că, fie că câștig, fie că pierd, pot să o accept.”

„Ferm, așa cum îi stă bine unui sportiv din grup,” a bătut din palme Hemarat.

Thipok a adăugat:

„Fă ce poți, nu te suprasolicita. Noi o să mergem să te încurajăm de pe margine, ca întotdeauna.”

„Împotriva cărei culori jucăm?” a întrebat Niran.

„Albastru.”

„...”

„Da, echipa „supereroului” Cheewa. Mă întreb pe cine va încuraja... echipa lui sau rivalul care este stăpânul inimii sale?”

Hemarat a format o inimă cu mâinile. Niran voia să știe același lucru, dar în acel moment avea chef doar să îl lovească. Și asta în condițiile în care el nu știa ce se întâmplase în camera lui Cheewa...

Când s-a apropiat ora competiției, Thara și Niran s-au dus la clubul de judo, care era și locul înfruntării. Totul era pregătit: tabela de marcaj, tatami-urile și antrenorul prezent în caz de vreun accident.

În acea zi, clubul era plin. Atât echipa roșie, cât și cea albastră au adus tobe și majorete. De partea roșie erau prietenii lui Niran și câțiva elevi de clasa a unsprezecea; de partea albastră era și mai multă lume.

Niran s-a schimbat în echipament și a făcut încălzirea pe marginea tatami-ului. Zgomotul a crescut. S-a uitat spre partea albastră: nu l-a văzut pe Cheewa. S-a uitat spre a lui: nici acolo nu era. A oftat. Era persoana care își mărturisise prima sentimentele. Dacă nu venea, avea să se supere. ...Stați, de ce să se supere? Prezența lui Cheewa îl schimba. Devenea mai capricios. Cu siguranță nu era un obicei bun. „Că vine sau nu vine, nu contează. Doar să ne întoarcem împreună acasă în această după-amiază este de ajuns.”

„Echipa noastră este deja nerăbdătoare,” a spus Thara.

„Pentru că îi încurajează mult pe cei în albastru?” a întrebat Hemarat.

„Nu îmi pasă,” a răspuns Niran.

„Cel de la albastru este Most,” a explicat Thara. „Este popular în club.”

„Popularitatea nu contează,” a răspuns Hemarat. „Important este dacă vine cineva care ne place ca să ne susțină.”

Niran i-a dat o lovitură peste genunchi. Hemarat aproape și-a scăpat înghețata.

„Hei! Poți să ai grija?”

„Să fiu politicos sau să te jignesc? Tu decizi.”

„Prefer să mă jignești... dar mi-e frică să nu mă arunci pe tatami.”

În acel moment, antrenorul i-a strigat pe concurenți. Oare Cheewa nu avea să mai vină?

Competiția a început. Niran s-a concentrat... până când a văzut pe cineva intrând. Era Cheewa. S-a oprit la ușă, a privit o clipă... și a mers spre echipa roșie.

Niran a simțit cum i se înfundă urechile. A pierdut. Și de data aceasta nu a fost frustrare. A fost rușine.

„Nu are nimic,” a spus Thipok. „Mai rămâne meciul pentru locul trei.”

„Știu.”

„Nu ai fost concentrat,” a spus Thara. „Nu este normal în cazul tău.”

„Nu am fost.”

„Pentru că cineva de la albastru a venit să susțină echipa roșie?”

Niran nu a răspuns. Atunci a simțit o sticlă rece pe braț.

„Apă.”

Era Cheewa.

„Mulțumesc.”

„Vrei ceva dulce? Dau eu.”

„Atât de bogat ești?”

„Un pic.”

„Atunci, de ce face cinste un nong? Ce jenant.”

„Jenant?”

„Da, jenant.”

„Dar eu nu mă simt jenat.”

„...”

De când...? Deodată, prietenii din jurul lor au început să le lase spațiu. Hemarat și Jomyut plecaseră să se contrazică în altă parte, iar Thara și Thipok se retraseră deja din sală. Acum rămăseseră doar ei doi.

„Vrei să mă inviți?”

„Este ca să te consolez.”

„Doar pentru că am pierdut nu este nevoie să mă consolezi.”

