Capitolele 1 / 10

Prolog

Nicio parte a ființei lui Wolfe nu își dorea să se afle în Hyde Park.

Cu siguranță nu era genul de persoană care să se lase sedusă de dimensiunile sale mici sau de natura înconjurătoare. Nu era un provincial dintre aceia care se dedică comerțului ambulant cu artizanat, panificație sau orice altceva pentru care caută un orășel primitor și turistic în care să-și vândă produsele localnicilor mulțumiți de sine și vizitatorilor cu priviri radiante veniți de departe. Și, bineînțeles, nu era un afurisit de amator de schi care să se lase atras de farmecul culmilor înzăpezite.

În general, reflectă el în timp ce învârtea cabernetul mediocru în pahar, privindu-și invitații cum soseau la barul pe care îl aleseseră cu atâta grijă, nu era genul de loc căruia să-i aparțină.

Cumva, erau prea mulți oameni și, în același timp, prea puțini. Orașul avea o populație permanentă prea mică pentru a găzdui ceva de valoare — nu existau muzee remarcabile, nici operă la care să meargă, nici o sticlă de vin decentă în vreun restaurant pe care să-l poată găsi — și, totuși, nu era suficient de izolat pentru a oferi o adevărată protecție împotriva minților curioase sau a privirilor indiscrete.

Cine ar vrea să rămână aici? De ce ar vrea Johann să rămână aici?

Răspunsul, desigur, se afla chiar în oamenii care stăteau cu Johann la această masă de prost gust, în acest bar de prost gust și își comandau băuturile de prost gust: Soren, orfanul blond care îi arunca priviri ucigașe lui Wolfe; Gabe, partenerul musculos al lui Soren, care arunca și el priviri tăioase spre Wolfe; apoi Alexei, partenerul proaspăt transformat al lui Johann, un bărbat idiot și infatuat, dacă Wolfe văzuse vreodată vreunul.

Wolfe crezuse că accelerarea transformării lui Alexei va ușura grijile lui Johann cu privire la întoarcerea acolo unde îi era locul, dar clar se înșelase în această privință. Își dădea deja seama că aceștia nu se vor reuni cu el aici pentru a discuta planuri de călătorie.

Aparent, subestimase atracția prieteniei.

Și într-adevăr, dintre toate lucrurile, tocmai de asta să fie depășit. Era aproape prea mult pentru el să fie la mila sentimentalismului lui Johann. Cum o fi să fii obligat de capricii precum afecțiunea, devotamentul, iubirea?

Din fericire pentru Wolfe, nu va trebui niciodată să afle; pur și simplu nu stătea în natura lui. Putea fi relativ atașat de anumiți parteneri, sigur. Chiar posesiv, așa cum era cu oricare dintre bunurile sau însoțitorii săi. Dar nu își pierdea complet rațiunea. Nu în felul acela.

Johann trebuia să se întoarcă în bârlog, dacă nu voia o luptă pe care nu o putea duce în drumul său. Micului vampir nu-i plăcuse niciodată violența de niciun fel. Iar bârlogul, pe cât era de detestabil, oferea o anumită protecție, una care nu va face decât să crească pe măsură ce rândurile lor se măreau. Cu Johann și Wolfe la cârmă, vor pune capăt selectării fără sens de noi membri și vor permite ca numărul lor să crească în mod natural.

Pentru că dacă, sau când, de fapt, oamenii își vor da seama ce se ascunde printre ei, vampirii vor avea nevoie de acele numere. Vor avea nevoie de capacitatea de a se declara o comunitate, o societate, și nu monștri individuali care să fie sacrificați sau capturați și studiați.

De aceea, Wolfe simți o adevărată și ascuțită tăietură de iritare când Johann, sau Jay, cum insista să fie numit — nu că Wolfe i-ar fi oferit această satisfacție —, își încrucișă mâinile pe masă și spuse:

„Vreau să discutăm ce ar fi nevoie ca să mă lași să rămân.”

Wolfe își păstră trăsăturile nemișcate; asta a fost destul de ușor, deoarece nu avusese niciodată un chip foarte expresiv. Dar răspunsul era simplu: nimic. Nu era nimic din ce ar fi putut face acest grup mic și pestriț pentru a schimba părerea lui Wolfe în această privință și abia începuse să o spună când…

„Acolo.”

Wolfe se încordă pe scaun, cu nările dilatate. Era un miros în aer, venind dinspre intrarea barului. Subtil, desigur, era aproape complet mascat de o loțiune oribilă de lemn de santal, dar era acolo. Era... floral, cu o notă pudrată.

Glicină.

Bestia lui Wolfe, acea parte interioară a lui pe care și-o imagina mereu strecurându-se în el ca un șarpe, se încolăci cu anticipare.

„Este ceva aici”, fredonă ea. „Ceva delicios.”

Cuvintele de protest ale lui Wolfe față de fantezia lui Johann îi înghețară pe limbă. Se așeză rigid și cu buzele strânse, în timp ce un om mare și blond — sursa mirosului, Wolfe și-ar fi pariat viața veșnică pe asta — îl saluta cu entuziasm, de departe, pe partenerul lui Soren. Privi, tensionat și ciudat de dezolat, cum bărbatul chipeș se îndrepta spre o masă îndepărtată împreună cu însoțitorii săi.

„Cine era acel bărbat?” Vocea lui Wolfe suna răgușită pentru ceilalți sau doar pentru el? Imposibil de spus. Oricum, Soren îi răspunse la întrebare.

„Doctorul Monroe. Nu este unul de-ai noștri; nu trebuie să-ți faci griji pentru el.”

Wolfe îl dorea. Bestia lui îl voia. Atât de mult, încât Wolfe se trezi pur și simplu întrebând de el, ca și cum ar fi fost una dintre condițiile sale, de parcă omul ar fi fost o ofertă săptămânală la o băcănie.

A fost refuzat, desigur. Dar nu conta. Wolfe acordă doar jumătate din atenție restului conversației, acestui tratat de pace pe care îl formau cu toții. Abia era conștient de propriile safe concesii. Da, Johann putea să rămână în Hyde Park. Da, Wolfe va servi ca legătură cu bârlogul. Da, Wolfe cu siguranță își va aștepta în continuare plata în bani.

Într-o clipă, își reorganiză mental toate planurile atent trasate. Va înlocui protecția vechiului bârlog cu acest nou grup. Își va schimba loialitatea cu ușurința cu care schimbi o pereche de șosete.

Nu conta. Nimic nu conta.

Pentru că Wolfe se pregătea pentru acest moment încă din ziua în care fusese transformat. Iată-l, omul destinat lui și doar lui. Darul destinului. Siguranța că va trăi veșnic, stabil și lucid, fără să cadă într-o furie sălbatică și fără sens.

Partenerul lui.

Partenerul lui era aici.

Și Wolfe nu avea nevoie de permisiunea nimănui pentru a-l revendica.

Capitolul 1

Era un trandafir roșu pe pragul de la intrarea lui Eric.

Se opri unde se afla, încă îmbrăcat în halatul de spital, cu cheile în mână, în timp ce răsuflarea îi îngheța într-o ceață ușoară în fața lui.

Oare îl lăsase cineva acolo din greșeală? Poate că îi căzuse cuiva dintr-un buchet înainte să își dea seama că greșise adresa pentru mesajul sincer pe care voia să îl trimită?

Dar părea atât de... deliberat. Fusese așezat chiar în față, în centrul preșului de la intrare. Spinii roșii ca sângele, perfect formați, fuseseră lăsați intacți pe tulpină.

Eric se aplecă, îl ridică cu degetul mare și cel arătător, având grijă să nu se înțepe. Ei bine, nu mai primise niciodată flori până atunci. Și cu siguranță nu un trandafir roșu atât de dramatic și de singular ca acesta.

Ar fi trebuit să-i trezească un sentiment de căldură, nu? Un gest romantic neșteptat chiar la ușa lui, la propriu.

Dar ceea ce a simțit în schimb a fost un ciudat fior care i s-a scurs pe șira spinării.

Totuși, asta s-ar fi putut datora și faptului că îngheța de frig, aerul nopții fiind încărcat de amenințarea zăpezii.

Eric deschise ușa principală cu mâna liberă, privind peste umăr în timp ce o făcea. Nu era sigur dacă se gândea că își va prinde admiratorul în fapt sau ce anume — și ce prost ar fi fost acela, să stea undeva pe acolo, prin apropiere, în noaptea de iarnă, așteptând ca el să ajungă? —, dar strada din spatele lui era pustie.

Intră repede, oricum, aruncând cheile pe masa din hol și încercă să se gândească cine ar fi putut fi. Cindy? Dar se culcaseră o singură dată, cu vreo două luni în urmă, iar ea nu păruse prea dornică să repete experiența. Felipe?

Doar că Felipe îi spusese lui Eric săptămâna trecută că își găsise un iubit stabil și că „terminase cu aventurile pe ascuns”. Niciunul nu părea genul care să-l curteze cu aranjamente florale.

Cineva complet nou? Asta ar fi fost cu siguranță o schimbare de ritm; Eric nu mai fusese curtat niciodată, asta era sigur. El era întotdeauna cel care făcea primul pas și cel care seducea de cele mai multe ori în ultimul timp, deși, în umila lui opinie, fiind înalt, blond și bine făcut, nu avea deloc un chip neatrăgător. Oamenii din acest oraș puteau să-i simtă disperarea, era destul de sigur de asta. Îi miroseau nevoia de a fi atins sau ceva de genul acesta. Iar lui nu-i păsa suficient de mult încât să o ascundă.

Pentru că ce conta dacă era disperat, siropos sau lingușitor? Să fii respins în 80 la sută din cazuri era mai bine decât să nu fii acceptat niciodată, nu? Nu era ca și cum cineva ar fi vrut vreodată să rămână cu el, chiar dacă el părea sincer.

Când se mutase în Hyde Park, nu realizase cât de mult se bârfea în orașele mici. De la prima lui experiență timidă de la șaisprezece ani, folosise întotdeauna sexul ca pe o formă de eliberare. Și asta nu fusese niciodată o problemă în orașele mai mari; întotdeauna exista cineva care căuta să se simtă bine. Dar populației din Hyde Park i-au luat mai puțin de șase luni să-l declare în unanimitate un ușuratic. Un tip dubios. Prost. Lipsit de importanță și nemeritând considerația serioasă a nimănui.

Nici măcar nu putea să se supere din cauza asta. Nu era ca și cum acei oameni ar fi greșit.

Eric lăsă trăndafirul pe blatul din bucătărie, gândindu-se că poate îl va pune într-un pahar cu apă mai târziu. Mai întâi, avea nevoie de o bere. Sau de un duș. O bere sub duș, poate?

Înainte să se poată decide, soneria telefonului tăie tăcerea. Nu recunoscu numărul. Se gândi dacă să-l lase să intre în căsuța vocală, dar s-ar fi putut să fie una dintre asistente, care încerca să dea de el după ce el încurcase vreo directivă sau alta.

„Monroe”, răspunse el.

Nimic.

„Sunt doctorul Monroe”, repetă el, întrebându-se dacă nu cumva era o întârziere pe fir.

Tot nimic.

Ei bine, asta e. Apăsă butonul de încheiere a apelului, aruncându-și telefonul pe blat, lângă floare, doar pentru ca acesta să înceapă să sune din nou imediat.

Răspunse fără să se uite, cu un ton mult mai jovial doar pentru a-și ascunde iritarea.

„Doctorul Monroe la telefon. Vă pot ajuta cu ceva?”

„Ei bine, nu este acesta un mod cam pretențios de a răspunde la telefon?”

La naiba. Rahat, rahat, rahat. Dacă ar fi știut cine se afla la celălalt capăt al firului, s-ar fi dus să facă duș în timp ce bea o bere — sau trei, sau patru! — înainte de a răspunde. Eric își apăsă degetele pe frunte, cât de tare putu.

„Mamă. Îmi pare rău, am crezut că este una dintre asistente.”

„Ce, nu o ai pe propria ta mamă salvată în telefon?”

„Nu, eu…”

„Și de ce te-ar suna asistentele pe telefonul personal, oricum? Ce ai mai făcut?” Tonul mamei sale era plin de suspiciune. De parcă faptul că o asistentă îl suna pe mobil era dovada pe care o căuta de mult că el era un medic de pe piața neagră sau un traficant de droguri.

Eric își păstră tonul relaxat.

„Nu fac nimic, mamă. Doar o confuzie. Ce se întâmplă?”

„Nu pot să te sun și eu să văd ce mai faci?”

Cum de mergea această conversație atât de prost și atât de repede? De ce era întotdeauna așa?

„Ba da. Desigur că poți. Doar că... este vineri. Tu și tata nu aveți planuri?”

„Nu vrei să vorbești cu mine.” Îi putea auzi, de fapt, îmbufnarea prin receptor.

„Ba da!” Realmente nu voia. O durere de cap începea deja să se formeze între sprâncene, devenind mai puternică cu fiecare secundă în care rămânea la telefon. Dar își păstră vocea cât de nepăsătoare putu. Îi simțea iritarea, așa cum un rechin simte sângele în apă. „Cum ești, mamă?”

„Aș putea fi și mai bine.”

Desigur că ar fi putut. Și Eric o ascultă în timp ce ea îi înșira toate modurile în care lucrurile ar fi putut merge mai bine. Dacă tatăl lui nu ar fi fost atât de flusturatic — „dar așa sunteți voi, bărbații, nu? Cu siguranță trăsătura asta nu a sărit peste o generație, nu-i așa?”. Dacă sănătatea ei ar fi fost mai bună — „nu că tu ai întreba vreodată”. Dacă așa-zișii ei prieteni nu ar fi fost atât de proști — „abia dacă pot purta o conversație. Îmi amintești de tine când erai adolescent, cu capul plin de aer”.

El scoase sunetele aprobatoare potrivite. Râse atunci când simți că ea aștepta asta. Și exact când se gândea să schimbe berea de la duș cu un whisky la duș, ea îl aduse înapoi la subiectul care îi plăcea cel mai puțin.

„Cum merge munca?”

„E bine”, minți Eric, așa cum o făcea mereu. „Chiar foarte bine. Zilele trecute, am avut un pacient…”

Ea îl întrerupse.

„Te-au rugat deja să rămâi ca medic specialist?”

Durerea de cap era acum o senzație pulsatilă, de parcă un cuțit i s-ar fi înfipt în spatele unui ochi.

„Nu funcționează chiar așa.”

„Dacă nu ți-ai fi luat acei ani sabatici…” Prin ani sabatici, ea se referea la anii dintre facultate și rezidențiat, în care el lucrase ca simplu angajat într-un laborator de cercetare specializat în tratamentul cancerului de plămâni. O risipă de ani buni de pregătire, îi spusese ea mereu. „Fiul lui Nancy abia terminase primul an de stagiu când spitalul i-a spus că abia așteaptă să-l păstreze.”

„Tom este pe o specializare complet diferită, mamă”, punctă Eric, incapabil să-și mai mențină tonul vesel în voce.

Pentru o dată, ea nu păru să observe.

„Ei bine, nu e ca și cum ai fi neurochirurg. Tu ești... cum îi spune?... Medic de gardă?”

„Sunt intensivist, mamă. Mă ocup de secția de terapie intensivă. Pacienții în stare critică.”

„Cu siguranță nu operezi pe nimeni.”

„Nu”, suspină Eric, complet învins de conversație. „Cu siguranță nu fac asta.”

Se auzi o voce estompată la celălalt capăt al firului, iar tonul mamei sale se schimbă imediat într-unul plin de indolență.

„Oh, este tatăl tău. Trebuie să închid. Mă suni în acest weekend? Și nu uita să mărești transferul lunar de bani. Vrem să renovăm baia de oaspeți.”

„Sigur, mamă.”

Eric închise telefonul, infinit mai epuizat decât fusese la sfârșitul celor douăsprezece ore de tură. Ce dar mai avea și femeia asta. Un adevărat vampir energetic.

Ochii i se opriră din nou asupra trandafirului misterios, de un roșu intens în contrast cu albul blatului de marmură din bucătărie. Cu un râs amar, îl aruncă la gunoi. Avusese dreptate înainte; probabil că îi căzuse cuiva care vindea din ușă în ușă. Nu era destinat lui.

Pentru că, de ce naiba ar fi fost pentru el?

Abia când jetul aspru al dușului îl făcu să tresară, iar degetul său arătător îl ustură intens, Eric realiză că, până la urmă, se tăiase în spini.

Sorbind din al treilea cafea al zilei, profitând de minutul complet de liniște în care telefonul lui de serviciu nu suna ca nebunul, Eric își reaminti că mai avea doar trei ore din tură.

Mai erau doar... o sută optzeci de minute până când totul se termina.

Și uite, acum era 4:01. Mai erau doar o sută șaptezeci și nouă de minute până la sfârșitul turei. Practic, se terminase deja.

Soneria telefonului tăie atunci acea binecuvântată liniște, pentru că, desigur, așa trebuia să se întâmple.

„Monroe”, răspunse Eric, reușind cumva să vorbească pe jumătate adormit.

„Ce mai faci, omule? Sunt Brent, de la urgențe.” Medicii de la urgențe vorbeau mereu de parcă ar fi fost niște băieți de gașcă din cluburile de alpiniști. Ceea ce era destul de exact, de altfel. Jumătate dintre ei chiar asta erau. „Avem un caz pentru tine.”

„Sigur”, Eric își impuse aceeași doză de entuziasm prietenos în voce. „Sunt pe drum.”

Două minute mai târziu, își terminase cafeaua și mergea tacticos spre sala de urgențe, luând-o pe scări de data aceasta, pentru că trebuia să facă mișcare când prindea ocazia în aceste zile. Să stai pe fundul tău devenea mai complicat după treizeci și șapte de ani, asta era clar. Și-o imagina pe mama lui la următoarele sărbători, ciupindu-l de burtă și întrebându-l când și-a pus colacul de salvare.

Chiar ar fi făcut-o.

Așa că alese scările.

O găsi pe Chloe, asistenta șefă de noapte, la biroul asistentelor. Eric a fost puțin surprins să o vadă, întrebându-se pentru o secundă dacă nu cumva se încurcase și era de fapt patru dimineața, în loc de patru după-amiaza.

„Ce faci aici în timpul zilei?”

Chloe suspină dramatic, cu ochii țintiți în calculator.

„M-au rugat din suflet să vin mai devreme și am acceptat. Nu-mi aminti. Dar oricum…” Arăta spre o boxă, fără să-și ridice privirea. „Cel de acolo este complet al tău.”

Monroe își sprijini coatele pe tejghea și se aplecă, amânând inevitabilul în modul lui preferat: flirtul fără rost. Nu se dăduse nicio alertă de cod roșu, așa că probabil avea timp.

„Chloe, draga mea. L-ai părăsit deja pe soțul acela al tău?”

„De parcă aș face-o vreodată”, îl ironiză ea, tastând furios.

„Păcat.” Eric bătu cu un deget în tejghea. „Voiam să-l prind pe Marcus pentru mine. Aș mânca pâinea cu banane a acelui bărbat la micul dejun, la prânz și la cină. Douăzeci și patru din șapte.”

Asta o făcu în cele din urmă să ridice privirea, cu un mic zâmbet apărându-i pe buze.

„Nu-mi dau seama dacă ești ciudat de sexual sau dacă vorbești cu adevărat despre produsele lui de patiserie.”

Eric zâmbi, mulțumit că îi captase în sfârșit atenția.

„Mă simt ciudat de sexual în legătură cu produsele lui de patiserie, asta pot să-ți spun sigur.”

„Nu mai încerca să-mi furi soțul”, îi ordonă ea cu o severitate simulată.

„Voi înceta să mai încerc să-l fur atunci când va înceta să mai arate atât de naibii de bine.”

Ea ridică o sprânceană spre el, strângându-și buzele.

„Știu ce încerci să faci.”

Eric își îndreptă spatele, deloc intimidat, dar conștient că timpul lui expirase.

„Bine. Boxa doisprezece, ai spus?”

„Exact. Ne gândim la un șoc septic. Hemoculturile au ieșit pozitive, iar tensiunea i-a scăzut drastic în momentul în care a intrat pe ușă.”

„Ați început deja perfuzia?”

„Păi, normal. Doar nu a fost internat degeaba, nu?”

„Este intubat?” Tehnic, ar fi trebuit să verifice fișa pacientului sau să-l bată la cap pe medicul de la urgențe pentru acele detalii, dar știa că Chloe avea toate răspunsurile. Femeia era extrem de riguroasă.

„Nu. Dar ai ști asta dacă... știi tu, dacă ai intra singur acolo.”

Eric înclină capul într-o parte, doar așa, ca să se afle în treabă.

„Ești cea mai bună. Poți să-ți păstrezi soțul. Pentru moment.” Ea îi dădu din cap cu o recunoștință ironică, întorcându-se deja la tastat.

„Voi introduce ordinele de transfer, astfel încât să-l poți duce la terapie intensivă și să eliberezi un pat pentru următorul.”

„Oh, ce bucurie!”

Se îndepărtă de birou, starea lui de spirit fiind ceva mai luminoasă decât în urmă cu cinci minute. Chloe era una dintre puținele persoane care îl plăceau cu adevărat pe Eric în acest spital, cel puțin din câte își dădea el seama. Nu doar ca medic, ci și ca om. Probabil că asta se datora faptului că ea era deja căsătorită când el începuse să lucreze acolo și, prin urmare, nu încercase niciodată să flirteze cu ea cu vreo intenție reală.

Știa mai bine acum, după o experiență de viață destul de dureroasă, că să te culci cu oamenii cu care lucrezi era o idee proastă. Dar când abia se mutase în Hyde Park?

Ei bine... fusese extrem de singur, ce naiba.

Eric tocmai terminase de evaluat noul pacient — surprinzător de alert datorită celor patru medicamente diferite pentru tensiune care îi curgeau prin perfuzie —, când telefonul îi sună din nou.

„Monroe.”

„Familia din salonul zece dorește o actualizare.” Vocea de la celălalt capăt al firului o recunoscu ca fiind a lui Carol, una dintre asistentele de la terapie intensivă. Deși nu-și spuse numele, tonul ei era tăios.

Oboseala îl făcea pe Eric mai puțin răbdător.

„Nu le-ai dat deja detalii?”

„Ba da”, răspunse ea tăios, vizibil iritată de întrebare. „Vor să vorbească cu doctorul. Adică cu tine.”

La naiba, Eric ura partea asta. Era exact motivul pentru care prefera turele de noapte, chiar dacă îi dădeau complet peste cap programul de somn. Mai puțini membri ai familiei, mai puține discuții inconfortabile, mai puține conversații pline de lacrimi despre așteptările reale.

Până la urmă, totul ieșea bine. Dacă intra într-un salon în halatul lui alb, toată lumea se comporta de parcă el ar fi fost Dumnezeu. Dar asta era... și mai rău, cumva. Îl făcea mereu să se simtă ca un impostor.

Ca și cum într-o zi ar fi urmat să facă o greșeală și să spună cu voce tare ceea ce se ascundea mereu în interior: „Nu-mi pasă. Nu-mi pasă deloc. Nu vreau să vorbesc cu voi, nu vreau să vă liniștesc. Vreau doar să-mi fac treaba bine și să țin degetele încrucișate ca ruda voastră să nu moară. Știu că ar trebui să-mi pese mai mult, dar nu-mi pasă.”

Sau că într-o zi, pur și simplu... l-ar fi dat de gol. Nici măcar nu ar fi trebuit să spună nimic. Ar fi văzut pur și simplu că nu era un om bun în realitate. Nu în interior. Ar fi cerut un alt medic, pe cineva ca... King. Un bărbat care era perfect fără ca măcar să încerce, care era morocănos la fel de des pe cât era de fermecător, dar nimănui nu părea să-i pese de asta.

Eric nu era niciodată morocănos cu nimeni. Își ascundea defectele în spatele unei sociabilități deschise, sperând mereu că asta îi va menține pe oameni fericiți și departe de secretele lui. Avea întotdeauna un zâmbet sau o glumă pregătită. Uneori funcționa, iar alteori oamenii păreau să-l urască oricum.

Dar momentul adevărului nu a sosit astăzi. Astăzi, rudele l-au ascultat cu respect și i-au mulțumit din suflet, unul dintre ei chiar strângându-i mâna cu lacrimi de recunoștință în ochi.

Nu a mai respirat uşurat până când nu a ajuns în sala de consiliu, analizând fişele pacienţilor de unul singur. Partea asta îi plăcea. Să verifice analizele și semnele vitale, să-și dea seama ce nu era în regulă cu pacienții lui și de ce.

Nu era ca și cum ar fi fost un medic prost. Nu chiar. Avea atât de multe cunoștințe.

Poate că era doar un om rău.

Când a ajuns acasă, mai epuizat decât ar fi avut dreptul să fie și tentat să doarmă în următoarele trei zile libere, pe pragul ușii se afla un alt trandafir.

Eric privi peste umăr, spre strada din spatele lui, exact așa cum făcuse și prima dată. În acest punct, începea deja să creadă că este o farsă.

Dar nu conta cu adevărat, nu-i așa?

Ridică floarea și o luă cu el înăuntru. Găsi un pahar mic și transparent în bucătărie și îl umplu cu apă. Așeză trandafirul în el.

Apoi puse totul pe noptiera lui.

Pentru că putea să se prefacă, doar de data aceasta. Putea să-și imagineze că există cineva acolo, în lume, care voia să-l facă să se simtă special. Putea să se prefacă că are un partener acolo, în marea realizare a lumii, destinat doar lui.

Ce rău ar fi putut ieși din asta?

Capitolul 2

În ciuda a ceea ce deciziile recente și impulsive i-ar putea face pe unii oameni să își imagineze, Wolfe este o persoană care cunoaște importanța planificării, a pregătirii și a punerii în scenă.

Și ce scenă era mai importantă decât viitorul cămin al cuiva?

„Iar aici avem al patrulea și ultimul dormitor. Dressingul de aici este puțin mai mic în comparație cu cel din dormitorul principal, dar cu siguranță nu este deloc de neglijat.”

Wolfe mergea mult înaintea agentei imobiliare voluptuoase, al cărei mers se auzea prin zgomotul tocurilor, evaluând în propriul său ritm vechea casă victoriană prezentată.

Locuința era mobilată oribil, actualii proprietari străduindu-se clar din răsputeri să impună un aspect modern unei case care, pur și simplu, striga după o notă clasică, de epocă. Wolfe chiar nu înțelegea fascinația actuală pentru estetica scandinavă, această preamărire a tot ce este insipid și rigid. Dacă piesele de mobilier ale cuiva urmau să fie inconfortabile, măcar ar fi putut să pară somptuoase.

Chiar și așa, structura casei era solidă. Patru dormitoare la etaj, un birou la parter, un living scăldat în soare, precum și un spațiu mai întunecat care ar fi putut fi reamenajat într-o bibliotecă veritabilă. Casa era decorată cu multe finisaje frumoase din lemn masiv încastrat și avea o curte din spate spațioasă, care dădea spre terenurile ocolului silvic și spre câteva poteci de drumeție.

Iar potecile de drumeție însemnau, desigur, o mulțime de excursioniști bine făcuți care ar fi putut fi constrânși să ia cina înăuntru.

Era, trebuia să admită, perfectă. Și disponibilă imediat. Sau avea să fie, după aplicarea constrângerii potrivite.

Wolfe se întoarse brusc pe călcâie, obligând-o pe agenta imobiliară să se oprească din mers.

„Aș putea să mai arunc o privire la baie?” întrebă el, înclinându-și capul într-un mod care sugera că ar prefera să o facă singur.

Tânăra domnișoară Wilson înțelese aluzia.

„Desigur. Voi fi chiar jos.” Avea privirea satisfăcută a cuiva care simțea mirosul unei vânzări, dar Wolfe nu o putea condamna pentru această încredere. Nu când el însuși era atât de mulțumit de ceea ce ea găsise pentru el.

O privi cum coboară scările, apoi merse agale pe coridor până la cel mai mare dormitor. Dressingul era cu adevărat impresionant, având spațiu suficient pentru a-i adăposti garderoba lui bogată și pentru a lăsa loc și pentru cea a altcuiva. Cadrul de pat pe care îl aleseseră actualii proprietari va trebui să dispară, desigur. Și va trebui să-i sune pe zugravi cât mai curând posibil.

Putea să-și imagineze totul perfect. O culoare pală de salvie pe pereți. Un pat California King cu o cuvertură verde-pădure dominând spațiul.

Și o podoabă capilară blondă revărsată pe pernă.

Wolfe își permise un zâmbet rar și sincer. Da, totul avea să fie de o perfecțiune absolută.

„Plictisitor. Asta este plictisitor.”

Zâmbetul lui Wolfe dispăru, iar buzele i se strânseră de iritare. Bestia lui fusese insuportabil de îmbufnată de când realizase că existau activități mult mai tentante în acest oraș. Nu avea nicio noțiune de răbdare sau de planificare. Dintre cei doi, doar Wolfe avea destulă minte ca să știe că detaliile practice trebuiau rezolvate; o locuință adecvată trebuia considerată prioritatea absolută. Și, din fericire pentru amândoi, Wolfe era în măsură să se ocupe de asta.

De fapt, norocul nu avea nicio legătură cu asta. Nu risipise deloc lunile în care Johann fusese plecat. Wolfe mutase niște fonduri, destul de bine ascunse încât cumpărarea acestei mici vile să nu reprezinte un efort financiar. Toate acestea nu însemnau nimic în comparație cu economiile care îl așteptau în curând, dar era un început.

„Să facem lucrurile mai interesante pentru tine?” își întrebă el bestia, aruncând scurt încă o privire în baia matrimonială. Cada de acolo era mai mult decât potrivită, suficient de mare pentru a încăpea cu ușurință doi bărbați adulți. Își luă un moment pentru a-și aranja părul în oglindă, dându-și șuvițele șatene spre spate, cu cărarea pe o parte, așa cum se cuvenea. Nu ar fi fost deloc potrivit să arate neîngrijit pentru o ocazie atât de memorabilă.

Niciun răspuns de la entitatea nerăbdătoare din interiorul lui. Încă era îmbufnată.

Nu conta. Wolfe știa cum să o scoată la lumină.

„Domnișoară Wilson”, strigă el pe un ton calm, făcând un pas înapoi în dormitor și realizând câteva măsurători mentale în acest timp.

Așteptă sunetul tocurilor pe scări, netezind cu o mână cuvertura provizorie când o auzi apropiindu-se pe coridor.

„Da, domnule Volker? Doriți să vedeți din nou curtea din spate?” se oferi ea intrând în dormitor, cu niște acte care nu fuseseră acolo înainte, acum vizibile în mâinile ei. O femeie inteligentă, gata să dea lovitura decisivă.

„Nu este nevoie.” Wolfe făcu un semn cu mâna, cuprinzând spațiul din jurul său. „O cumpăr.”

„O?” Zâmbetul domnișoarei Wilson a fost ascuțit și victorios, dar totuși a reușit să mimeze o surpriză potrivită. „Ce minunat!”

„Da, destul de minunat. Dar mai este un lucru.” Wolfe se apropie încet, permițând chipului său uman să se retragă și lăsând bestia să iasă la suprafață.

Ochii bietei domnișoare Wilson se măriră de spaimă și făcu un pas înapoi spre ușă.

„Ce... ce?”

În circumstanțe normale, ar fi fost amuzant să o privească fugind, dar Wolfe nu voia ca tocurile ei să zgârie podeaua de lemn masiv. Acesta era noul lui cămin, până la urmă, al lui și al bunului doctor. Așa că își impregnă vocea cu hipnoză în momentul în care îi întâlni ochii speriați.

„Nu vă este frică, domnișoară Wilson.”

Retragerea ei se opri într-o secundă, iar trăsăturile ei încordate se lăsară imediat pradă unei stări de supunere.

Întotdeauna era atât de rapid să schimbi gândurile cuiva împotriva voinței sale în acest fel. Era păcat că nu funcționa și cu ceilalți vampiri.

„Vino aici”, ordonă Wolfe cu o voce joasă.

Domnișoara Wilson se opri în fața lui.

„Dă-mi încheietura mâinii.”

Ea își ridică brațul.

Wolfe își sprijini antebrațul ei în palmele sale deschise, apoi mușcă cu dinții ascuțiți, iar gustul de cupru cald îi umplu gura.

„Gata”, se gândi el în loc să rostească cuvintele, deoarece avea gura ocupată. „Nu este mai bine așa?”

Dar bestia lui doar scoase un sunet de nemulțumire, deși bău cu lăcomie ceea ce i se oferea.

Creatură îmbufnată. Wolfe știa ce își dorea ea cu adevărat, de ce disprețuia ceea ce era un om perfect delicios. Și, de fapt, era în regulă.

Nu exista decât un singur lucru pe care amândoi îl doreau încă din săptămâna trecută, când întreaga lor lume fusese dată peste cap.

Își voiau partenerul. Și aveau să-l aibă, foarte curând. Dar mai întâi, era nevoie de puțină recunoaștere.

Wolfe nu se va lăsa prins nepregătit.

Viitorul partener al lui Wolfe era frustrant de greu de citit, chiar și după zile întregi în care îl observase din umbră.

Unele lucruri aveau un sens perfect. Faptul că era medic, de exemplu. Desigur, partenerul predestinat al lui Wolfe trebuia să fie inteligent; asta era de la sine înțeles. De asemenea, era extrem de atractiv din punct de vedere fizic. Înalt și cu o constituție robustă, cu un chip surprinzător de tineresc pentru un bărbat care se apropia de patruzeci de ani, încununat de o minunată podoabă capilară aurie, una care ar fi arătat și mai bine dacă i s-ar fi permis să crească puțin mai lungă.

De asemenea, Wolfe dedusese că bărbatul era puțin ușuratic. Sau, cel puțin, încerca să fie.

În ciuda turelor sale lungi de la spital, bunul doctor ieșise în oraș în trei din cele cinci nopți în care Wolfe îl supraveghease, încercând clar să se simtă bine pe timpul nopții. Totuși, nu părea cumplit de dezamăgit când eșua; le zâmbea mereu cu amabilitate celor care tocmai îl refuzaseră, cumpărându-le o altă băutură chiar și atunci când aceștia îl lăsau singur.

De ce păreau mereu să îl refuze era un mister pentru Wolfe. Poate că doctorul Monroe își căpătase o anumită reputație în acest oraș destul de mic. Poate că toți preferau pur și simplu bărbații bruneți. Sau poate că se datora unui anumit... aer de disperare din el. Unul pe care Wolfe, oricât de reduse ar fi fost propriile sale înclinații empatice, îl putea simți chiar și de la distanță. Un aer care nu se potrivea deloc cu aspectul fizic plăcut și cu farmecul superficial al doctorului.

Deși, ca să fie sincer, lui Wolfe personal i se părea atractivă acea formă de nevoie, cel puțin în acest caz. Actul legăturii de sânge avea să fie mult mai ușor dacă doctorul era disperat după o conexiune.

Dar chiar și așa, faptul că doctorul Monroe încerca să se culce cu jumătate din oraș nu însemna neapărat că un rival nepăsător nu putea aștepta la pândă, motiv pentru care Wolfe îi lăsase un mic cadou: un singur trandafir. Voia să vadă pe cine va suna bunul doctor pentru a-i mulțumi, sau dacă va suna pe cineva.

Era o metodă puțin proiască și poate dramatică în ceea ce privește obținerea de informații, dar asta nu anula simbolismul delicios al ofrandei sale. Iar viitorul său partener merita un cadou, indiferent dacă era conștient sau nu de proveniența lui.

Dar în final, doctorul nu sunase pe nimeni. Ceea ce a fost un noroc pentru acel ipotetic rival aparent inexistent, deoarece Wolfe ar fi urât să își pericliteze poziția în oraș ucigându-i imediat pe unul dintre oameni.

Totuși, a fost ciudat. În absența unui pretendent, Wolfe se așteptase ca omul său să fie intrigat, eventual amuzat de acea floare. Dar doctorul Monroe păruse nu doar derutat, ci aproape speriat de cadou.

Da, reflectă Wolfe, după ce sparse încuietoarea ușii principale a bunului doctor pentru a cincea oară în tot atâtea zile — și serios, chiar atât de greu i-ar fi fost bărbatului să investească într-un sistem de securitate decent? — era un om foarte greu de citit.