„Pentru mine, tu câștigi întotdeauna.”

„...”

Frații mai mari ai lui Cheewa îl învățaseră mult prea bine pe fratele lor mai mic comment să cucerească, s-a gândit Niran. Simțea că primește lovitură după lovitură fără să poată reacționa. Singura dată când simțise că îl depășește fusese când simulase că îl sărută pe obraz.

„Este în regulă. Atunci așteaptă un moment, mă duc să mă schimb de haine mai întâi. Cheewa, așteaptă aici, de acord?”

„Da.”

După ce s-a schimbat, a ieșit din sală cu Cheewa alături. S-au întâlnit cu toată lumea, cu excepția propriilor prieteni; no știa unde plecaseră.

„Îi cauți pe Hemarat, Thipok sau Thara?” a întrebat Cheewa.

Niran a încuviințat.

„Unde s-au dus toți?”

„Jomyut i-a dus la clubul de astronomie. Să se bucure de aerul condiționat.”

„...”

„Atunci voi merge cu tine.”

„Bănuiesc că da.”

Cheewa i-a cumpărat o înghețată, așa că fiecare ducea câte una în mână în timp ce mergeau fără griji spre magazinul de dulciuri. Au umplut coșul cu multe lucruri, ca și cum s-ar fi temut că nu va fi destul.

„De ce cumperi atât de mult? Cu tot ce este aici o să explodezi.”

„Mi-a fost frică să nu mănânci destul.”

„Par o persoană care mănâncă mult?”

Cheewa a dat din cap în loc să răspundă. Chipul lui Niran s-a luminat un pic. Deși nu mânca în exces, o făcea în acord cu stilul său de viață: practica sport și avea nevoie de energie.

„Doar glumeam. Nu te uita așa la mine, da?”

„...”

„Am cumpărat și pentru ceilalți. Și vreau să guști niște dulciuri pe care poate nu le-ai mâncat niciodată.”

„Ce fel de a fi...” a răspuns Niran.

„...”

„Dar totuși este drăguț.”

Replica a funcționat. Niran nu își dătuse seama că Cheewa putea fi atât de poznaș. Nu era cineva care să lase să fie tachinat fără să returneze mișcarea. Dacă ți se face o glumă, returneaz-o. Dacă te face să roșești, returnează-i-o. El numea asta dreptate.

„Urechile tale deja au devenit roșii,” a spus Niran, atingându-i urechea cu degetul.

Cheewa și-a înclinat capul pentru a se feri complet. Trebuia să fie foarte jenat.

„Nu poți să te oprești din a mă tachina?”

„Nu te tachinez.”

„Ba asta chiar este tachinare.”

„Atunci returnează-mi gluma.”

Mai mult decât o frază, a sunat ca o provocare. Niran voia să vadă dacă Cheewa va îndrăzni să reacționeze.

Celălalt părea nervos și a stat cuminte... ei bine, era de ajuns să îi returneze mișcarea pentru faptul că venise să îl susțină din partea roșie, deși nu era culoarea lui. Sportivul devenise atât de nervos încât sfârșise prin a pierde competiția.

Niran a râs printre dinți, de foarte bună dispoziție, și a mers spre secțiunea de băuturi. Observând că Cheewa nu îl urma, s-a întors... și în acel moment, băiatul — cu vreo zece centimetri mai înalt — s-a apropiat deodată.

Niran și-a strâns umerii, porque ceea ce a făcut Cheewa a fost... să îl îmbrățișeze, și pe deasupra să îl mângâie pe păr.

„Îmi pare rău.”

„...”

„De ce trebuie să fii atât de drăguț?”

„...”

„Am vrut să te îmbrățișez.”

Dar dacă deja îl îmbrățișa... deși era o strânsoare lejeră, erau suficient de aproape pentru ca Niran să perceapă un miros fin de parfum. Același despre care glumise înainte, spunând că îl „furase” de la tatăl lui, iar Cheewa admisese că da.

„Cheewa.”

„Da.”

„Te-ai dat cu parfum din nou.”

„... Doar vreau să arăt bine în fața ta. Îți place?”

„...”

Dacă aceea era „răzbunarea” celuilalt, funcționase perfect. Niran l-a lovit ușor pe umăr pe Cheewa înainte de a se elibera. Nu era sigur dacă proprii săi obraji erau roșii, dar probabil că da, văzând zâmbetul prefăcut al nerd-ului.

„Să nu îndrăznești să zâmbești.”

„...”

„Interzis!”

„Pot să zâmbesc din spate?”

„...”

Ce răutăcios!

Niran a roșit și mai tare. Desigur, Cheewa a continuat să încerce să îl cucerească, vorbind despre teorii ale gravitației, spunând că amândoi aveau o „atracție” reciprocă și că îmbrățișarea de mai devreme de asemenea se datora acelei forțe.

Continuă să inventezi scuze... Ce abil.

Cum au rămas contrazicându-se în magazin, cumpărarea dulciurilor le-a luat destul de mult timp. Când au trecut pe lângă terenul de fotbal, Niran s-a menținut în alertă, îngrijorat ca noii ochelari ai lui Cheewa să nu se împartă din nou în bucăți.

Totul a fost liniștit până când au ajuns în fața clădirii de științe și cineva s-a năpustit asupra lui Niran. Prin instinct, a evitat lovitura și, al mismo tiempo, l-a apucat pe Cheewa.

Era Ai'Aoy din nou! Ce mai vrea tipul ăsta acum?

„Niran! Ce naiba este cu tine, de vii să mă tachinezi?”

„Despre ce vorbești? Când te-am tachinat eu?”

Ai’Aoy a lăsat să scape un râs batjocoritor.

„Să mă tachinezi cu deghizarea de fantomă, să mă lovești până îmi spargi fața și să mă trântești la pământ? Dacă no ai fost tu, cine altcineva ar putea fi?”

„Eu nu am făcut nimic din toate astea. Nu mă acuza fără dovezi, este ridicol.”

„Ridicol este o jignire. Iar ceea ce s-a întâmplat acum o oră este real. Unde erai?”

„La clubul de judo, concurând pentru culoarea mea.”

„...”

„Deci ai fost lovit și trântit la pământ acum o oră?”

Ai’Aoy a rămas în silențiu. Asta confirma că Niran spunea adevărul. Era sătul. Obosit să fie acuzat de ceva ce nu făcuse.

„Adu dovezi că nu ai fost tu.”

„Întreabă-l pe antrenorul Ong și pe prietenii mei. Acum o oră concuram la judo. Erau între douăzeci și trei și treizeci de martori.”

„...”

„Ei bine, mergem să verificăm sau nu?”

Ai’Aoy a ezitat, atingându-și vânătăile de la comisura gurii și de pe obraz. În curând aveau să devină violet și să înceapă să doară.

„Atunci... cine mi-a făcut asta, dacă nu ai fost tu?”

„... Da. Cine?”

Cine fusese cel care a făcut ca Niran să fie acuzat pe nedrept încă de la început?

Capitolul 20

„Bazându-ne pe probele actuale, asta echivalează cu faptul că Niran Kittimethi rămâne automat liber de acuzații.”

Hemarat a lovit masa cu un mic ciocan de lemn în timp ce continua să îndrepte fără oprire o lanternă spre chipul lui Ai’Aoy. Nu avea de gând să se oprească până când acesta nu înceta să dea vina pe Niran.

În acel moment, toți eram în clubul de astronomie. Sala era în continuare înghețată, ca și cum ne-am fi aflat în spațiul exterior, și pe deasupra era complet la întuneric; singura sursă de lumină era lanterna care ilumina fața lui Ai’Aoy.

Clubul de astronomie era faimos pentru reunirea unor persoane din civilizații foarte diverse. Din ziua în care merseserăm împreună să cercetăm „fantoma din clădirea de științe”, îi acceptaseră deja pe Niran și pe prietenii săi ca membri ai clubului. Hemarat chiar rămăsese confuz, gândindu-se: „Când naiba am acceptat asta?”

Dar acela nu era momentul pentru a discuta despre asta; exista ceva mult mai important de rezolvat.