Simți că acest lucru este și mai adevărat după ce intră în dormitorul doctorului. Pentru că acolo, pe noptieră, așezat într-un pahar mic și trist, pătat, se afla al doilea trandafir. Pieptul lui Wolfe se agită cu o emoție necunoscută la vederea lui, în timp ce stătea acolo. Îl lăsase pe cel de-al doilea ca pe o glumă, sincer. Bietul om păruse atât de absolut derutat de primul, încât Wolfe se simțise obligat să îi ofere un altul. Nu se așteptase să îl păstreze, nu după ce îl aruncase pe primul.

Poate că Wolfe ar fi trebuit să lase un buchet de flori adevărat. Acel trandafir mic și singular abia dacă putea fi considerat un dar potrivit de curtare.

„Nu aici”, mormăi bestia lui Wolfe, întrerupându-i gândurile. „Partenerul nostru nu este aici.”

„Ei bine, știai că nu va fi aici, creatură proastă”, raționă Wolfe, deschizând sertarul noptierei pentru a găsi, ceea ce nu îl surprinse deloc, o grămadă de prezervative și o sticlă pe jumătate goală de lubrifiant.

„Îl vreau.”

„Doar încă puțin timp.” Wolfe se apropie de comodă, pe care se afla acea sticlă deranjantă de loțiune după ras cu miros de lemn de santal. Se gândi pentru o clipă să o arunce la gunoi. Dar un astfel de gest, dacă ar fi fost observat, cu siguranță l-ar fi speriat pe om mai mult decât orice. Este mai bine să abordeze problema coloniilor potrivite mai târziu.

„Speriat.”

Wolfe înlemni, cu degetele abia atingând sticla de sticlă.

„Poftim?”

„Tu ești cel speriat.”

Wolfe pufni disprețuitor, întorcându-se pe călcâie pentru a inspecta conținutul dulapului doctorului. Nu era speriat. Nu era niciodată speriat; nu era o emoție cu care să fie câtuși de puțin familiarizat. Absența fricii era, de fapt, una dintre caracteristicile definitorii ale condiției sale speciale.

Pur și simplu era precaut, cunoscând terenul înainte de a se apropia.

Și avea dreptate să fie preocupat, nu-i așa? Era o problemă complicată care era cea mai bună modalitate de a te apropia de cineva pentru a-i oferi nemurirea, când aceasta venea la pachet cu condiția de a fi legat pentru totdeauna de cineva care nu simțea lucrurile la fel ca ceilalți. De cineva care, posibil, nu putea oferi dragoste adevărată și afecțiune.

Putea să mintă, desigur. Era destul de ușor de făcut. Dar în cele din urmă ar fi existat consecințe și ar fi fost enervant să se ocupe de asta. Se presupunea că doi parteneri uniți puteau simți emoțiile celuilalt, sau absența lor. Wolfe nu ar fi capabil să simuleze asta, nu în fața viitorului său partener.

Și într-adevăr, era bine că făcea mai întâi câteva cercetări, nu-i așa? Pentru că această locuință umilă pur și simplu nu era potrivită. Această căsuță cu două dormitoare ar fi putut fi de ajuns pentru doctorul singur, dar dimensiunea dulapului era, de la sine, un motiv suficient pentru a investi în ceva mult mai grandios.

Stătea în dulapul întunecos, jucându-se cu gulerul uneia dintre cămășile agățate acolo, făcându-și plăcerea de a-și lipi nasul de țesătură. Acolo era, acel miros minunat: glicină.

Bărbăția lui Wolfe se încordă în timp ce inhala adânc. Era un efect secundar nou și ciudat, apărut de când își văzuse pentru prima dată partenerul în carne și oase. Era mereu la limita excitării, ca un adolescent nesăbuit.

Era surprinzător de enervant. Lustul fusese întotdeauna destul de ușor de ignorat pentru el înainte, atunci când nu servea scopurilor sale. Putea fi celibatar pentru perioade lungi de timp fără să simtă că îi lipsește ceva. Dar iată-l acum, gândindu-se să-și descheie pantalonii de la costum și să se masturbeze până la orgasm, lăsându-și propriul miros pe toate hainele bunului doctor.

Marcându-și teritoriul.

Nu o va face, desigur. Nu era un pervers fără adăpost. Dar tentația exista.

Ceea ce era un motiv suficient pentru a părăsi camera înainte de a face ceva care să-l enerveze pe el însuși. Cum ar fi să spargă acea loțiune blestemată pe toată mocheta — mochetă peste tot, încă un motiv în plus pentru a schimba locația.

Telefonul îi vibră în buzunar, dar îl lăsă acolo. Cu siguranță era Tobias, verificând din nou progresul lui Wolfe în legătură cu aducerea lui Johann acasă. Wolfe va trebui să dea un apel telefonic neplăcut mai devreme sau mai târziu, dar era greu să se concentreze pe asta când mai întâi trebuia să rezolve acest puzzle uman ispititor.

Aproape că își dorea ca Tobias să-l fi urmat până la urmă. Ar fi fost incredibil de satisfăcător să-i smulgă capul de pe umeri, doar pentru toată bătaia de cap pe care i-o provocase lui Wolfe cu micile sale verificări.

Lăsă din mână, cu regret, puloverul doctorului Monroe, ieși din dulap și respiră adânc. Era mai încordat decât ar fi trebuit să fie, mai puțin stăpân pe sine decât i-ar fi plăcut. Poate că nu era speriat, așa cum îl acuza bestia lui atât de proștește, dar își pierdea răbdarea cu această abordare lentă.

Ar trebui să-l îngrijoreze asta, având în vedere că trecuse mai puțin de o săptămână? Puțin probabil. Autocontrolul infailibil al lui Wolfe nu îl trădase niciodată, încă de când era copil. S-ar putea ca ceilalți să nu fie întotdeauna de acord cu alegerile lui, dar erau alegerile lui, fiecare dintre ele.

Wolfe își îndreptă reverele jachetei de la costum și se îndreptă spre bucătărie. Frigiderul era din nou lamentabil aprovizionat, plin în mare parte cu caserole de mâncare la pachet vechi, exact așa cum fusese când verificase cu câteva zile în urmă, dar asta părea destul de firesc pentru un medic de la terapie intensivă suprasolicitat. Nu era ca și cum o dietă adecvată ar fi fost un subiect care să merite abordat, nu când ceea ce constituia hrana esențială pentru doctorul Monroe era pe cale să se schimbe radical.

În timp ce închidea ușa frigiderului, atenția lui Wolfe se îndreptă spre peretele de alături. Era un calendar agățat acolo. Unul pe care cumva îl trecuse cu vederea data trecută.

Zâmbi în sine privind însemnarea pentru ziua următoare, scrisă cu cerneală roșie, ca o invitație pătată de sânge.

„Ei bine, ei bine, se pare că dragul nostru doctor are o întâlnire mâine. Spune-mi, ți-ar plăcea să-ți revezi partenerul de aproape și în persoană?”

Pentru prima dată în ultimele zile, bestia din el începu să toarcă.

Capitolul 3

Eric intră în salonul slab iluminat de la Serenity, iar o anumită strânsoare pe care o avea în piept se relaxă pentru prima dată în ultimele zile.

Fără îndoială, aceasta era partea lui preferată din lună: programarea la masaj. Era un cadou pe care și-l oferea de un an și ceva. O oră cu Brenda, o amazoană de un metru optzeci și trei de centimetri înălțime, cu mâini de zeiță, care îi tăia fiecare nod din corpul suprasolicitat.

Recepționera — se gândea că o cheamă Kacey, dar nu purta ecusonul — îi zâmbi în acel mod profesionist și lipsit de expresie, specific oamenilor din servicii, în timp ce el se apropie de birou.

„Doctore Monroe”, îl salută ea, cu o voce ciudat de plată, lipsită de cadența normală a unei fete din California. „Mă tem că Brenda nu este disponibilă astăzi.”

Lui Eric i se strânse stomacul de dezamăgire. Avea mare nevoie de asta astăzi. În ultimul timp o luase razna, neputând găsi pe cineva care să meargă cu el acasă. Simțea o presiune puternică în piept și în stomac, care nu dispărea cu nicio formă de auto-satisfacere. Avea nevoie de această ocazie de a fi atins, de a fi... calmat.

Adevărul era că, chiar și atunci când era satisfăcut sexual, masajele însemnau altceva: o eliberare fizică în care nimeni nu aștepta nimic în schimb, unde nu exista riscul de a se face de râs printr-un posibil refuz. Putea să închidă ochii și să se simtă bine pentru o dată.

Iar acum trebuia să mai aștepte o săptămână pentru asta?

Înainte ca el să apuce să se întristeze prea tare, cea care probabil se numea Kacey continuă pe același ton lipsit de expresie:

„Dar avem pe cineva care o va înlocui. Este unul dintre cei mai noi membri ai personalului nostru, dacă sunteți de acord.”

„Oh.” O cantitate rușinoasă de ușurare îl inundă la auzul ofertei. „Este perfect.”

Ea dădu din cap, ridicându-se de pe scaun și ieșind din spatele calculatorului.

„Vă voi conduce în cameră.”

Eric o urmă, observând distrat că mișcările ei erau ciudat de rigide. Se părea că nu era singurul care avea nevoie de atingerea unui masor. Se gândi să-i sugereze să profite de reducerea pentru angajați și să-și rezerve o ședință, dar chiar și el știa că asta ar însemna să depășească limitele unei conversații politicoase, așa că doar zâmbi recunoscător când ea îl introduse în spațiul mic și întunecat, unde din difuzoare se auzeau deja sunete relaxante de flaut.

„Dacă vă dezbrăcați până la nivelul dumneavoastră de confort, el va intra imediat.”

Nivelul de confort al lui Eric însemna complet nud, așa că se dezbrăcă, își împături hainele cu grijă pe scaunul din colț, înainte de a se strecura cu fața în jos sub cearșaful răcoros, recunoscător că încălzirea mesei de masaj fusese deja pornită. Își așeză chipul în acea pernă ciudată, goală la mijloc, privind fix mocheta familiară și urâtă cu model și mișcându-se până când simți că trupul îi era mai mult sau mai puțin aliniat.

Abia așteptă un moment, când cineva bătu încet la ușă.

„Sunt gata”, strigă el.

Eric auzi scârțâitul mut al ușii deschizându-se, apoi foșnetul ușor al cuiva care pășea în cameră. Un miros îl învălui, unul pe care nu-l recunoștea din vizitele anterioare; probabil aduseseră niște uleiuri esențiale noi. Era ceva citric, iar numele îi stătea pe vârful limbii. Avusese o lumânare cu acel parfum o dată, era destul de sigur de asta.

Bergamotă, așa se numea.

„Asta miroase bine”, mormăi el mai mult pentru sine decât pentru cel care o înlocuia pe masoră, un simplu înlocuitor fără nume.

„Într-adevăr?” Vocea joasă și profundă suna aproape amuzată, deși Eric nu era sigur de ce. Își dădu seama că dincolo de draperie nu era o ea, ci un masor bărbat.

„Um... da?”

Jumătatea inferioară a unei perechi de picioare apăru în câmpul vizual al lui Eric. Pantaloni negri din material moale, la fel ca cei pe care îi purta Brenda, combinați ciudat cu... pantofi casual?

Eric râse încet, mușchii lui simțindu-se deja miraculos de relaxați datorită combinației dintre muzica liniștitoare, aroma calmantă și promisiunea unei atingeri profesionale în orice moment.

„Nu este incomod să stai toată ziua încălțat în ăștia?”

Pantofii casual dispăruseră din vedere.

„Cred că de confortul dumneavoastră ar trebui să ne preocupăm astăzi, doctorie.”

Oh. Acesta era cu siguranță un accent britanic, precis și subtil. Îl străbătu pe Eric ca un deget de-a lungul șirei spinării, provocându-i un fior ciudat, în ciuda căldurii mesei de masaj.

Ce naiba fusese asta? Avea o fetișizare pentru accente mai nou? Nu mai pățise asta niciodată. Era destul de simplu în preferințele lui, ca să fie sincer. Poate că devenea mai exigent odată cu vârsta. Gândul aproape îl făcu să râdă din nou.

„Spuneți-mi”, continuă masorul, aparent fără să observe reacția complet nepotrivită a lui Eric la doar câteva cuvinte spuse cu accent. „Aveți vreo zonă cu probleme deosebite?”

Eric încercă să-și adune gândurile la problema în cauză.

„Um, gâtul și umerii mă supără mereu. Cred că stau cocoșat când folosesc calculatorul.”

„Mm. Din cauza fișelor numeroșilor dumneavoastră pacienți?”

„Um. Exact.” Ce naiba? De unde știa asta? Deși, evident, bărbatul i se adresase deja cu „Doctorie”. Eric obținea o reducere în acest loc datorită angajării sale la spital; nu era ca și cum profesia lui era un secret. Recepționera îl numea mereu Dr. Monroe, niciodată Eric. La naiba, era un oraș destul de mic, dacă nu puneai la socoteală turiștii, jumătate din populație îi spunea așa.

Fusese ciudat de paranoic în ultimul timp. Acest masaj era cu siguranță o necesitate.

„Vom vedea ce putem face cu acest disconfort.”

Orice îngrijorare pe care Eric o avea că acest străin nu va putea face aceeași magie cu care era obișnuit din partea Brendei dispăru imediat în momentul în care bărbatul își înfipse degetele în umerii lui.

Eric gemu. Chiar scoase un gemet.

„La naiba.” O, rahat. Asta fusese nepoliticos. „Îmi pare rău. Vreau să spun că ai mâini puternice.”

„Cele mai bune pentru a vă satisface nevoile.” Vocea suna din nou amuzată, deși era o notă subtilă, departe de a fi batjocoritoare.

Destul de corect, de altfel, din moment ce Eric se făcea de râs. Poate ar trebui să tacă din gură chiar acum și să-l lase pe masor să-și facă treaba. Și într-adevăr, o făcea extraordinar de bine. Eric deveni rapid ca o plastilină sub mâinile lui, scoțând cele mai ridicole sunete. Dar, la naiba, tipul ăsta știa cum să-ți relaxeze corpul.

Se mută treptat de la umerii lui Eric, coborând pe coloana vertebrală, aparent nepăsător la sunetele care ieșeau din gura lui Eric, frământându-l într-un mod care îl făcea pe Eric să vrea să se अरविंदe ca o pisică.

„Cu fizicul acesta, nu poate fi vorba doar de statul la birou care să vă lase atât de tensionat, nu?”

Gemetul lui Eric se opri brusc în tăcere în timp ce procesa cuvintele. Oare tipul... flirta? Dar nu, acea voce britanică suna atât de rece, atât de distantă. Extrem de profesională. Eric își dădu glasul mai tare. „Um, da. Încerc să mă mențin în formă.”

„Mm. Sănătatea fizică este atât de importantă. Adesea subestimată chiar de oamenii care au grijă de ea la ceilalți.”

Da, cu siguranță nu era un flirt. Sau cel puțin nu genul de flirt cu care Eric era obișnuit.

Masorul își înfipse degetele în zona lombară a lui Eric.

„Iar presiunea este în regulă?”

„Presiunea este incredibilă”, suspină Eric. „Tot ceea ce faci este incredibil.”

Bine, da, cu siguranță este timpul să tacă. Suna ca o școlăriță îndrăgostită, nu ca un client la masaj. Așa că Eric tăcu, rămânând mut, cu excepția câte unui gemet necontrolat ocazional sau a celor câteva dăți când trebuia să răspundă la întrebările bărbatului despre punctele dureroase, pragul de durere și așa mai departe.

În cele din urmă, masorul începu să lucreze la picioarele lui Eric, eliminând o tensiune de acolo despre care Eric nici nu știa că există. Începea să se simtă aproape drogat, acel miros de bergamotă învăluindu-l, relaxându-l aproape la fel de mult ca atingerea bărbatului. Acesta era raiul. Raiul absolut.

Singura problemă, și care devenea cu siguranță o problemă, era că ajungeau în punctul masajului în care Eric trebuia să se întoarcă, iar el era...

Ei bine, era dureros de erect.

Rahat. În mod normal nu avea această problemă; nu era ca și cum masajele ar fi fost ceva sexual pentru el. Dar tipul continua să-i vorbească cu acel accent blestemat și sexy, întrebându-l dacă se simte bine, dacă presiunea este în regulă, iar camera mirosea atât de naibii de apetisant cu noul tămâie sau ce o fi fost... și mâinile lui. Mâinile lui magice și afurisite.

Masorul... și de ce Eric nu-i întrebase numele? Ar fi fost ciudat să o facă acum, atât de târziu în timpul ședinței, nu? Trebuie să-l fi simțit încordat.

Acele mâini se opriră pe gamba lui Eric.

„Este vreo problemă, doctorie?”

„N... Nu”, mormăi Eric, recunoscător că era cu fața în jos și bărbatul nu-i putea vedea obrajii arzând.

„Ah.” Acel scurt sunet părea încărcat de înțelegere. Dar bărbatul nu avea cum să știe, nu? Ce-i făcea lui Eric fără să vrea? Și apoi, o palmă caldă și grea se așeză pe partea inferioară a spatelui lui Eric. „Este timpul să vă întoarceți acum, doctorie.” Instrucțiunea veni răgușită, aproape ca un mârâit.

„Um.”

O mângâiere ușoară a degetelor pe coloana lui, ca un gest liniștitor.

„Nu vă îngrijorați. Este o reacție fizică naturală.”

Ei bine, la naiba. Deci chiar știa.

Cum de își dăduse seama?

Eric își dădu glasul, simțindu-și gâtul dintr-odată uscat.

„Nu este, um, de obicei o problemă pentru mine.”

Dar făcu ceea ce i se spuse oricum, întorcându-se sub cearșaf și privind fix spre tavan în penumbră. Erécția lui întindea clar materialul, iar rușinea îl inundă, dar amândoi erau bărbați, iar masorul părea să știe cum stau lucrurile uneori. Nu era mare lucru, nu?

O pereche de mâini cu degete lungi apărură în linia lui vizuală, aranjând cearșaful de-a lungul pieptului lui Eric, dar el își feri privirea, nefiind încă pregătit să se uite la fața tipului.