Ai’Aoy era considerat una dintre victimele presupusei fantome din clădirea de științe, care umbla provocând distrugeri. Spunea că a fost atacat de ceva care se dădea drept un spirit. Membrii clubului de astronomie au încruntat fruntea și au început să reflecteze cu seriozitate; în scurt timp, toți dezbăteau.

„Cu permisiunea comandantului suprem al planetei, Jomyut.”

„Vorbește.”

„Credem că asta poate nu este opera fantomei din clădirea de științe... ci a unui extraterestru pe care îl căutăm.”

„...”

„...”

„...”

Prietenii lui Ai’Aoy s-au privit între ei, la fel ca Niran și grupul său. Niran a întors capul spre Cheewa; băiatul mai mic i-a zâmbit ușor și i-a trimis un semnal din priviri, ca și cum i-ar fi spus să nu contrazică clubul... sau ar sfârși prin a se confrunta cu o armată de extratereștri, fără îndoială.

Ai’Aoy a plescăit din limbă cu enervare. Și-a încrucișat brațele, apoi picioarele, și i-a privit pe membrii clubului cu o expresie incredulă, ca și cum nu îi venea să creadă că continuau să vorbească despre lucruri atât de absurde. Acel gest l-a făcut pe Niran să nu se poată abține să nu îl privească. Privirile lor s-au intersectat. Amândoi s-au privit cu o antipatie reținută.

Dacă Thipok și Thara nu s-ar fi dus să îi caute pe el și pe Cheewa pentru că întârziaseră cumpărând lucruri, până în acel moment ar fi izbucnit deja o bătaie enormă. Și atât Niran, cât și Ai’Aoy ar fi fost pedepsiți din nou de profesorul Suchat; de data aceasta, chiar ar fi putut fi suspendați. Nimeni nu voia să se întâmple asta.

Niran nu obișnuia să caute bătăi, dar mereu ceilalți erau cei care îl provocau. Dacă spunea că nu făcuse ceva, era pentru că într-adevăr nu o făcuse. Chiar și cu dovezi clare despre locația lui, Ai’Aoy continua să facă scandal. La final, Thipok a trebuit să intervină pentru a-i calma și a-i obliga să vorbească cu liniște.

Așa a fost cum toți au sfârșit acolo: în sala clubului de astronomie, absurd de rece și atât de comodă încât îți venea să nu mai ieși niciodată.

„Ce extraterestru și ce rahat poate să lovească oamenii? Nu mai spuneți proprostii.”

„...”

Fără să știe, Ai’Aoy activase spiritul combativ al clubului de astronomie. Jomyut a luat un dispozitiv și l-a plasat pe masă în fața lui, apoi i-a privit pe ceilalți.

„Faceți-l să înțeleagă că extratereștrii nu sunt un subiect fără sens.”

„Primit!”

Ca și cum un sclipit ar fi strălucit în ochelarii tuturor, membrii clubului l-au înconjurat pe Ai’Aoy în cerc. Atunci au început să explice originea umanității, nașterea stelelor și teorii imposibil de combatut...

Thara s-a înclinat și a șoptit:

„E de speriat ca naiba... chiar trebuie să ascultăm tot asta până la capăt? Pare un cult, la naiba.”

Niran a încuviințat.

„Da... e destul de înfricoșător, în realitate.”

Aceea a fost o lecție pentru ca toți să înțeleagă că nu trebuia să se mai pună cu oamenii din acest club niciodată; altfel, aveau să sfârșească prin a trece prin așa ceva.

Pedeapsa se apropia de sfârșit. „Discuția” a durat aproape jumătate de oră. Văzând că încă mai rămăsese timp, Cheewa a adus gustări și băuturi pentru ca ei să mănânce în timp ce așteptau ca totul să se termine.

„Nu te duci să vorbești cu prietenii tăi, Cheewa?”

„Nu. Prefer să fiu cu tine.”

„...”

Odată ce începea să spună acele lucruri, nu se mai oprea. Niran îl putea auzi perfect, iar adevărul era că îl făcea să se simtă bine... dar înainte vorbeau așa doar când erau singuri. Acum era lume în jur ascultând. Hemarat era cel mai rău: aproape că avea urechea lipită de gura lui Cheewa.

„Ce? Ce a spus? Ce a spus? Spune-mi!”

Thara a oftat și s-a înclinat ca să îi șoptească:

„Alege.”

„...”

Hemarat a rămas cu o expresie de suferință, în timp ce ceilalți râdeau.

La scurt timp, pedeapsa clubului de astronomie a luat sfârșit. Ai’Aoy avea chipul epuizat și zăpăcit, ca cineva care nu a mâncat și s-a apucat să facă exerciții timp de ore întregi. Niran s-a ridicat și s-a așezat în fața lui; voia să întrebe ceea ce îl大神 importa cu adevărat.

„Ai'Oy, te întreb serios: de ce ai suspectat de mine? Eu nici măcar nu mă interesez de ceea ce faci zi de zi. De ce nu ai suspectat de cineva apropiat ție sau de cineva din clubul tău? Persoanele care îți cunosc cel mai bine mișcările sunt cele mai apropiate, nu-i așa?”

„Nu îți amintești, Niran? Am avut deja probleme înainte: când te-ai dus să îl ajuți pe acel nerd, când m-ai trântit la pământ din cauza magazinului de orez al mătușii Daeng, și de asemenea când ne-am bătut în tabăra de voluntariat. Cum să nu mă gândesc la tine?”

„Nu mai spune „nerd” pe acel ton. Este peiorativ. Cu adevărat nu te schimbi, continui să fii un imbecil.”

„O accept,” Ai'Oy a dat din umeri. „Și eu sunt jignit așa tot timpul.”

După atitudinea lui, părea că deja încetase să mai dea vina pe Niran. Dacă încă nu pleca, cu siguranță era pentru că aerul condiționat era mult prea rece și plăcut.

„Atunci, cum rămâne? Dacă deja ai încetat să mai suspectezi de mine, pleacă. Mă obosește să îți văd fața.”

„Niran.”

„Ce?”

„Dacă într-adevăr vrei să demonstrezi că nu ești vinovat, ajută-mă să îl găsesc pe tipul care s-a deghizat în fantomă și m-a lovit.”

„...”

„Adevărul este că nu cred sută la sută că nu ai fost tu. Persoana cu care am avut cele mai mari probleme... ești tu.”

„Și de ce ar trebui să te ajut? Asta nu are nimic de-a face cu mine.”

„Și cine o să își asume responsabilitatea pentru loviturile de pe fața mea?”

„Oare nu este normal ca în clubul tău să practicați boxul până când sfârșiți plini de vânătăi?” a răspuns Niran, mijiindu-și ochii. „Sau ce? Vrei să mă folosești ca să găsești vinovatul? Nu o poți face singur? De ce trebuie să fiu eu?”

„Pentru că trebuie să îmi demonstrezi că nu ai fost tu. Și că de asemenea nu ești în spatele a toate acestea. Poate chiar ai folosit o altă persoană ca să te răzbuni pe mine... sau nu?”

Fiecare avea propriile motive. Niran a lăsat să scape un oftat lung. Nu însemna că accepta; pur și simplu nu mai voia alte probleme. Era obosit. Voia doar să își trăiască liniștit ultimul an de școală, cu prietenii săi, cu Cheewa... Nu cu Ai’Aoy. Cea mai enervantă persoană din univers.

Thipok nu a mai putut rezista.

„De ce te legi atât de mult de Niran, Ai’Aoy? Serios. În viața de zi cu zi el nu este niciodată singur. Dacă nu este cu noi, este cu Cheewa. Nu are nicio oportunitate de a merge să îți facă ceva.”

„Sigur, fiind din aceeași tabără, oricine vorbește așa.”

„Și tu cine ești ca să vii să spui proprostii?” Thara s-a poziționat cu mâinile în șolduri.

„Sunt victima.”

„Adevărata victimă este P'Niran!” a intervenit Cheewa. „Umbi dând vina pe alții fără oprire; mai bine uită-te la tine însuți. Întreabă-te mai întâi de ce există oameni care vor să îți facă rău. Nu cumva înainte le-ai făcut lucruri rele altora? Adineauri tu însuți ai admis că ești un imbecil și că de aceea ești jignit des. Asta înseamnă că știi foarte bine că ai făcut multe lucruri de rahat.”