„Perfect natural”, repetă masorul. „Aș putea chiar să vă ajut cu asta, dacă doriți.”

Eric înghiți în sec. Oare îi oferea...?

Întoarse capul într-o parte, privindu-l pentru prima dată cu atenție pe bărbatul care făcuse magie pe corpul lui în penumbră. Era puțin mai scund decât Eric, poate, abia atingea un metru optzeci și era îmbrăcat complet în negru. Păr șaten deschis, pieptănat pe o parte. O față ascuțită, aproape severă, cu pomeți de care te-ai fi putut tăia. Iar ochii lui... păreau aproape să strălucească în roșu, dar asta trebuie să fi fost o festă a luminii.

„Um.”

În fața ezitării sale, bărbatul își deschise mâinile — surprinzător de elegante, având în vedere cât de puternice se simțiseră pe corpul lui Eric — într-un gest de liniștire.

„Sau nu. Relaxați-vă, doctorie. Atunci îmi voi face doar treaba.”

De ce sunase ca o glumă internă modul în care o spusese?

Eric închise ochii, mai tentat de oferta tipului decât ar fi trebuit să fie. Nu mai avusese niciodată un „final fericit”. Nu era asta ca și cum... ai plăti pentru sex? Asta era….

Nu mai făcuse asta niciodată, niciodată.

Nu, pur și simplu va termina acest masaj, apoi va merge acasă și se va masturba ca ușuraticul care este. Închise ochii din nou când masorul începu din nou cu picioarele lui, aparent hotărât să le transforme în gelatină până la sfârșitul ședinței. Eric își păstră ochii închiși și buzele strânse, încercând să rețină sunetele ciudate pe care le lăsase să scape mai devreme, refuzând să privească dovada propriei sale slăbiciuni.

Dar... cu siguranță problema lui nu avea de gând să dispară, erecția lui îl tenta în timp ce tipul îl masa, frământându-i coapsele lui Eric, apoi gambele, apoi picioarele. Cel puțin încetase să-i mai vorbească lui Eric cu acea voce sexy.

În cele din urmă, bărbatul îi lăsă picioarele și se mută în sus, probabil pentru a lucra din nou la umerii lui Eric. Dar, în timp ce o făcea, îi trecu un deget de-a lungul coastelor într-o alunecare lungă și lină, făcându-l pe Eric să deschidă ochii și să-și zvâcnească șoldurile înainte de a se putea opri.

O făcea intenționat acum, nu-i așa? Îl incita pe Eric?

Dar chipul masorului era impasibil, profesionist ca întotdeauna. Așa că Eric închise din nou ochii când masorul începu să-i frământe gâtul, stând deasupra lui la capătul mesei de masaj. Iar Eric nu se putu abține, începu să-și imagineze cum ar fi ca acele mâini puternice să coboare cearșaful încet, pentru a-i prinde erecția tensionată cu acea strânsoare fermă.

Paria că tipul ar fi fost sigur pe el, tot profesionist, aproape rece. Și totuși, nu ar dura mult. Eric era deja atât de agitat. Doar câteva mișcări ale mâinii masorului, poate degetul lui mare s-ar juca de-a lungul glandului. Poate că dacă Eric ar fi cu adevărat cuminte, ar sta foarte liniștit, bărbatul s-ar apleca chiar peste el și și-ar pune gura pe ea…

Bărbăția lui zvâcnii din nou și îi ceru tot efortul din lume pentru a-și menține șoldurile nemișcate.

Rahat. Trebuia să înceteze să se mai gândească așa. Trebuia să iasă din această cameră. Știuse întotdeauna că se aprinde repede, dar Isuse Hristoase, acesta era nivelul următor.

Într-o potrivire perfectă a timpului, masorul îl bătută ușor pe umăr.

„Totul s-a terminat, doctorie.”

Mulțumesc tuturor sfinților. Eric își dădu glasul pentru ceea ce părea a mia oară.

„M... Mulțumesc. A fost incredibil. Și îmi pare rău...”

„Nu este nevoie de scuze. Așa cum am spus, perfect natural.”

În mod normal, Eric ar fi rămas întins pe masă când Brenda ieșea din cameră, simțindu-se complet liniștit și zen cu acea blestemată muzică de flaut, dar se trezi ridicându-se brusc, înainte ca tipul să apuce să coboare din nou masa, doar pentru a-și putea înfășura prosopul în jurul șoldurilor și a-și proteja puținul care îi mai rămăsese din decență.

Prea puțin, mult prea târziu.

Camera era suficient de mică încât masorul era la doar un pas distanță, privindu-l pe Eric cu acea privire impasibilă. Ochii lui nu erau deloc roșii. Erau de un șaten deschis.

Aici era momentul în care Eric ar fi încercat în mod normal să-și folosească farmecul. Tipul era destul de atractiv, chiar dacă îi amintea lui Eric de acel ticălos din Bond, cel al cărui ochi lăcrima cu sânge uneori, și clar știa cum să-și folosească mâinile. Și, de fapt, arătase un fel de interes autentic, ceea ce era mai mult decât putea spune despre oricine altcineva în ultimul timp. Dar se simțea ciudat de blocat, incapabil să scoată o replică de agățat.

„Îmi pare rău”, spuse Eric în schimb, simțindu-se complet patetic. „Nu ți-am aflat numele.”

„Contează?”

Lui Eric i se strânse stomacul la auzul cuvintelor sale, iar buzele bărbatului se strâmbară în fața consternării sale evidente. În ciuda tuturor asigurărilor sale despre normalitate, părea să se delecteze cu disconfortul lui Eric din acel moment.

Dar înainte ca Eric să-i poată cere să coboare masa de masaj și să-l lase să se îmbrace, masorul făcu un pas spre el.

„Este un lucru pe care îl puteți face, doctorie. Îndreptați-vă pentru mine.”

Eric își îndreptă poziția cocoșată, fără să știe unde duce asta. Avea să primească o predică despre postura proastă?

Dar bărbatul se apropie și mai mult, cu o privire aproape prădătoare în ochi.

„Înclinați capul. Arătați-mi gâtul.” Cuvintele lui erau autoritare, dar tonul lui era la fel de calm ca întotdeauna.

Eric făcu ceea ce i se ceru, oricât de ciudată era cererea. Oare tipul avea un fel de fetiș cu gâtul? Ar fi fost doar o plată echitabilă dacă o făcea, având în vedere cât de agitat fusese Eric pe parcursul întregului masaj. Nu-l putea condamna pe bărbat că-i devora gâtul cu privirea, nu-i așa?

Masorul se aplecă, iar acel miros de bergamotă după care Eric salivase în ultima oră se intensifică. Fusese el tot acest timp și nu tămâie sau uleiuri esențiale? Nici măcar nu avu timp să proceseze asta înainte ca vârful nasului bărbatului să-i atingă pielea. Eric se cutremură. Încă era extrem de erect, iar erecția lui nu părea că avea de gând să cedeze curând.

Își lăsă capul pe spate pentru a-l privi pe tip. Poate că nu era nevoie să facă nicio mișcare. Poate ar putea pur și simplu să se aplece puțin în față și apoi ar fi ca și cum s-ar săruta, nu? Iar dacă partea profesională a acestei interacțiuni se terminase, ce rău ar putea face?

Cu excepția…

„Sfinte naiba.” Eric tresări imediat, căzând pe mâini pe masa de masaj. „Ce…”

Ochii masorului nu mai erau șateni. Și nu erau nici naibii de roșii. Erau negri, complet negri.

Dar celălalt bărbat doar îl privi în ochi de parcă nimic nu ar fi fost în neregulă, clipind încet spre el.

„Nu vă este frică”, îi spuse el lui Eric, liniștit și calm.

„Ce se întâmplă cu...?”

„Shh.” Masorul se aplecă din nou și apăsă un sărut moale pe gâtul lui Eric.

Eric lăsă să scape un oftat. Ei bine, asta era... bine. Asta era chiar plăcut. Poate că tipul avea un fel de afecțiune neurologică și, când era agitat, pupilele lui pur și simplu ocupau toate globurile oculare. Asta ar putea fi o explicație, nu? — Nu, idiotule, asta cu siguranță nu este o explicație.

Un alt sărut. Eric se mai relaxă puțin. Dar atunci simți o durere ascuțită și pătrunzătoare în gât.

Se trase înapoi cu forță, îndepărtându-se de sursa durerii.

„Ce naiba?”

Um. Ei bine. Acum nu mai erau doar ochii. Colți. Aceia erau colți care se zăreau printre buzele moi și roz ale bărbatului. Și acela era cu siguranță sângele lui Eric care picura dintr-o pereche de colți afurisiți.

Ce naiba se întâmpla?

Masorul îi zâmbi, cu incisivii săi lungi de un roșu strălucitor.

„Doar o mică degustare”, mormăi el. Linse o picătură de sânge de pe buze. „Nu vă este frică”, îi spuse el din nou lui Eric.

Ce. Naiba.

„Ba îmi este frică”, răspunse Eric, iar vocea lui sună ciudat de îmbufnată, aproape la limita isteriei.

Îi era frică. Ceva de genul, mult prea multă frică. Mai presus de toate, era extrem de confuz și îngrijorat că suferise un fel de atac cerebral sau poate adormise pe masa de masaj și acum visa o ciudată fantezie sexuală cu vampiri.

Confuzia trecu pe chipul bărbatului, urmată rapid de iritare.

„De ce…?”

Și într-adevăr, „de ce” era o întrebare foarte bună. Cum de Eric stătea nemișcat, studiind expresiile bărbatului? Dacă nu visa, atunci trebuia să plece dracului de acolo.

Se grăbi să coboare de pe masă — aceasta era încă ridicată de la sol, ceea ce făcea acțiunea mai dificilă decât ar fi trebuit —, dar o pereche de mâini puternice îl înfășurară de umeri.

Masorul îl tăcu pe Eric să-l privească din nou în ochi.

„Nu vă este frică”, repetă el.

„Ia-ți mâinile de pe mine.”

„Eu…” Tipul părea în război cu el însuși, aplecându-se spre Eric într-un moment și trăgându-se înapoi brusc în următorul.

Eric încercă să se elibereze din strânsoarea lui, iar blestematul de bărbat mârâi la el. Eric se smuci cu mai multă forță.

„Tocmai ai mârâit ca o pisică de junglă?”

„Al nostru”, replică masorul tăios.

Eric se opri din luptă, derutat de afirmația ciudată.

„Poftim?”

„Al nostru”, repetă el, vocea lui nemaifiind rafinată, ci aspră și guturală. „AL MEU.”

Bărbatul îl trase mai aproape, iar scalpul lui Eric îl ustură când acesta îl prise de păr. Eric nu putea fi sigur, dar crezu că auzi un șoaptă, „Iartă-mă”, înainte ca acea durere pătrunzătoare să-l străpungă din nou. Deși nu dură mult. Durerea. Plăcerea îi urmă ca o descărcare, aprinzând terminațiile nervoase ale lui Eric ca un pom de Crăciun blestemat.

Oare Eric era într-adevăr atât de dat peste cap încât până și faptul de a fi mușcat de un masor străin și demonic îl incita? Poate că ar fi trebuit să-și facă o programare la terapie după asta.

Și apoi bărbatul îi bău sângele, Eric era destul de sigur de asta, judecând după sunetele de înghițire și după faptul că își pierdea rapid puterea și cunoștința.

Ultimul său gând, înainte ca ceva cald să-i fie introdus în gură și venele să-i ia foc în ceea ce se simțea ca un incendiu real și literal, a fost: „Acest masaj nu a fost atât de relaxant pe cât am crezut că va fi.””

Capitolul 4

Lucrurile nu ar fi trebuit deloc să meargă așa.

Wolfe dorise doar să testeze puțin legătura, să aibă ocazia de a-și cunoaște viitorul partener într-un mediu cu risc scăzut, să-și ațintească privirea și să-și pună mâinile pe el așa cum se cuvine, cel mai probabil urmând să-l hipnotizeze ca să uite totul după aceea.

Și totul începuse exact așa cum prevăzuse. Fusese destul de ușor să o constrângă pe masoră să-și ia o zi liberă neașteptată și apoi să o facă pe recepționeră să creadă că el era înlocuitorul pentru acea zi.

Totul fusese un fel de distracție, o modalitate de a trece timpul până când avea să pună la punct o strategie de curtare adecvată. Nu că nu s-ar fi putut abține să stea departe de deliciosul om — o asemenea lipsă de control ar fi fost absurdă și complet necaracteristică pentru el —, ci pur și simplu nu voia să o facă. Și de ce ar fi făcut-o? De ce să reziste unei ocazii atât de alese de a-și tăia calea spre partenerul hărăzit lui de destin? Iar bestia lui fusese mai mult decât de acord, vânând orice pretext pentru a fi în preajma partenerului său.

Apoi, avându-l sub mâini pe omul său chipeș și musculos, atât de receptiv la atingerea lui Wolfe și la însuși mirosul lui, nu fusese capabil să reziste unei tentații diferite. Doctorul îi respinsese avansurile sexuale; asta fusese în regulă, dar bestia lui dorise o mică degustare. „Sângele partenerului nostru”, insistase ea.

Cu siguranță este dulce. Atât de dulce. Și, în realitate, Wolfe fusese la fel de nerăbdător. Aveau să ia doar o gură, aveau să-l oblige pe doctor să uite și apoi își vor planifica următoarea mișcare.

Totul făcea parte din vânătoare. Partea amuzantă a jocului.

Dar acum iată-l aici, luptându-se cu propria bestie afurisită pentru control.

„Oprește-te din băut”, îi ordonă el în gând, având gura prea plină de sânge pentru a putea vorbi. „Îl golești de viață.”

Dar creatura încăpățânată nu voia să coopereze, continuând pur și simplu să-și umple gura, o dată și încă o dată, cu sângele bogat și cu iz de cupru al viitorului său partener. Mâinile îi erau așezate pe pielea fină a umerilor lați și musculoși ai partenerului său, ținându-l nemișcat acum, când trupul acestuia devenise inert.

Nu se mai întâmplase niciodată așa ceva până atunci, o asemenea pierdere a controlului.

Mai întâi, blestemata de creatură nu-l hipnotizase pe doctor așa cum se cuvenea — iar Wolfe, încă din primele sale zile ca vampir, nu dăduse niciodată greș când venea vorba de constrângerea mentală —, permițându-i acestuia să intre în panică și să se業務用ască inutil. Iar acum, nu se mai oprea din băut.

„Este al nostru”, continua ea să repete, iar mantra răsuna în capul lui Wolfe ca un ecou de clopot. „Partenerul nostru. Îl vom avea.”

Wolfe crezuse întotdeauna că, dacă s-ar ajunge acolo, el va deține controlul absolut asupra corpului său. El era cel înzestrat cu cumpătare, cu hotărâre, cu umanitate — indiferent cât de redusă era versiunea lui personală de umanitate. Dar nu fusese niciodată nevoit să o dovedească. Nu cu adevărat. El și bestia lui fuseseră mereu în armonie. Amândoi savurau puțin din gustul vărsării de sânge și din fiorul vânătorii, dar bestia asculta de obicei, chiar dacă nu era de acord, atunci când Wolfe insista asupra discreției.

Însă acum, nu se mai oprea din băut. Wolfe putea simți primii fiori reali de frică venind dinspre partenerul său; doctorul Monroe fusese mai mult derutat decât cu adevărat speriat înainte, dar acum își pierdea rapid cunoștința.

„O să-l ucizi.”

„O să-l transform”, replică bestia.

Și ce altceva mai putea face Wolfe decât să fie de acord? Era mult prea târziu pentru a mai da înapoi, chiar dacă ar fi vrut — și oare chiar voia asta?

Își ridică capul de la gâtul partenerului său — bestia îi permise asta acum, simțindu-i aprobarea, desigur — și își mușcă încheietura mâinii, lăsând sângele să picure în gura întredeschisă și inertă a doctorului. Îl țină strâns pe om în brațe în timp ce acesta începu să cheltuiască suspine de durere.

„Shh”, îl liniști Wolfe. „Shh. Se va termina curând.”

Ce fusese făcut, făcut rămânea. Bestia lui torcea de satisfacție.

„Partenerul nostru.”

Totul a fost o chestiune de minute: să o oblige pe recepționeră să uite — „vezi că acum cooperezi”, mârâi el către bestia sa — și să ducă trupul inert al medicului la mașină. Îl înfășurase într-un halat pe care îl găsise în mica cameră de masaj, luându-i hainele pentru mai târziu; nu era timp acum de pierdut cu îmbrăcarea unui bărbat inconștient.

Era bine că se grăbise atât de tare să găsească o casă, având în vedere că planurile lui fuseseră devansate considerabil. Nu se știa cât timp îi va lua doctorului să se trezească, dar cel puțin Wolfe pregătise camera de oaspeți, deoarece zugravii pentru dormitorul principal aveau să ajungă abia a doua zi.

Wolfe îi cuplă centura de siguranță — nu avea niciun rost să fie tras pe dreapta de vreun polițist plictisit dintr-un oraș mic și să piardă minute prețioase încercând să scape prin hipnoză — și profită de ocazie pentru a-și studia de aproape pasagerul inconștient, în lumina clară a zilei. Era într-adevăr o creatură frumoasă, cu buzele pline și moi, aproape îmbufnate în timp ce dormea. Și modul în care îl privise pe Wolfe în ochi, cu bărbăția ridicată și obrajii îmbujorați de rușine, atât de clar tentat să ceară o eliberare, chiar și din partea unui străin.

Delicios, fiecare bucățică din el: chipul, corpul, sângele și dorința lui slab ascunsă de a fi atins.

Da, destinul alesese bine. Exact așa cum își dorise Wolfe întotdeauna.

Un fior puternic de posesivitate îl străbătu în timp ce privea acel chip frumos, iar buzele i se curbară într-un zâmbet, aproape împotriva voinței sale. Wolfe îl avea acum. Partenerul lui.

Acum trebuia doar să își dea seama cum să-l păstreze.

Suspină, introduse cheia în contact și își concentră atenția asupra drumului. Nu obișnuia — dacă se întâmplase vreodată — să simtă un regret adevărat, fapt pentru care era recunoscător, considerându-l o emoție inutilă, dar acum simțea o anumită... iritare pentru că lucrurile luaseră o asemenea turnură.