„...”

Cuvintele lui Parncheewa au zguduit întreaga sală. Ai’Aoy s-a ridicat în picioare brusc, cu intenția de a merge să caute bătaie, dar Niran a ridicat mâna pentru a-l opri. Știa că Cheewa se putea apăra; cineva care practica judo la acel nivel l-ar fi putut trânti la pământ fără probleme. Chiar și așa, nu voia ca cineva să iasă rănit. În orice bătaie mereu există răni. Fie ale corpului, fie ale inimii.

„Așază-te, Ai’Aoy. Nu te mai preface că nu poți accepta realitatea.”

„Și el cu ce drept mă jignește?”

„Dar tu cu ce drept mă acuzi pe mine?”

„...”

„Așază-te.”

Ai’Aoy trebuie să își fi dat seama că Niran vorbea serios, pentru că a sfârșit prin a se așeza din nou, deși era în mod clar iritat.

„Atunci, în rezumat, vrei să mă bag în această problemă vrei-nu-vrei?”

„Da. Ești cel mai suspect.”

„Și de ce nu îi spui familiei tale să se ocupe de asta?”

... „Pentru ce? Să mă absolv eu în liniște le este de ajuns.”

„Păi au dreptate. Problema este că tu ești cel care vrea să facă scandal cu orice preț.”

Astăzi a fost complet încolțit, fără nimic altceva de combătut. Chiar și așa, nu l-a lăsat în pace pe Niran și, la final, a reușit să îl târască de-a dreptul în căutarea falsei „fantome din clădirea de științe”. Desigur, clubul de astronomie ar fi ajutat cu toate forțele, deși obiectivul lor secret continua să fie găsirea extratereștrilor.

„Nu trebuia să îi cedezi,” a mormăit Thara, frustrat.

„Nu era altă opțiune. Vreau să demonstrez că nu am fost eu, să i-o demonstrez în față. În plus, nu vreau să rămână fără ieșire și să sfârșească prin a duce asta la familia lui. Dacă totul devine public, cu siguranță o să dea vina pe mine. La final ar putea să mă suspende, să mă scoată din grupul de elevi talentați la judo... sau, în cel mai rău caz, să mă exmatriculeze.”

„...”

„Cu toate problemele pe care le am deja, nu vreau ca asta să se termine așa. De aceea prefer să o fac cât mai bine posibil de acum.”

„Înțeleg. Atunci așa va fi.”

După ce i-au ascultat motivele, toți au fost de acord. Au început să se gândească la un plan pentru a prinde falsa fantomă din clădirea de științe în ziua următoare. Deja se înnoptase, și nimeni nu voia să rămână în acea clădire întunecată și silențioasă ca în acea dată, așa că s-au separat și s-au întors acasă.

Din fericire, în autobuz încă mai rămăseseră două locuri libere. Cheewa l-a făcut pe Niran să se așeze lângă fereastră, ca de obicei, iar el s-a așezat pe partea culoarului. Niran s-a lăsat pe spătar și a lăsat să scape un oftat lung, epuizat.

„Ești obosit?” a întrebat Cheewa.

„Da... simt că sunt prea multe lucruri pe care trebuie să le rezolv. Sunt obosit.”

„Vrei să te sprijini pe umărul meu?”

„...”

Niran a întors capul ca să îl privească, observându-l fix până când Cheewa a început să devină nervos. În acea zi, Cheewa îl surprinsese de mai multe ori: când îl curta fără nicio jenă, fără măcar să se întrebe „știi ce fac?” pentru a-și ascunde propria rușine; și de asemenea când l-a înfruntat pe Ai’Aoy. Niciodată nu îl auzise spunând cuvântul „rahat”.

„Ce vrei?” a întrebat Cheewa.

Niran a clătinat din cap.

„Nu vreau nimic.”

„Sau am ceva lipit pe față?”

„Nu ai nimic.”

„Atunci... de ce mă privești?”

„Nu pot să te privesc doar așa, pur și simplu?”

„...”

„Sau este interzis?”

... „Poți să privești.”

„Atunci, pot să te privesc până ajungem acasă?”

„Cum vrei tu.”

Când Cheewa spunea ceva, o spunea serios. Niran a râs în voce joasă și, intenționat, a rămas privindu-le de aproape. Când a văzut că urechile băiatului începeau să devină roșii, nu s-a oprit. Părea că Cheewa deja nu mai putea — sau nu mai voia — să mai reziste. I-a întors privirea, cu niște ochi care lăsau să se vadă ce simțea pe dinăuntru. Poznaș și încăpățânat. Poate așa îl descria Cheewa pe Niran.

„Pot să te întreb ceva,” a spus Niran.

„Da...”, a răspuns Cheewa. „Dar mai întâi trebuie să încetezi să mă mai privești.”

„...”

„Alege: să privești sau să vorbești?”

„Să vorbim mai bine. O să te privesc eu când ești neatent.”

Wow... odată ce acest băiat a crescut în nivel, nu a mai vrut să coboare niciodată. Niran s-a dres cu vocea ușor înainte de a întreba:

„În mod normal, cum ești tu, Cheewa?”

„...”

„Este doar că în ultimul timp te-am văzut în multe forme: Cheewa nerd-ul de astronomie, Cheewa care nu se mai pune timid și atacă fără oprire... și Cheewa care astăzi l-a înfruntat pe Aoy.”

„Depinde de cum vreau să mă exprim,” a răspuns Cheewa, strângându-și buzele înainte de a continua. „Primul... doar voiam să împărtășesc cu tine ceea ce îmi place, în caz că îți plăcea și ție.”

„...”

„În al doilea caz, încă îmi este rușine,” a spus el, „dar voiam să știi mai bine cum mă simt.”

„...”

„Iar în al treilea... am crezut că o să rămân tăcut, observând fără să intervin. Dar Phi’Aoy nu se oprea, continua să îți caute probleme tot timpul. Așa că am vorbit pentru că voiam să te protejez.”

„...”

„Ți-a plăcut ce am făcut astăzi... sau nu?”

„Și dacă îți spun că nu mi-a plăcut, ai înceta să o mai faci?”

... „Depinde de dacă în acel moment pot să rezist sau nu. Sunt lucruri pe care, chiar dacă tu mă oprești, dacă nu le suport... bănuiesc că va trebui să fac ceva. Cum a fost astăzi.”

Niran a zâmbit ușor înainte de a ridica mâna și a-l mângâia pe păr.

„Ești foarte copil, știi?”

„Sunt doar cu un an mai mic decât tine.”

... „O repetați mult. Nu îți place să te mângâi pe cap? Atunci nu o voi mai face.”

„Ba îmi place,” a răspuns extrem de repede. „Vreau să o faci des.”

„Nu ai spus că ne desparte doar un an? Atunci de ce te comporți ca un copil?”

„Dacă ție îți place așa, pot fi un copil pentru tine.”

„...”

Gata... așa o să îmi dea un atac de cord.

Prefăcându-se că nu era jenat, Niran a continuat să converseze cu Cheewa despre alte subiect Subiecte, în timp ce își amintea întrebarea pe care o făcuse înainte: cum era el în realitate. Toate răspunsurile lui Parncheewa îl aveau pe Niran ca centru. Crede-mă.

După ce au coborât din autobuz, au mers pe același drum de întotdeauna și s-au separat în fața casei lui Niran.

„Ești sigur că nu vrei să te însoțesc?”

„Pot să mă întorc singur.”

„Și dacă spun că îmi place să te însoțesc? M-ai lăsa să merg?”

Cheewa a clătinat din cap.

„Nu.”

„...”

„Ne vedem mâine.”

Nici măcar nu a dat un motiv. A tăiat conversația acolo și a continuat să meargă spre alee. Niran a lăsat să scape un oftat lung. A fi cu el era distractiv; dar când nu mai erau împreună, senzația de gol și plictiseală revenea imediat.