„Știi că se va trezi speriat”, reflectă el cu voce tare, adresându-se bestiei sale mulțumite și agasante.

„Partenerul nostru.”

„Hristos pe cruce. Dacă ar fi posibil din punct de vedere fizic, ți-as suci gâtul.”

„Sucește-ți gâtul”, răspunse ea cu o suficiență plină de ironie.

„Acum ai și simțul umorului, nu-i așa?”

Călătoria se termină rapid, iar Wolfe fusese atât de ocupat certându-se cu vocea din capul lui, încât nu observă silueta care stătea pe noua lui alee până când nu îl luă deja pe medic în brațe, ridicându-l de pe scaunul pasagerului, și se îndreptă spre treptele de la intrare.

„Ce ai făcut?”

Acuzația aspră îl luă pe Wolfe prin surprindere și se întoarse brusc, văzând o siluetă înaltă care îl privea încruntată. Păr negru, ochi albaștri și tăioși. Roman, unul dintre noii prieteni ai lui Johann.

Wolfe își stăpâni rapid uluirea și dădu din cap în semn de salut, reașezând corpul inert al doctorului în brațe. Avea hainele omului său strânse între ei și nu voia ca ceva să cadă pe pământul murdar.

„Bună ziua. Mă tem că te afli pe o proprietate privată. Va trebui să te rog să pleci.”

Roman privea îngrozit la prețioasa povară a lui Wolfe.

„Trebuia să ne ajuți. Și acum ai ucis un om? În orașul nostru?”

„Îmi cer scuze, tu ești cumva primarul din Hyde Park?” Bine, Wolfe putea admite că răspunsul lui fusese complet infantil, dar devenea incredibil de iritat într-un ritm alert. Și, probabil, era plin de adrenalină după tot ce se întâmplase. Poate că fusese un moment teribil, dar asta nu îl făcea mai puțin intens; se hrănise din partenerul său pentru prima dată, văzând cum viața umană se scurge din corpul lui, pregătindu-l pentru transformare.

Spre creditul său, Roman nu își dădu ochii peste cap la auzul cuvintelor lui Wolfe, deși fusese extrem de aproape de a o face.

„Ar trebui să știi mai bine decât oricine. Acesta este teritoriul nostru.”

Wolfe pufni disprețuitor.

„Iar tu ar trebui să fii mai informat. Nu este mort. Este în tranziție.”

„Un vampir nou-născut care va provoca haos. Și mai rău.” Roman își întinse brațele și făcu un pas în față în timp ce Wolfe se trase înapoi. „Dă-mi-l.”

În acea secundă, bestia lui Wolfe ieși la suprafață și un mârâit îi scăpă din gât, răsunând în aerul după-amiezii.

„Nu-l atinge. Este al meu. Partenerul meu.”

Roman păru vizibil surprins, sprâncenele lui întunecate ridicându-se aproape până la linia părului, ceea ce a fost destul de satisfăcător, având în vedere că de obicei afișa un aer imperturbabil care rivaliza cu cel al lui Wolfe, asta când nu lăsa instinctul de protecție față de propriul partener să pună stăpânire pe el.

Cu un efort considerabil, Wolfe împinse bestia înapoi, ridicând corpul flasc al doctorului astfel încât capul acestuia să se sprijine pe curbura gâtului său. Mirosul de glicină îi umplu nările. Așa era mult mai bine. Îi adresă un semn din cap lui Roman.

„Deci cred că îți dai seama, conform obiceiurilor speciei noastre, că am toate drepturile asupra lui.”

„El are dreptul să aleagă în această privință.”

Nu și dacă Wolfe avea un cuvânt de spus. Totuși, își înclină bărbia într-un acord fals.

„Foarte adevărat. Dar din moment ce nu s-a trezit încă, se află sub protecția mea până o va face.” Se întoarse pe călcâie. „O zi bună.”

Merse spre ușa principală, mulțumit că celălalt vampir nu încercă să-l urmeze. Își dorea doctorul în siguranță în pat înainte de a se implica în vreo altercație fizică sau, mai bine, prefera să le evite complet. Nu ar fi fost deloc bine să pună în pericol siguranța partenerului său în timp ce acesta se afla încă într-o stare atât de delicată.

Închise ușa în urma lui, mai mult dintr-o chestiune de principiu decât ca o măsură de protecție reală, și își duse partenerul în camera de oaspeți, așezându-l cu grijă în centrul patului. Împături meticulos hainele doctorului Monroe și le puse pe noptieră. Apoi, după o scurtă ezitare, Wolfe îi trase lenjeria intimă peste șolduri, pe sub halat. Oamenii puteau fi extrem de stricți când venea vorba de decență, iar Wolfe nu voia ca doctorul Monroe să creadă că se întâmplase ceva necurat în timpul tranziției sale.

Va trebui să dea un telefon rapid lui Tobias, anunțându-l oficial de schimbarea loialităților sale și de faptul că Johann nu mai era o țintă ușoară. Amânase asta de prea mult timp. Dar nu era bine să aibă complicații nerezolvate deasupra capului, nu când obsesia lui proaspăt transformată avea să-i ceară tot timpul și atenția.

Bunul doctor. Partenerul lui. Și, din moment ce acum se cunoșteau atât de intim — până la urmă, ce era mai intim decât un schimb de sânge? —, poate că era în sfârșit momentul să i se adreseze pe numele mic.

„Eric”, spuse Wolfe cu voce tare, savurând numele pe limbă. „Eric al meu.”

Capitolul 5

Având în vedere că grupul de prieteni din Hyde Park părea să fie mereu strâns legat, nu a fost o surpriză când, la mai puțin de o oră de la întâlnirea cu Roman, soneria lui Wolfe a sunat.

Trecuse timpul de la apelul său telefonic cu Tobias privind fix la chipul partenerului său, fără să se obosească măcar să se schimbe de hainele împrumutate — și ce convenabil fusese că el și Brenda aveau aproximativ aceeași înălțime și constituție. Încerca, fără succes, să își dea seama de momentul exact al pierderii sale de control. Fusese oare atunci când îl mușcase pe Eric, străpungându-i acea piele fină și deschizând zăgazurile? Sau când îl atinsese pentru prima dată, punându-și mâinile pe acei umeri lați? Sau poate chiar din prima secundă în care Wolfe îl văzuse, iar bestia lui recunoscuse ce însemna acesta pentru ei?

Lăsând bestia la o parte, Wolfe presupunea că îi plătuseră întotdeauna în mod deosebit lucrurile care îi aparțineau lui și doar lui. Copil fiind, nu dorise niciodată să împartă nimic, nevăzând sensul în asta, nici când era vorba de jucării, nici de dulciuri și nici de atenția adulților pe care o solicita ocazional. Reacționa cu violență când era obligat să o facă, până când a învățat fără voie consecințele acelei agresivități de la părinții săi, care erau rapizi în a pedepsi și încă mai rapizi în a le ordona altora să o facă în locul lor. Adulții erau mai mari și mai puternici decât copiii, la asta se reducea totul, așa că nu trebuia să le dea un motiv pentru a-și exercita acea putere.

Wolfe învățase de la o vârstă foarte fragedă că manipularea era cea mai bună cale, iar cu cât era mai subtilă, cu atât mai bine. Începuse să își perfecționeze aceste abilități cu membrii personalului din casa lui, iar apoi le-a desăvârșit la internat. Fusese un elev model pentru profesori și teroarea întruchipată pentru ceilalți băieți, o reputație pe care și-o câștigase la doar câteva zile de la sosire.

Nimeni nu îi mai ceruse să împartă ceva după aceea.

Iar acum, iată că exista o persoană, o ființă umană completă, care în curând avea să fie vampir și care îi aparținea în exclusivitate lui. Oferit de destin.

Mai era de mirare că era atât de fascinat? Fusese cu adevărat o surpriză că, având răbdarea deja atât de zdruncinată, bestia reușise să își înfigă ghearele în acele slăbiciuni și să preia controlul?

Poate că nu. Poate că totul fusese inevitabil.

Prin urmare, deși sunetul soneriei nu era surprinzător, nu era deloc binevenit. Ce drept avea altcineva să intervină în ceea ce îi aparținea? Dar era necesar ca Wolfe să își amintească de planul de ansamblu. Pentru a duce viața protejată și nefiresc de lungă pe care și-o imagina, avea nevoie de siguranță, de conexiuni și de fonduri. Iar pentru asta, avea nevoie de o comunitate. De această comunitate, dacă voia jumătate din miliardele lui Johann.

Așa că ieși fără voie din camera de oaspeți unde partenerul său se afla în plină transformare și deschise ușa principală, găsindu-l pe Johann în picioare, îmbrăcat în încă una dintre pantalonii lui atroce de trening. O privire rapidă dincolo de trupul lui mic confirmă că Roman se afla încă pe proprietate, alături de frumosul lui partener, asistentul medical. Alexei pândea și el prin apropiere și, chiar și de la distanță, era clar că nu era mulțumit să fie separat de Johann, nici măcar pentru câteva clipe.

Wolfe se simți iritat observând că acum înțelegea perfect acel sentiment.

„Johann”, îl salută Wolfe pe un ton calm. Nu era foarte sigur ce impuls anume îl îndemnase să se prefacă că ignoră scopul vizitei sale, în afară de simpla dorință de a vedea dacă îi va merge figura. „Cu ce te pot ajuta?”

Dar celălalt vampir nu avea de gând să-i facă jocul, fața lui mică fiind deja încrețită de furie.

„Wolfgang.” Făcu în așa fel încât numele lui Wolfe să sune ca o mustrare.

Lui Wolfe nu îi plăcu deloc asta. Totuși, nu își lăsă mânia să se vadă, cu excepția unei ușoare strângeri de buze.

„Te-aș pofti înăuntru, dar mă tem că acum nu este cel mai potrivit moment.”

Lui Wolfe îi plătuse întotdeauna destul de mult de Johann. Era politicos, era mult mai observator decât credeau oamenii și trata psihopatia lui Wolfe ca pe ceea ce era, adică o condiție psihologică, și nu ca pe o lipsă de moralitate. Dar nu exista nicio șansă ca Wolfe să permită cuiva, aliat sau nu, să intre în casa lui în timp ce partenerul său zăcea acolo, vulnerabil și inconștient. Cel puțin nu până când nu avea un plan de acțiune adecvat.

Johann continuă să îl privească de parcă el ar fi fost sursa unei mari trădări.

„Am crezut că ți-am spus clar că noi nu vom fi o astfel de comunitate.”

De parcă ceea ce făcuse Wolfe ar fi semănat câtuși de puțin cu practicile din vechiul lor bârlog: răpirea oamenilor la întâmplare, transformarea lor cu speranța greșită că vor fi fericiți să slujească orice stăpân i-ar fi ales, iar apoi eliminarea lor când, de cele mai multe ori, lucrurile nu funcționau. Totul era o risipă, un proces plictisitor și nejustificat de riscant, dar Wolfe nu fusese niciodată în poziția de a schimba ceva fără să își işte propriul gât în pericol.

„Cum spui?” Nu lăsă să se observe că se simțea jignit de o asemenea acuzație.

Era pregătit să continue cu această strategie a confuziei ușoare, până când Johann amenință să îl scoată din sărite, încrucișându-și brațele într-un efort subconștient de a-l intimida fizic pe Wolfe — un impuls de-a dreptul ridicol.

„Te las pe drumuri, Wolfe. Fără bani. Fără bârlog. Fără nimic. Nu-mi plac mincinoșii.”

Iar ceea ce limbajul corporal al lui Johann nu a putut obține, cuvintele lui au reușit cu siguranță. Wolfe se văzu obligat să treacă prin umilința de a-și explica propriile acțiuni în fața altcuiva, de parcă ar fi dat socoteală în fața cuiva în afară de el însuși.

„Nu a fost... intenționat, Johann.”

„Explică-te, te rog.”

„Am vrut doar o mică degustare. Se spune că sângele unui partener este deosebit de dulce. Am încercat să-l hipnotizez. Bestia mea nu a vrut... să coopereze.” Wolfe își trecu o mână prin păr, care devenise de-a dreptul ciufulit în urma luptei din camera de masaj și nu era deloc aproape de standardele lui obișnuite. „Așa că am făcut ceea ce trebuia să fac.”

Chipul lui Johann se încreți și mai tare.

„Și ce ai de gând să faci cu el acum?”

„Va rămâne cu mine, desigur.”

Crezu că făcuse o treabă bună păstrându-și iritarea continuă pentru sine, exact până în momentul în care Johann reiteră afirmația absurdă pe care o făcuse Roman mai devreme.

„Dar asta nu este decizia ta.”

De ce insistau oamenii atât de mult pe acest aspect? Greșeau în mod categoric. Fie că partenerul lui Wolfe, aflat în plină transformare, o știa sau nu, ei erau deja legați. Eric îi aparținea, cu trup și suflet, oferit de însuși destinul. Wolfe și bestia lui o știuseră încă de la prima vedere; toți ceilalți puteau să stea la rând sau să suporte consecințele.

Și ar fi trebuit să existe o cale de a-i spune asta lui Johann cu calm, chiar cu detașare. În schimb…

„Este al meu”, se trezi Wolfe mârâind. Bestia lui era gata să sară, să-l arunce pe micul Johann de la ușa lui și să-l sfâșie pe oricare dintre prietenii lui care ar fi îndrăznit să-i sară în ajutor.

Își pierdea cumpătarea, în mod clar.

Wolfe se purtase întotdeauna cu mănuși cu Johann. Nu existase niciodată vreun motiv să acționeze altfel. Vampirul exagerat de siropos fusese traumatizat până într-atât încât era nevoie doar de cea mai mică doză de decență și amabilitate superficială pentru a-i asigura prietenia și loialitatea, un fapt de care Wolfe profitase întotdeauna din plin.

Cu toate acestea, nici măcar Johann nu avea dreptul să încerce să-i ia partenerul din mâini. Nimeni nu îl avea.

Dar Johann rămase ferm pe poziție, în ciuda mârâitului, în ciuda furiei pe care trebuie să o fi văzut pe chipul lui Wolfe, un act pe care Wolfe l-ar fi putut admira dacă nu ar fi fost atât de iritat de el.

„Asta este alegerea lui, Wolfe. O știi bine.”

O știa?

„Ne va alege pe noi”, insistă bestia lui Wolfe, având părul măciucă din cauza sfidării verbale a lui Johann. „O va face.”

Wolfe îi spuse exact același lucru lui Johann, iar când acesta tot a insistat ca cineva din grupul lui să intre pentru a verifica acest lucru, Wolfe a fost mai aproape ca niciodată de a-i rupe gâtul micului său prieten, doar pentru a-i da o lecție.

Dar asta ar fi fost contraproductiv, mai ales cu ceilalți trei vampiri pândind în spate, urmărindu-i fiecare mișcare. Așa că Wolfe făcu un lucru pe care îl detesta.

Făcu un compromis.

„Când se va trezi, unul dintre voi va putea vorbi cu el.”

Johann, zâmbind de parcă Wolfe s-ar fi oferit să-l numească nașul de cununie vampiric al lui Eric, se oferi imediat ca intermediar, o ofertă pe care Wolfe o respinse pe loc.

„Nu. Ești prea marcat de traumă. Îl vei speria inutil.”

Asta era adevărat. Era prea mult bagaj emoțional acolo; dacă Eric ar fi arătat cea mai mică urmă de frică, Johann ar fi încercat să-l salveze într-o secundă. Nici Alexei nu era alegerea potrivită, din moment ce Wolfe îi luase viața umană cu forța cu puțin peste o săptămână în urmă. Nu, partenerul lui Johann nu ar fi lăsat impresia pozitivă necesară.

Dar Danny, fermecătorul partener asistent medical al lui Roman... El și Eric lucrau în același spital. Poate că ar fi fost liniștitor pentru Eric să vadă o față cunoscută. Iar confortul ar fi fost benefic, sporind șansele ca partenerul lui Wolfe să accepte să rămână fără constrângere. Danny era, de asemenea, fericit în cuplu alături de Roman, în ciuda circumstanțelor nefericite care îi însoțiseră transformarea. Poate că ar fi fost mai înclinat să încurajeze o altă uniune fericită, chiar dacă prima reacție instinctivă a lui Eric la trezire ar fi fost de frică.

Iar dacă nu…

Ei bine, Wolfe va trebui să pună la punct niște planuri de acțiune alternative.

„Prietenul tău asistent cu ochi încântători. Când bunul doctor se va trezi, va putea vorbi cu el. Te va mulțumi asta?”

Se abținu încă o dată să nu reacționeze violent când Johann insistă că se vor întoarce cu toții dimineața, în loc să aștepte apelul lui Wolfe. Ar fi fost neplăcut dacă Eric nu s-ar fi trezit până atunci, având mai puțin timp la dispoziție pentru a intra în mintea lui fără intervenția lor.

Dar asta este. Acestea erau consecințele acțiunilor făcute din impuls.

Oricum, fuseseră destule concesii pentru moment. Era timpul să-și îndrepte atenția acolo unde trebuia.

„Acum, dacă mă scuzați”, spuse el, fiind deja în curs de a închide ușa în fața chipului surprins al lui Johann. „Trebuie să fac niște pregătiri.”

Rămase în picioare în spatele ușii încă câteva clipe, ascultând cum Johann se întorcea la prietenii lui, cum Danny accepta să vorbească cu Eric dimineața și cum Roman sugera că Wolfe ar putea fi mai problematic decât merita. O observație iritant de ageră, într-adevăr. Wolfe nu putea decât să spere că sentimentalismul lui Johann legat de ultima lor decadă de prietenie îi va câștiga puțin timp. Avea nevoie doar ca lucrurile... să se așeze puțin.

„Vezi ce ai făcut?” îi reproșă el bestiei sale în timp ce se întorcea spre scări. „Acum vor încerca să ni-l ia.”

„Nu-i vom lăsa”, insistă bestia lui, zburlindu-se încă o dată.

„Nu”, fu de acord Wolfe, urcând treptele. „Nu-i vom lăsa.”