Casa lui nu fusese niciodată un loc plăcut. Intrând, l-a găsit pe tatăl său așezat în același loc de întotdeauna, uitându-se la televizor. Niran nu l-a salutat și s-a îndreptat spre camera sa, ca în fiecare zi... dar de data aceasta tatăl său a vorbit primul.

„Știi deja, nu-i așa? Mama ta se va căsători din nou.”

„... Da, știu deja.”

„O să mergi?”

„Trebuie să merg,” a răspuns. „Sunt fiul ei.”

Și-a înghițit întrebările pe care nu le-a spus cu voce tare: „dar tu, tată?, tu o să mergi?”

„Bănuiesc că așa va fi.”

„...”

„Ai mâncat deja ceva?”

„Da, am mâncat deja.”

Din nou, fără greșeală.

„Atunci du-te la culcare. Mâine vei avea timp să te antrenezi. Tatăl tău i-a spus deja antrenorului să mărească un pic sarcina de antrenament. Următoarea clasificare va fi...”

„... Da.”

Niran nu avea nimic de spus. Sau poate nu putea spune nimic. Știa doar că în acel moment nu avea chef de vorbă.

Ușa camerei sale s-a închis. A aruncat rucsacul pe pat și apoi a luat telefonul ca să se uite la numărul lui Cheewa. Mda... și-l schimbaseră din acea zi în care rămăseseră în camera celuilalt. Cheewa îi spusese foarte serios că, dacă nu se simțea bine, îl putea suna. Și chiar dacă nu ar fi fost alături de el ca o „planetă care absoarbe emoții”, cel puțin ar fi fost o planetă care ar fi ascultat.

După ce a făcut duș, Niran s-a lăsat să cadă pe pat și a marcat numărul. Nu a durat mult până când vocea persoanei care spunea mereu „ne desparte doar un an” a răspuns.

„Vorbește Cheewa.”

„Cheewa...”

„Da.”

„Cântă-mi un pic la chitară.”

A auzit o mică ezitare de cealaltă parte a liniei. La scurt timp, sunetul chitarei a început să se audă.

„Lasă-mă să reglez tonul un moment, da?”

„Aha.”

A rămas întins așteptând. Doar avându-l pe Cheewa însoțindu-l așa, deja se simțea mai liniștit. Atât de mult încât a început să îi vină somn. Era sigur că, de îndată ce chitara va suna ca un cântec de leagăn, va adormi profund, ca și cum ar fi luat un somnifer perfect.

Așa că nu putea să adoarmă încă. Și-a forțat vocea și a vorbit ca să continue conversația.

„Cheewa, pot să te întreb ceva?”

„Desigur.”

„Te-am întrebat multe lucruri de după-amiază... te deranjează?”

„Nu. Îmi place să vorbesc cu tine.”

(Ce rușine...)

„Adevărul este că am rămas cu îndoiala de când am mers la mare. Îți amintești că ți-am spus că persoanele care cântă la chitară arată grozav? Are de-a face cu faptul că ai început să înveți să cânți?”

Liniștea de cealaltă parte a liniei l-a făcut nervos.

„M-ai descoperit din nou, nu-i așa?”

Nu se aștepta la un răspuns de genul ăsta. Ei bine... în realitate, un pic da.

„Ești bun?”

„Foarte bun.”

„...”

„Tu ești mereu cineva incredibil pentru mine.”

„Poți deja să cânți melodia nouă? Am tot așteptat să o ascult.”

Cheewa a lăsat să scape un râs ușor. Un râs care a făcut ca fața lui Niran să se încălzească imediat.

„Sunt gata deja.”

„Aha. Dacă adorm din cauza muzicii, poți să închizi, de acord?”

„Înțeles, incredibilul meu Phi Niran.”

„...”

Mai bine să nu răspundă.

Niran a rămas ascultând sunetul lent și moale al chitarei lui Parncheewa. Se auzea doar instrumentul, nu și vocea celui care cânta, iar asta nu era niciun defect. Se observa în mod clar câtă străduință punea. Și datorită acelei străduințe, nu a trecut mult timp până când Niran a adormit, cu un zâmbet pe chip.

A fost un final bun pentru acea zi.