Wolfe avea multe de făcut. Trebuia să sune și să-i amâne pe zugravi, să-l țină sub control pe Tobias — nu avea încredere că acea mică nevăstuică îi va lăsa în pace așa cum promisese — și să facă unele pregătiri financiare.

Dar, în ciuda listei sale de sarcini, se trezi mergând agale spre camera în care și el, și bestia lui își doreau atât de mult să fie. Approă un fotoliu de marginea patului și începu să își dea apelurile de acolo, fără să își dezlipească ochii de la silueta care se odihnea atât de liniștit.

Era o prostie să își facă griji. Nimeni nu avea să-l ia pe Eric de lângă el.

Nimeni.

Capitolul 6

Eric se trezi violent, cu ochii deschiși de panică, privind un tavan necunoscut, în timp ce mâinile îi treceau deja de-a lungul corpului pentru a verifica dacă are răni.

Își amintea durerea. Multă durere. Ultima lui amintire conștientă era gândul că, la propriu, arsese de viu, din interior spre exterior. Îi era teamă că tot ceea ce vor găsi mâinile lui va fi doar o cochilie încrețită și carbonizată.

Dar pielea pe care o putea atinge cu degetele se simțea intactă. Și, în realitate, nu-l mai durea nimic acum. Deloc.

Era într-un pat, de asta era destul de sigur. Cu siguranță se simțea suficient de moale sub el, neasemănându-se deloc cu masa rigidă de masaj. Dar sigur nu se simțea ca propriul lui pat — cearșafurile erau mult prea mătăsoase, de exemplu —, motiv pentru care îi era greu să-și dezlipească ochii de la tavan pentru a privi în jur. Pentru că nu era deloc sigur că o să-i placă ceea ce vede. S-ar fi putut să o ia complet razna, de fapt.

„Ești treaz.”

Eric sări în picioare, întorcându-se în același timp pentru a-l vedea lângă patul său, cu o carte uriașă în mână.

„Tu”, scuipă Eric, strângându-și degetele în cearșafurile absurd de moi.

Ticălosul din Bond, masorul sau ce naiba o fi fost el ridică o sprânceană în fața vehemenței lui Eric.

„Așa este, nu m-am prezentat niciodată în mod corespunzător”, spuse psihopatul cu un zâmbet politicos și nesincer, de parcă nu l-ar fi devorat la propriu pe Eric de viu cu doar câteva... fuseseră minute? Ore? Zile? Ei bine, cu ceva timp în urmă. „Numele meu este Wolfgang Volker, dar poți să-mi spui Wolfe.”

Iar asta chiar a confirmat totul: avea până și un nume de ticălos din Bond. Pe lângă asta, își schimbase hainele negre de salon cu un costum absurd, din catifea reișată de culoare grena. O ținută pură de ticălos. Și voia să i se adreseze pe numele mic?

„O să-ți spun fiul de cățea care m-a mușcat.”

Zâmbetul politicos se transformă într-un rânjet viclean și satisfăcut.

„Mm. Da. Și ce delicios ai fost.”

„Um.” Ei bine, ce se presupunea că ar fi trebuit să spună Eric la asta? Cu excepția lucrului evident. „M-a durut”, acuză el, mortificat să observe că vocea îi suna din nou îmbufnată, ca a unui copil care primește o injecție neșteptată de la medic.

„Nu mușcătura te-a durut, ci transformarea.”

„Transformarea, ce...?” Dar Eric abandonă întrebarea, distras. Era din nou acel miros de bergamotă, mai puternic decât înainte și atât de ciudat de atractiv.

„Miroase bine”, se gândi Eric. Și ceva, o anumită... prezență... din interiorul lui, scoase un sunet de aprobare.

Ce naiba fusese asta?

Eric se înțepeni, încercând să-și dea seama ce se întâmpla mai exact în propriul său creier. În propriul său corp. Se simțea ciudat de obligat să urmărească acel miros. Să-și îngroape fața în el. Să... lingă sursa?

Nu, asta era de-a dreptul nebunesc.

Abia dacă îndrăznea să inspire în timp ce-l observa pe blestematul de fiu de cățea, Wolfe — și dacă nu mințea, numele i se potrivea cu siguranță —, care își înclină capul, înregistrând clar schimbarea din limbajul corporal al lui Eric.

„O simți?” întrebă el, imaginea perfectă a unei ușoare curiozități academice.

„Să simt ce?” întrebă Eric cu prudență.

„Noua parte a ființei tale.” Și da, expresia generală a tipului putea fi relaxată, dar ochii lui de un șaten deschis erau plini de o strălucire ciudat de intensă. „Trezirea bestiei din interior.”

Eric încercă să râdă, dar din gât îi ieși doar un sunet ciudat și strangulat.

„Asta sună a prostie cu vârcolaci.”

„Mă tem că nu.” Nasul lui Wolfe se încreți de dezgust. „Năpârlirea ar fi un coșmar.”

Eric refuză să găsească asta amuzant. Îndreptă un deget acuzator spre el.

„Aveai colți. Ca un vampir.”

„Da. Ca un vampir.” Zâmbetul mărunt și amuzat pe care Wolfe i-l adresă îl făcu pe Eric să vrea să-i tragă o palmă. Sau... nu știa ce altceva.

Din nou, linsul era o posibilitate.

Nu. Isuse, ce era în neregulă cu el?

Își apăsă o mână cu putere pe frunte, încercând să-și facă creierul să gândească din nou logic.

„În regulă, am înțeles.”

„Ai înțeles?”

„Mm-hmm. Da. Am avut un episod psihotic.”

„Chiar așa?” Wolfe își lăsă cartea uriașă pe noptieră, încrucișându-și degetele peste un genunchi, ca un psihiatru de la televizor. „Ai antecedente de delir?”

Eric îi aruncă o privire sălbatică.

„Nu.”

„Halucinații?” întrebă Wolfe. Eric dădu negativ din cap, iar Wolfe pocni din limbă. „Hai, Eric. Ești medic. Știi ce se întâmplă.”

O ciudată descărcare de electricitate îl străbătu pe Eric când Wolfe îi rosti numele mic. În acest oraș, el era întotdeauna, dar absolut întotdeauna, Dr. Monroe. Dacă cineva îl plăcea sau îl tolera în mod deosebit, era pur și simplu Monroe. Dar nimeni nu-i spunea Eric. Nimeni, în afară de mama lui, iar ea nu obișnuia să o spună cu vreun fel de afecțiune.

Și nu, Eric nu avea niciun istoric de delir sau halucinații, dar mintea lui clar nu era la locul ei dacă se concentra pe faptul că bărbatul care îl răpise îi pronunța numele mic extrem de bine.

„Nu avem prea mult timp”, spuse Wolfe, apropiindu-și și mai mult scaunul. Iar Eric ar fi trebuit să fie nervos din cauza asta, nu? Tipul ăsta îl atacase. Îi băuse sângele, de fapt, dacă era să se ia după amintirile lui Eric. Și totuși, o parte din Eric, acea prezență ciudată, nouă și zgomotoasă din el, în special, îl voia și mai aproape de atât. Aceeași parte ciudată din el simțea că ar fi trebuit să se... atingă, ba chiar să se atingă mult.

Bărbăția lui zvâcnii la acest gând. „Nici să nu te gândești, la naiba”, ordonă el.

„Foarte curând”, continuă Wolfe, fie fără să-și dea seama, fie fără să-i pese de dilema internă a lui Eric, „niște... prieteni de-ai mei vor veni să te vadă. S-ar putea să încerce să te convingă să pleci. Poate îți vor spune că sunt un psihopat.”

Acum Eric râse, un râs sec și lipsit de umor. Nu avea nevoie ca cineva să-i spună că tipul ăsta era un psihopat. Dovada vorbea de la sine destul de clar.

„Asta sună corect. Ești măcar un masor adevărat?”

Wolfe își strânse buzele, fie de dezgust, fie pentru a-și reprima un zâmbet.

„Pot să-ți spun cu toată sinceritatea că nu am avut intenția să te transform atât de... brusc. Bestia mea nu a vrut să coopereze.”

Creierul lui Eric trecu peste partea cu „bestia”. Fusese răpit de un psihopat delirant; asta era clar. Ei bine, nu era în regulă. Era teribil, de fapt. Dar respectivul psihopat le permitea potențialilor salvatori să vină să-l viziteze pe Eric, așa că poate nu era complet hotărât ca această răpire să fie ceva permanent.

Doar... modul în care o spusese Wolfe.

„Dar aveai intenția să mă... transformi? La un moment dat?” întrebă Eric. Se gândea că „a transforma” trebuie să fie un cod pentru răpire. Doar o răpire obișnuită, de rând. Nu se întâmplă nimic ciudat sau paranormal pe aici, oameni buni.

Dar băutul sângelui? Dar senzația de arsură? Și această prezență nouă și ciudată din creierul tău, cea care este extrem de pro-lins când vine vorba de respectivul răpitor?

Eric ignoră acele gânduri. Acelea erau gânduri rele și inutile. Era o persoană rațională. Era medic, la naiba.

Wolfe se aplecă în față, iar Eric avu nevoie de toată voința lui pentru a rezista impulsului de a se apleca, la rândul lui, spre el.

„Suntem legați, tu și cu mine.”

„Pentru că tu... m-ai transformat?” Eric își păstră coloana perfect dreaptă, fără să cedeze niciun centimetru acelui impuls ridicol de a fi mai aproape.

Wolfe clătină brusc din cap.

„Te-am transformat pentru că suntem legați. Făcuți unul pentru celălalt. Hărăziți de destin.”

Vedeți? Era o prostie de hărțuitor, răpitor, psihopat, ucigaș în serie. Iar Eric chiar trebuia să-și activeze reacția de luptă sau fugă. Corpul lui era mult prea ciudat de relaxat pentru situația în care se afla.

„Ai de gând să mă rănești din nou?” întrebă el, sperând să-și trezească propriul creier pentru a realiza că acesta era un scenariu incredibil de probabil și să-i fie frică, să-i fie foarte frică.

Dar Wolfe clătină din nou din cap.

„Niciodată. Ești... prețios pentru mine.”

Dintre toate lucrurile confuze pe care Eric le auzise în ultimele zece minute, aceasta era cea mai confuză dintre toate. Eric nu fusese niciodată prețios pentru nimeni înainte. Asta probabil demonstra, mai mult decât orice, că acest bărbat delira de-a dreptul.

Atunci de ce voia Eric să se așeze în poala lui?

Poate... poate dacă s-ar fi ținut de mână doar pentru o secundă?

Dar Eric salvat de propriul său creier dezechilibrat de sunetul distinct al unei sonerii.

O iritare feroce și o urmă de furie trecură pe chipul lui Wolfe, rapide ca fulgerul, înainte de a dispărea într-o clipă, expresia lui devenind din nou placidă și neutră.

Iată. De asta ar fi trebuit Eric să fie speriat, nu? Tipul ăsta părea complet calm și stăpân pe sine la exterior, dar clar avea profunziimi ascunse.

Dar Eric tot nu putea găsi emoțiile potrivite pentru asta. Era ca și cum o parte din creierul lui primitiv se simțea în siguranță în prezența acestui tip. În ciuda mușcăturilor, a delirului și a aparentei răpiri.

Ceea ce servea doar la a demonstra că nu se putea avea încredere în creierul lui Eric în acest moment.

Wolfe se ridică de pe scaun cu o mișcare fluidă.

„Trebuie să răspund.”

Eric făcu un semn cu mâna.

„Du-te, nicio problemă.”

„Amintește-ți”, spuse Wolfe, oprindu-se în pragul ușii, „nu-ți voi face niciodată rău. Și aș smulge membrele oricărei creaturi care ar încerca asta.”

Eric privi fix. Se presupunea că asta trebuia să fie liniștitor?

De îndată ce Wolfe plecă, Eric sări din pat, observând periferic că purta un halat ciudat. Dar cel puțin avea lenjeria intimă pe el dedesubt. Se mări spre cea mai mare fereastră din cameră și verifică cât de mult se deschide.

Pentru că dacă Wolfe era dispus să lase pe cineva să-l convingă pe Eric să plece? Perfect.

Oricum ar fi, Eric pleca dracului de acolo.

Salvatorul lui Eric nu a fost cel la care se aștepta.

„Micul rege?” Îmbrăcat în haine de stradă, blugi și un hanorac, cu un fel de geantă de umăr încrucișată pe piept, cu bucle șatene închise formând un nimb dezordonat în jurul capului, era fratele mai mic al lui Rey, Danny, un asistent medical de la urgențe pe care Eric îl cunoștea periferic din spital. Un tip arătos, deși Eric nu-i făcuse niciodată avansuri personal, nevrând ca un Gabe supraprotector să-i tragă un pumn în față dacă avansurile lui nu erau binevenite.

„Bună, Dr. Monroe.” Zâmbetul lui Danny era blând, poate puțin trist. Cu siguranță nu părea atât de speriat pe cât ar fi trebuit, având în vedere situația.

Eric închise fereastra cu care se jucase. Oricum, nu avea să se deschidă suficient de mult încât să încapă prin ea.

„Ești aici ca să mă scoți?”

Danny îi dădu dintr-un cap o ciudată jumătate de aprobare. Nu tocmai liniștitoare.

„Dacă asta este ceea ce vrei.” Și nu era asta extrem de criptic? „Dar trebuie să vorbim mai întâi. Vrei să iei loc?”

Eric clătină din cap. Se simțea... agitat, supraîncălzit și cu furnicături, de parcă pielea nu i s-ar fi potrivit complet pe corp. Totuși, era un tip ciudat de agitație. Ca de la exterior spre interior. Ceea ce nu avea niciun sens, dar nu știa cum să o descrie altfel. Încă nu-i era exact frică, nu așa cum ar fi trebuit. Dar nici nu credea că poate sta liniștit.

În schimb, Danny se așeză pe scaunul de lângă pat, trăgând aer adânc în piept și lăsându-l să iasă încet.

„Înțelegi ce ți s-a întâmplat?”

Eric trase distrat de materialul care îi prindea halatul.

„Fiul ăla de cățea m-a mușcat, m-a lăsat inconștient și apoi m-a răpit.”

Ochii mari și căprui ai lui Danny se măriră și mai mult, dar dădu încet din cap, de parcă asta se potrivea perfect. Își dădu glasul mai tare.

„Și îți amintești cum arăta fața lui când te-a mușcat?”

De ce era acesta focarul în acest moment? Și nu un: „O, Dumnezeule, te-a mușcat, glumești?” Dar Danny avea dreptate. Eric își amintea acel moment de la salonul de masaj.

„Um... ciudat. Am crezut... Pentru un minut, am crezut…”

„A fost ceva de genul ăsta?” Și acolo, în lumina clară a zilei care intra pe fereastră, chiar în fața ochilor reci și treji ai lui Eric, chipul lui Danny... se schimbă. Exact ca al lui Wolfe, la Serenity. Pupilele ocupară complet acei ochi mari și căprui, făcându-i complet negri. Buzele lui Danny se întredeschiseră pentru a lăsa să se vadă niște dinți ascuțiți.

Iar Eric nu putu decât să rămână nemișcat acolo.

„Sfinte naiba.”

Danny se strâmbă, o expresie surprinzător de umană pe un chip atât de ciudat și nu complet uman.

„Îmi pare foarte rău. Știu că este un mod brusc de a face asta, dar nu sunt sigur cât timp este dispus Wolfe să ne ofere. Clar este deja foarte... protector cu tine. Așa că, um, direct la subiect: vampirii sunt reali. Wolfe este unul, la fel ca mine și Gabe. Iar acum... și tu ești.”

Eric era vag conștient că dădea din cap frenetic în sens negativ.

„Nu. Nu, nu. În niciun caz.” Dar putea vedea. Chipul lui Danny era chiar în fața lui. Putea întinde mâna să atingă acei colți. Și își amintea acea mușcătură. Sunetele de înghițire. Ochii și colții ciudați ai lui Wolfe.

Danny clătină uşor din cap, iar chipul lui reveni la normal, pur şi simplu.

„Și tu poți face ceea ce tocmai am făcut eu. Simți ca o... prezență în interiorul tău? Doar, um, relaxează-te. Las-o să iasă.”

Eric ar fi putut pierde mai mult timp protestând. Ar fi putut merge pe calea negării cu siguranță. Dar o putea simți... ceva diferit în interiorul lui. Ceva ciudat, lacom și flămând.

În cameră era o oglindă înaltă, chiar lângă dulap; Eric se așeză în fața ei. Putea simți acea prezență, ca o umbră schimbătoare în spatele ochilor săi, sub piele, dar intangibilă în același timp. Așa că... o lăsă să iasă.

Termină prin a se privi timp de un minut întreg înainte de a se întoarce neputincios spre Danny.

„Nu știu cum să o las să iasă. Nu știu cum să mă relaxez.”

„Am ceva care ar putea ajuta.” Danny căută în geanta de pe piept și scoase o pungă de hârtie maro, pescuind cu degajare o pungă de sânge din interior.

„Vorbești serios chiar acum?”

Danny ridică din umeri, de parcă a căra pungi de sânge furate nu ar fi fost mare lucru.

„Doar privește asta și gândește-te la cât de flămând ești.”

„Dar nu mi-e foame exact. Nu de mâncare, nu cred. Sau sânge, presupun. Sunt... agitat.” „Îl vreau pe Wolfe înapoi” — a fost gândul nebunesc care îi trecu prin cap. Nici măcar nu suna de parcă propria lui voce ar fi gândit asta.

Danny dădu din cap, la fel de calm ca întotdeauna.

„Atunci concentrează-te pe acea agitație.”

Eric o făcu, întorcându-se spre oglindă. Se gândi la cât de nepotrivită i se simțea pielea, la cât de mult își dorea să fie... calmat cumva. Cum avea bănuiala ascunsă că știa exact cine voia să-l liniștească. Cum, dacă ar fi cerut-o, era destul de sigur că ar fi putut obține exact ceea ce voia. În timp ce o făcea, simți cum o parte din acea presiune internă se eliberează și apoi chipul lui, blestematul lui chip, se schimbă, exact ca al lui Danny. Exact ca al lui Wolfe.

Era naibii de ciudat să se vadă în acel mod, să-și vadă ochii lui verzi-tulburi devenind negri așa. Își observă reflexia în timp ce ridica un deget, atingând unul dintre acei colți. Își tăie vârful degetului ușor, iar sângele țâșni. Apoi, la fel de repede, rana se închise.

„Wow.”

Danny zâmbea, arătând... mândru?

„Da, sunt câteva beneficii. Vindecarea este unul dintre ele. De asemenea, forța. Viteza. Faptul că nu îmbătrânești niciodată. Și așa mai departe.”

„De ce...?” întrebă Eric, trăgându-și o pleoapă pentru a-și putea vedea mai bine globul ocular. Complet negru, până la margini. „De ce el...?”

Îl putea vedea pe Danny mișcându-se inconfortabil pe scaun prin oglindă.

„Um, păi... El crede că ești partenerul lui.”

„Partener?” Eric se îndepărtă de reflexia sa, simțind cum trăsăturile sale normale reveneau la locul lor în timp ce o făcea. Era o senzație ciudată și alunecoasă, dar nu atât de neplăcută.

Danny trăgea din nou aer adânc în piept, pregătindu-se clar pentru o mică poveste, iar Eric ascultă, aproape fără să îndrăznească să respire, în timp ce Danny îi explica un adevăr complet incredibil. Cum acest asistent de la urgențe, care nu păruse niciodată altceva decât uman, îi vorbea despre vieți nesfârșite, vampiri sălbatici și parteneri predestinați, despre propria sa legătură cu partenerul său vampir predestinat.

Când Danny termină, Eric se clătină orbește înapoi spre pat, așezându-se greoi pe margine, încercând să proceseze totul. Se dovedi că, dacă sistemul său limbic pompa suficient șoc, putea sta liniștit până la urmă.

„Deci trebuie să rămân cu el. Este ca un destin?”

„Păi, nu, nu trebuie, dar…” Danny se mișcă din nou pe scaun. „Vampirii noi, cei care nu sunt legați de un partener, tind să fie foarte instabili. Dacă îl părăsești pe Wolfe, dacă fugi de acea legătură stabilizatoare, nu știu ce ar însemna asta pentru tine. Iar dacă devii un pericol pentru oamenii de aici, ar trebui să te... reținem.”

„Deci pot alege o formă de captivitate sau alta.”

„Nu ești un captiv”, spuse Danny cu fermitate. „Nu te poate obliga să rămâi în această casă. Nu te poate obliga să faci nimic din ce nu vrei. Vrei să pleci chiar acum?”

Ar fi trebuit. Eric ar fi trebuit să vrea 100% să părăsească această casă, să se întoarcă la apartamentul lui — rece, gol, fără bergamotă nicăieri — și să nu se mai uite niciodată la acel psihopat fiu de cățea de vampir. Dar nu se putu obliga să rostească cuvintele. Își apăsă palma pe frunte.

„La naiba, nu știu. Sunt supărat. Sunt confuz. Dar el... Chiar miroase bine?”

Danny dădu din cap calm încă o dată, de parcă asta ar fi avut un sens perfect. De parcă faptul că cineva mirosea foarte bine era un motiv suficient pentru a rămâne. Și apoi, din moment ce a vorbi despre lucruri nebunești ca și cum ar fi avut un sens perfect era ceea ce făceau ei acum, Eric mărturisi: „Um, atunci mă simt cu adevărat agitat în acest moment. Distras. Dar în același timp, nu se simte ca și cum ar veni de la mine. De parcă vine de... din afara mea?”

Ochii lui Danny se măriră când își dădu seama.

„Oh. Ah. Rahat. Um, da, asta este o altă parte a legăturii. Să simți emoțiile celuilalt. Ceea ce ar putea fi puțin... ciudat. Cu Wolfe.”

Eric se gândi la ceea ce îi spusese Wolfe că vor zice ceilalți despre el.

„Pentru că tu crezi că este un psihopat?”

Danny ridică pe jumătate din umeri.

„Așa spune Jay, cel puțin... Totuși, nu e ca și cum majoritatea vampirilor ar fi apogeul empatiei și al autocontrolului.”

„Tu și cu mine știm că nu există un diagnostic oficial pentru asta. Tulburarea de personalitate antisocială, pe de altă parte...” Eric se opri, înregistrând în sfârșit restul lucrurilor pe care le spusese Danny. „Stai... Jay barista? Și el este vampir? Câți dintre voi... dintre noi... sunteți în orașul ăsta?”

„Cu tine, suntem opt.”

„Cum de nu există mai multă presă în jurul acestui subiect? Doar persoanele dispărute, nu?”

„Stai, ce?” Danny se îndreptă pe scaun când păru să realizeze ce voia să spună Eric. „Rahat. Nu. Nu ucidem oameni, Monroe. Îi muști, îi faci să uite, mergi mai departe.” Întinse o mână, apucându-l pe Eric de antebraț pentru a-l liniști. „Îți promit, transformarea asta nu este sfârșitul lumii. Vor fi sacrificii, asta e sigur. Și îmi pare rău pentru cum ți s-a întâmplat ție. Dar ne vei cunoaște pe toți. Nu va fi atât de rău.” Părea pe jumătate convins că spune adevărul.

Danny îi dădu drumul lui Eric și scoase o altă pungă de hârtie din geantă.

„Poftim. Asta va fi de ajuns pentru moment, până când Wolfe te va învăța să vânezi. Fără crimă”, sublinie el.

Ar fi trebuit Eric să se simtă jenat că se gândise că trebuie să ucidă alți oameni pentru a mânca și pur și simplu... acceptase asta? Dar era copleșit și confuz și, oricât de ciudat ar părea... tot îl voia pe Wolfe înapoi.

Luă punga de hârtie de la Danny.

„Um, poți să...?” Se opri, incapabil să termine fraza.

„Vrei să rămâi”, ghici Danny, extrem de empatic, ca întotdeauna, cel puțin din câte văzuse Eric la spital.

„Bănuiesc că da. Doar... doar ca să încerc. Dacă își ține colții pentru el de acum încolo.”

Danny își dădu glasul mai tare.

„S-ar putea să-ți schimbi părerea în privința acelei părți. Dar da, este în regulă. Îl voi trimite sus.” Îi adresă lui Eric un zâmbet lent, clar uşurat de alegerea lui Eric. „Bine ai venit în familie.”

Și, în mod ciudat, în ciuda a cât de neplăcut fusese la propriu tot ceea ce spusese Danny de când intrase în cameră, acea parte nu suna chiar atât de rău.

Aparent, tot ceea ce trebuia să facă Eric pentru a fi acceptat în acest oraș era să renunțe la propria viață.

Capitolul 7

Când Wolfe bătu politicos la ușa dormitorului, înainte de a o deschide imediat după aceea — nu la fel de politicos —, Eric încă stătea așezat pe pat. Nu mai era nici măcar puțin tentat să se joace cu ferestrele, deoarece, aparent, o evadare fizică nu avea niciun sens și s-ar fi putut termina cu el ucizând oameni — în plus, exista acel fapt ciudat că evadarea părea, în adâncul lui, complet nedorită.

Așa că Eric rămase așezat acolo și îl primi pe vampir, privindu-l cu adevărat pentru prima dată nu ca pe un liber profesionist, nu ca pe un răpitor demente, ci ca pe un... potențial partener? Ca pe un iubit?

Ideea părea atât de absurdă. Și totuși, în momentul în care Wolfe puse piciorul în dormitor, ceva din Eric se relaxă în sfârșit, pentru prima dată de când Wolfe îl lăsase acolo. Acea agitație neliniștită pe care o simțise din exterior, venind de la Wolfe — conform celor spuse de Danny —, se potoli în cele din urmă când Wolfe îl privi la rândul său, cu o strălucire ciudată și lacomă în ochi.

Iar acea parte interioară a lui Eric, acea prezență nouă, ascunsă și flămândă, păru în sfârșit să se liniștească. Bine, a se liniști era un termen relativ. Își schimbă focalizarea de la „Îl vreau pe Wolfe înapoi” la „Vreau să-l ating pe Wolfe chiar în acest moment”.

Eric putea înțelege asta, chiar și fără partea ciudată a legăturii. „Partenerul” lui — încă nu părea să poată lua în serios acest cuvânt — nu era tocmai un bărbat chipeș în sensul clasic, dar era frapant. Pomeți înalți și pronunțați. Acei ochi ciudați, șateni în anumite lumini și aproape roșii în altele. Era mai slab și cu un centimetru mai scund decât Eric, dar avea acel tip de postură de oțel care îi făcea pe instructorii de la internate atât de intimidanți.

Aristocratic, acesta era aerul pe care îl emana. Avea până și o batistă de buzunar aranjată cu dibăcie în buzunarul acelei jachete din catifea reișată.

În tot acest timp, Eric purta un halat.

Totuși, asta nu părea să-i pese lui Wolfe. Îl privea pe Eric de parcă ar fi fost ceva comestibil, iar asta îi provoca senzații ciudate lui Eric în zona inghinală.

Dacă stătea să se gândească bine, într-un fel chiar era comestibil. Sau cel puțin fusese. Oare vampirii se mușcau între ei?

Eric îl privi pe Wolfe în ochi și respiră adânc când un val de... ceva... îl inundă, din exterior spre interior, din nou prin legătura lor. Un fel de posesivitate feroce care îi făcu toate terminațiile nervoase să se aprindă.

Intensitatea acelui sentiment a fost destul de șocantă.

„Isuse”, murmură el.

Wolfe rămase nemișcat în pragul ușii, fără ca vreo urmă din acea nebunie posesivă să i se citească pe chip, în afară de strălucirea din ochi. Își ascundea bine nebunia interioară tipul ăsta, asta era sigur.

„Te-a copleșit tânărul asistent?” întrebă el, căutând răspunsul pe chipul lui Eric.

„Tu mă copleșești”, voia Eric să spună. „Cât de mult pari să mă vrei fără niciun motiv, asta mă copleșește.”

Dar se simțea ciudat să o admită cu voce tare. Mai ales când bărbatul nu-l voia cu adevărat pe el, nu? Erau doar laturile lor vampirice interne, „bestiile lor interioare”, cum le numise Wolfe, care se conectau între ele sau ceva de genul acesta.

Când Eric nu-i răspunse, Wolfe indică cu bărbia spre punga de sânge de lângă Eric, de pe pat.

„Nu te-ai hrănit încă.”

Eric ridică din umeri.

„Este rece.” Nu știa de unde știa că are o preferință pentru sângele cald. Era doar o senzație. Sângele rece se simțea... greșit.

„Vino atunci. Îl vom încălzi.” Wolfe se întoarse în pragul ușii, probabil pentru a se îndrepta spre bucătăria de jos.

Eric se gândi dacă să rămână acolo unde era. Ar fi putut declara un fel de grevă a foamei până când toată această situație ar fi părut măcar puțin reală. Sau până când Wolfe își cerea în sfârșit scuze pentru că l-a speriat, pentru că i-a schimbat viața irevocabil fără măcar să-l întrebe.

Dar s-ar putea ca acea zi să nu vină niciodată, nu-i așa? Încercă să-și amintească vechile cursuri de psihologie de la facultatea de medicină. Oare Wolfe era capabil măcar să simtă vinovăție pentru ceea ce făcuse?

Eric nu avea nicio idee. Așa că îl urmă, cu punga de sânge în mână, supus ca un blestemat de miel.

Nu ar fi trebuit să fie surprins, în realitate. Eric mai văzuse asta din perspectivă externă: pacienți sau familii care tocmai primiseră un diagnostic neșteptat și oribil, trecând printr-o ciudată perioadă de calm, în care informația era mult prea mare pentru a fi procesată cum se cuvine.

Bănuia că se afla într-o stare de șoc, mai mult sau mai puțin.

La asta se adăuga ciudata satisfacție pe care o simțea venind de la această nouă bestie interioară în prezența lui Wolfe, iar Eric era pur și simplu... surprinzător de calm.

Se întrebă cât va dura asta.

Rămase mut și îl observă pe Wolfe cum scotea o cratiță dintr-un dulap, toate mișcările lui fiind extrem de precise, chiar elegante. Când Wolfe ridică o mână, Eric îi puse punga de sânge în ea, privindu-l cum tăia plasticul și îl turna în vas.

Asta era ciudat, nu? Aceasta era cea mai naibii de ciudată chestie care i se întâmplase vreodată, iar el văzuse odată un medic primar introducându-și mâna în cavitatea toracică deschisă a cuiva și masându-i inima pentru resuscitare.

Dar ar fi putut la fel de bine să profite de această ocazie pentru a obține niște răspunsuri.

„Deci nu aveai intenția să mă transformi?”

Wolfe se întoarse să-l privească, cu o mână încă pe mânerul cratiței.

„Nu aveam.” Când Eric doar l-a privit fix, el scoase un mic oftat, amestecând sângele cu o lingură de lemn înainte de a continua. „Am vrut să te observ de aproape, bănuiesc. Am vrut o degustare.”

Eric ignoră modul în care subînțelesurile sexuale evidente ale acelei declarații îi făceau coloana să sufere furnicături și bărbăția să i se întărească. Nu se putea avea încredere în blestematul lui corp excitat, iar cuvântul „a observa” declanșă ceva în creierul lui. Acea senzație de a fi urmărit, pe când stătea în pridvor.

„Trandafirii”, spuse el. „Tu ai fost?”

Wolfe dădu din cap, dar nu se obosi să ofere mai multe detalii.

Ei bine, cel puțin asta explica de ce Eric nu reușise să-și dea seama cine era vinovatul. Chiar nu avusese pe lista de opțiuni un „hărțuitor vampir desemnat de destin”, nu-i așa?

Își frecă fruntea. Începea să fie epuizant: această atracție de a fi mai aproape de Wolfe pe de o parte, și mânia lui generală pe de altă parte.

„Spune-mi de ce oamenii îți spun psihopat.”

Wolfe își amestecă sângele cu calm.

„Pentru că eu cred că sunt unul.”

„Ai fost diagnosticat oficial cu tulburare de personalitate antisocială?” întrebă Eric cu scepticism.

Wolfe îi aruncă o privire aproape amuzată, colțurile gurii ridicându-se puțin.

„Nu am fost. Dar există caracteristici. Poate că nu sunt atât de impulsiv ca alții. Am fost mult prea conștient de consecințe încă de la o vârstă fragedă. Dar întotdeauna am fost diferit.” Începu să-și enumere simptomele ca pe elementele unei liste de cumpărături. „Lipsa de empatie. Incapacitatea de a forma legături emoționale. În general, nu simt frică, cel puțin nu din câte îmi pot aminti. Și nu simt vinovăție.”

Iată.

„Deci nu te simți rău pentru ceea ce mi-ai făcut?”

Wolfe își înclină capul, cântărindu-i clar cuvintele.

„Regret provocarea suplimentară pe care o va aduce acest lucru legăturii noastre.”

„Ar trebui să fii politician la cum vorbești.” Eric presupunea că ar fi trebuit să fie recunoscător că Wolfe nu îndulcea lucrurile și nu mințea pentru a-i proteja sentimentele. Dar în loc de recunoștință, mânia pe care îi fusese atât de greu să o localizeze ieși la suprafață, suficient de puternică pentru a-i face mușchii să tremure. Wolfe nu se simțea rău. Deloc. Și poate că asta nu era vina lui, dacă vinovăția nu era ceva ce era capabil să simtă. Dar asta cu siguranță îl făcea pe Eric să se simtă ca un rahat, simțind că i se luase atât de mult într-o singură clipă, iar iubitului lui predestinat nu-i păsa absolut deloc.

Dacă Wolfe era conștient de mânia lui, dacă o simțea prin legătură, nu o arăta.

„Ar trebui să mănânci”, a fost tot ce spuse, turnând sângele cald într-un pahar de vin, dintre toate blestematele de lucruri.

Eric se trezi întinzând automat mâna după pahar, tremurând ușor când degetele lor se atingură în timpul schimbului. Având sângele cald în fața lui, realiză că îi era foame. Era un sentiment secundar acelei alte senzații, acelei dorințe arzătoare de a fi aproape de Wolfe, chiar și atunci când mânia îl făcea să se zbârlească.

În tot acest timp, Wolfe menținu un contact vizual fără să clipească. Eric îl putea simți chiar și când își cobora privirea pentru a studia lichidul roșu. Era pe cale să bea sânge. Blestemat de sânge uman.

Mai mult decât atât, Wolfe voia clar să-l vadă bând. Poate voia să vadă schimbarea care se producea asupra lui Eric. Poate că bestia interioară a lui Wolfe voia să se întâlnească cu cea a lui Eric, în modul în care bestia interioară a lui Eric părea să tânjească în fiecare secundă să fie mai aproape de Wolfe.

Dar toate acestea nu făcură decât ca Eric să nu vrea să-i arate asta. Mânia era încă puternică, accelerându-i pulsul într-un mod în care își putea simți bătăile inimii. Faptul că Wolfe putea să-i schimbe viața lui Eric atât de brusc și să fie atât de absolut imperturbabil... Să-i dea sânge într-un pahar de vin de parcă i-ar fi oferit un Chianti deosebit de încântător? Asta era strigător la cer. Nu era corect.

Așa că Eric protestă în singurul mod în care simți că o poate face.

„Nu te uita”, ordonă el.

Singura dovadă de surpriză a lui Wolfe a fost o clipire lentă.

„Voi închide ochii.”

Oare chiar credea că Eric era o țintă ușoară?

„Nu. Întoarce-te cu spatele.”

Sclipirea de iritare, atât de pe chipul lui Wolfe, cât și prin legătură, îi demonstră lui Eric că Wolfe avea intenția să trișeze. Fără vinovăție, nu?

Eric își ridică paharul și, cu o mișcare circulară a degetului, îi indică lui Wolfe să facă ceea ce i se ceruse. Cantitatea de plăcere pe care o obținu din pufnitul de iritare pe care îl primi în schimb a fost de-a dreptul absurdă.

Odată ce Wolfe fu cu spatele la el — umeri surprinzător de lați pentru un bărbat atât de slab —, Eric lăsă chipul său de vampir să reapară, așa cum o făcuse în acea cameră cu Danny. Era și mai ușor aici, cu Wolfe în fața lui și cu mirosul de cupru al sângelui în aer. Bestia lui Eric voia să iasă.

Eric trase o înghițitură mare. Pentru că, dacă tot o făcea, avea de gând să meargă până la capăt.

Și, o, asta a fost bine. Chiar naibii de bine. Îi amintea de prima masă adevărată după o tură foarte lungă, una dintre acelea în care nu avusese ocazia să mănânce de prânz. Satisfăcător la un nivel complet diferit.

Bău restul rapid, încercând să-și dea seama cum se simțea în legătură cu asta. Încă nu se simțea complet... sătul. Nu-i mai era foame, dar încă avea acea... mâncărime sub piele. Era foarte, foarte greu să împingă bestia înapoi jos. Voia să întindă mâna, voia să-și treacă degetele peste acei umeri lați, să inspire acel miros de bergamotă. Să se scalde în el.

„Nu. Nu facem asta. Suntem supărați pe el.”

Eric aproape că putea auzi pufnitul de iritare al bestiei la aceste gânduri. Dar, în cele din urmă, ea se retrase, iar chipul normal al lui Eric reveni la locul lui. Eric rămase acolo, cu paharul gol în mână, fără să știe ce să facă în continuare.

Umerii lui Wolfe se mișcară ușor, singurul semn al nerăbdării sale.

„Mă pot întoarce acum?”

„Oh.” Eric își ridică mâna, doar pentru a verifica dacă dinții îi reveniseră la normal. „În regulă. Păi, da.”

Wolfe se încruntă ușor când se aflară din nou față în față.

„Chipul tău de vampir nu este ceva de care să te rușinezi, Eric.”

„Nu mi-e rușine.” Nu era ca și cum Eric ar fi procesat destul din toate astea încât să-i fie rușine de ceva.

„Înțeleg.” Privirea lui Wolfe îi mângâie din nou fiecare centimetru al corpului, destul de lent pentru a fi practic o senzație fizică, iar în cele din urmă un mic zâmbet îi apăru pe buze. „Ai vrut să-mi refuzi ceva”, deduse el.

Eric îl privi fix.

„De ce te face asta să zâmbești?”

Zâmbetul lui Wolfe se adânci.

„Nu-ți văzusem încă această latură. Răutăcios.”

„Câte laturi de-ale mele ai fi putut vedea?” întrebă Eric, simțindu-se din nou îmbufnat. Cât timp și de cât de aproape îl observase Wolfe?

Wolfe ridică pe jumătate dintr-un singur umăr. Părea aristocratic chiar și când făcea asta.

„Doar nivelurile de la suprafață, bănuiesc. Un om dornic să facă pe plac celorlalți, prietenos, disperat să fie iubit. Și totuși, nicio persoană cu adevărat apropiată în viața ta, în ciuda acelei disperări.”

Ei bine, auch. Îl duru puțin precizia acelor cuvinte. Dar nu era nicio cruzime în ele; Wolfe nu părea să aibă intenția de a răni, ci pur și simplu îl descria așa cum îl vedea în realitate.

„Dar răutatea mea te face să zâmbești?” întrebă Eric, cu o totală confuzie în voce.

Wolfe ridică o mână, de parcă ar fi vrut să-i cuprindă chipul lui Eric în palme. Eric era pe jumătate sigur că l-ar fi lăsat.

„Toate părțile din tine sunt prețioase pentru mine. Pentru că toate părțile din tine sunt ale mele.” Wolfe își coborî brațul. „Abia aștept să văd fiecare strat dat la o parte.”

Dulce mamă a lui Iisus. Eric înghiți în sec în timp ce legătura pulsa, întunecată și lacomă.

„Uh... da”, spuse el cu o voce aspră. „Pot simți asta.”

Wolfe își înclină capul.

„Că ești al meu?” torcă el, evident încântat de idee.

„Nu. Isuse. Pot simți posesivitatea ta psihotică, prin chestia asta cu legătura.”

„Ah, da.” Wolfe nu păru mai puțin mulțumit de acest fapt.

„Vreau să-l ating.” Ce naiba? El sau bestia lui vorbea? Oare bestiile lor le puteau vorbi? Avea mult mai multe întrebări, dar nu credea că are energia necesară pentru a le pune. Era pur și simplu... epuizat.

Își apăsă două degete pe frunte.

„Sunt puțin obosit.”

Fruntea lui Wolfe se încreți puțin.

„Nu ar trebui să ai nevoie de mult somn ca vampir. Dar poate că tranziția te-a epuizat.”

„Păi, mă duc să mă culc din nou”, spuse Eric, punându-și paharul în chiuvetă — Wolfe putea avea datoria de a curăța sângele — și întorcându-se pentru a ieși din bucătărie. Se opri în prag când îi veni un gând. „Tu unde dormi?”

Wolfe pocni din limbă cu regret.

„Dormitorul nostru principal este nemobilat în acest moment, deoarece trebuie mai întâi zugrăvit. Mă tem că a trebuit să-i amân pe specialiști din cauza stării tale de tranziție. Pentru moment, locul în care te-ai trezit este singurul dormitor mobilat.”

Eric rezistă impulsului de a striga. Oare tipul ăsta chiar încerca să-i scoată o fază de rahat cu un singur pat în acest moment?

În fața privirii furioase a lui Eric, Wolfe capitulă cu o înclinare grațioasă a capului.

„Dar dacă am nevoie de odihnă, desigur că o voi face pe canapeaua de jos.”

„Poți să fii sigur de asta”, mormăi Eric, întorcându-se în camera lui și ignorând modul în care bestia din interiorul său se îmbufna din cauza distanței tot mai mari dintre ei.

Poate că atunci când se va trezi din nou, totul va fi fost un vis. Ceva îi spunea că nu va avea un asemenea noroc.

Capitolul 8

Partenerul lui Wolfe cu siguranță se îmbufna, în lipsa unui cuvânt mai bun. Singur în dormitorul de oaspeți, învârtindu-se de pe o parte pe alta fără Wolfe alături de el. Wolfe putea auzi foșnetul subtil al neliniștii lui Eric, în timp ce el se instalase în living cu un volum uriaș despre sistemul politic american — întotdeauna considerase că este mai bine să controleze mecanismele interne ale oricărei țări în care se afla.

Wolfe o simțise, acolo în bucătărie: dorința lui Eric. Ar fi pariat cel mai bun costum al său că doctorul nu-și dorea nimic mai mult decât să-l atingă, să fie aproape de el, să fie revendicat de el. Noua bestie din interiorul lui știa clar cui îi aparține, chiar dacă creierul mai logic al lui Eric încă nu acceptase realitatea.

Dar, se părea că partenerul lui Wolfe era încăpățânat, dincolo de toată acea suprafață sociabilă. Și cine l-ar fi putut condamna cu adevărat? Fuseseră douăzeci și patru de ore destul de șocante, după estimarea oricui.

Wolfe răsfoi paginile cu apatie, găsind ciudat de greu să se concentreze când enigma mult mai interesantă se afla la etaj, ascunzându-se de el. Eric nu era speriat, sau cel puțin nu transmitea prin legătura lor nimic pe care Wolfe să-l poată recunoaște ca fiind frică, dar era supărat. Wolfe îi putea simți pulsul fierbinte, delicios în insistența lui. Dar ce era mânia dacă nu primul pas spre acceptare? Iar Wolfe presupunea că trebuia să-i mulțumească tânărului asistent pentru asta. Pe cât de iritant fusese să suporte grupul de băgăcioși ai lui Johann care insistaseră să-i intervieveze partenerul, conversația servise clar la a-l convinge pe Eric de realitatea situației sale.

Wolfe prinsese fragmente din ea, din moment ce îi izolase pe ceilalți în acest living. Danny explicase lucrurile destul de clar, din câte putuse deduce Wolfe. Și nu exagerase latura de psihopat pentru a-l speria pe Eric.

Iar nedreptatea întregii situații devenise puțin mai dulce datorită firelor delicate de dorință pe care Wolfe le putuse simți venind de la partenerul său în timp ce fuseseră separați, împletindu-se în jurul propriei agitații și nevoi ale lui Wolfe.

Eric se putea preface cât voia. Dar de îndată ce Wolfe ieșea din cameră, Eric îl voia din nou aproape. Exact așa cum îl voia pe Wolfe aproape și acum.

Și totuși, în ciuda acestui fapt, iată-i în camere separate, cu acel corp frumos ascuns de el, exact așa cum Eric își ascunsese trăsăturile de vampir de privirea lui Wolfe. Să le fie refuzată apropierea pe care amândoi o doreau atât de clar în această perioadă de tranziție, doar pentru a potoli temperamentul proaspăt trezit al lui Eric...

Ar fi trebuit să fie supărător. Exasperant. Mult prea greu de îndurat.

Mai ales cu propria bestie a lui Wolfe strigând în capul lui, fără minte și plină de dorință.

„Este timpul să ne revendicăm partenerul. Ia-l. Mușcă-l. Posedă-l profund.”

Creatura era absolut neobosită în această nouă obsesie pe un singur sens.

Și într-adevăr, Eric arătase atât de delicios stând în patul lui temporar, cu șuvițele blonde ciufulite, cu halatul care abia reușea să-i acopere acel piept frumos și lat, cu firele sale blonde de păr. Fusese flămând, irascibil și ieșit din fire, iar Wolfe nu-și dorise nimic mai mult decât să-l imobilizeze și să-l muște pe fiecare centimetru de piele.

Din păcate, nu fusese momentul potrivit.

Dar Wolfe nu putu să simtă iritarea pe care o impunea situația. În schimb, se trezi curios, intrigat, aproape fermecat de această întorsătură a evenimentelor. Eric era, cel puțin la suprafață, un om dornic să facă pe plac celorlalți înainte de toate. Era genul de bărbat care voia să fie plăcut, iubit, dorit, chiar dacă doar pentru o singură noapte. Iar faptul că era atât de îmbufnat cu Wolfe, dându-i ordine...

Buzele lui Wolfe se schițară într-un zâmbet la acea amintire.

„Întoarce-te cu spatele”, spusese el.

Totul era un semn al încrederii subconștiente pe care Eric o avea în el. Eric știa, undeva în adâncul sufletului său încăpățânat, că Wolfe nu-l va respinge și nu-l va părăsi, indiferent de jocurile pe care le juca.

Oare bărbăția lui Wolfe era tensionată în pantaloni în acel moment, dureros de erectă la gândul că tentantul său partener era atât de aproape, dar totuși de neatins? Desigur că era. Oare nu-și dorea nimic mai mult decât să dărâme ușa acelui dormitor și să revendice ceea ce era al lui de drept? Cu fiecare părticică a sufletului său degradat.

Dar, lăsând la o parte evenimentele recente, cumpătarea era darul lui Wolfe, în contradicție cu impulsivitatea obișnuită a unui psihopat. Era un motiv de mândrie pentru el, cu adevărat. Și trebuia să admită că noua lor legătură era încă fragilă, din cauza modului traumatic în care fusese forjată. Era îngrijorător că Eric era atât de epuizat după ce se trezise ca vampir, de exemplu. Wolfe nu putea decât să concluzioneze că totul avea de-a face cu rezistența doctorului de a le consuma legătura, fie prin contact, afecțiune sau act sexual.

Dar să-i spună asta dragului său doctor ar fi fost inutil: Eric ar fi crezut doar că Wolfe o spune în propriul său beneficiu. Ca uneltire, chiar. Și nu ar fi greșit complet, chiar dacă nu se aplica în acest caz.

Așa că Wolfe avea să fie răbdător. Avea să aștepte ca această creatură îmbufnată să vină la el.

Așteptase deja cu răbdare timp de un secol întreg.

Femeile se întorseseră din nou.

Wolfe știa că cele două femei erau deja conștiente de prezența lui, probabil îl observaseră cu mult înainte ca el să le remarce pe ele, dar își屋外seră studiul asupra mulțimii care trecea. Erau îmbrăcate la modă, cu paltoanele lor dramatice, iar Wolfe putea simți mirosul banilor în hainele lor, așa cum o făcuse cu fiecare piesă vestimentară pe care o văzuse în ultimele nopți.

Invidia îi murea în stomac. De drept, ar fi trebuit să poarte haine la fel de fine. Nu acest singur costum monoton, călcat cu atâta grijă pentru a fi purtat în mod repetat.

Wolfe se strecură lângă banca din parc.

„Vă căutați următoarea pradă?” întrebă el, păstrându-și vocea suficient de joasă pentru a nu-și rata ținta.

Cea mai înaltă din cuplu, o femeie palidă și cu forme generoase care aproape că îl egala pe Wolfe în înălțime, cu bucle castanii ce-i cădeau de sub pălăria elegantă, își înclină capul în sus pentru a-l privi.

„Poftim?”

„Următoarea pradă”, repetă Wolfe, indicând oamenii care treceau pe potecă, la mică distanță. „Cina dumneavoastră.”

Prima femeie se uită la partenera ei, o femeie măruntă, cu o piele întunecată și luminoasă și bucle ca abanosul, care își menținuse ochii ațintiți asupra mulțimii în timpul schimbului lor de cuvinte, având un mic zâmbet pe buze.

„Trebuia să fii atentă”, o acuză femeia cu părul castaniu, reușind să sune mai degrabă afectuoasă decât supărată.

Zâmbetul se transformă într-un rânjet ghiduș.

„Eram atentă, draga mea Sybil. Știam că este acolo.” În fața privirii surprinse a lui Sybil, lăsă să scape un râs scurt, ca un clinchet de clopoței. „Ce? Mi-a plăcut de el. E ceva ciudat la el. Cu siguranță îmi dă fiorii.”

Sybil își îngustă ochii.

„Eu sunt singura care ar trebui să-ți dea fiorii.”

Femeia măruntă își așeză o mână liniștitoare pe brațul lui Sybil.

„Și mi-i dai, iubito. Este intrigant, asta e tot. M-am gândit să-l las să arunce o mică privire.”

Wolfe își dădu glasul mai tare, politicos dar tăios, nerăbdător să ajungă la subiectul în cauză. Indică cu bărbia spre Sybil.

„Ai fost rănită azi-noapte. Acel bărbat te-a atacat cu un cuțit; rana s-a vindecat imediat.”

Sybil îi aruncă o privire reprobatoare partenerei sale.

„Oh, deci chiar l-ai lăsat să vadă totul.”

Wolfe continuă.

„I-ai spus să nu-i mai fie frică și a funcționat. Ca și cum l-ai fi hipnotizat într-un fel.”

Femeile continuară să se privească, ignorându-l.

„Puteți muri?” întrebă Wolfe, nedispus să fie lăsat deoparte.

Femeia măruntă a fost cea care a răspuns în cele din urmă, spre nemulțumirea lui Sybil.

„Putem, tehnic vorbind, dar este nevoie de foarte mult.”

Sybil ridică mâinile în sus.

„Daphne. Serios?”

„Ce?” Daphne râse. „Este amuzant. Și oricum, îl putem face să uite totul după aceea.”

Ar putea, nu-i așa? Avea dreptate.

Aceste femei aveau bani. Proximitatea nemuririi. Capacitatea de a-i manipula pe ceilalți cu doar câteva cuvinte. Wolfe simți cum o urmă de entuziasm adevărat înlocuiește invidia din măruntaiele sale, ceva ce nu mai simțise de mult timp, nu de când părinții lui își pierduseră averea. De când îl lăsaseră în frig, în ciuda unei vieți întregi de comportament atent și reținut.

Se plictisise de asta. Plictisit să se mențină sub un control atât de strict fără nicio recompensă. Și fără nimic altceva pentru el? Nici măcar ceea ce se presupunea că i se cuvenea? Era doar o chestiune de timp până când avea să cedeze. Iar apoi ar fi riscat închisoarea sau ștreazul. Consecințe. Totul se rezuma la consecințe.

Era timpul să schimbe mizele.

„Cum ați ajuns așa?”

Daphne o privi pe Sybil cu o rugăminte cochetă în ochi. Nu luă decât un moment înainte ca Sybil să ofteze și să facă un semn cu mâna, dându-i permisiunea tacită. Daphne se ridică de pe bancă pentru a-i da un sărut pe obraz, apoi se întoarse spre Wolfe cu un zâmbet îndrăzneț.

„Am fost transformate în ceea ce suntem de către alții ca noi.”

Aceasta era informația pe care o dorea. Wolfe se apropie mai mult.

„Și voi puteți face același lucru?”

Sybil lăsă să scape un oftat, cu degetele jucându-se cu vârfurile buclelor sale grele.

„Nu-mi place direcția acestei conversații.”

Păcat că se simțea așa, dar pe el nu-l îngrijora asta.

„Transformă-mă”, ordonă el, incapabil să se silescă să facă o rugăminte.

Daphne doar zâmbi, dar Sybil râse de el, încet și batjocoritor.

„N-ai idee ce ceri. Ai uitat deja ce ai văzut?” Făcu un semn spre mulțimea care trecea. „Ar trebui să consumi sânge uman în mod regulat pentru a supraviețui.”

Wolfe dădu din cap.

„Foarte bine.”

„Și nu ai mai îmbătrâni.”

„Excelent.”

„Asta înseamnă”, sublinie Sybil, de parcă el ar fi fost unul dintre oamenii de rând proști și nu ar fi urmărit acel fir până la concluzia logică, „că ar trebui să-ți lași familia în urmă, să-ți abandonezi poziția în această lume.”

„Nu este o problemă.”

Sybil se aplecă în față pe bancă, aparent intrigată în ciuda reticenței sale.

„Poți ucide când ești la început. Vei fi în afara controlului. Cel mai probabil vei curma vieți umane.”

Ar fi trebuit să mimeze remușcarea pentru acest fapt? Dar Daphne, la rândul ei, îl privea cu o strălucire de complicitate în ochi. Nu era atât de sigur că ea se lăsa amăgită. Pentru o dată, Wolfe alege pura adevăr în detrimentul manipulării.

„Nu sunt deosebit de tulburat de acest lucru.”

„Ce mic monstru”, torcă Daphne cu aprobare. Se părea că alesese corect. „Poate ar trebui să-l transformăm.” În fața privirii lui Sybil, ea ridică din umeri cu grație. „Întotdeauna mi-am dorit un fiu.”

Sybil îl privi pe Wolfe cu dezgust.

„Este un bărbat adult. Și bizar, așa cum ai spus chiar tu.”

„Exact.”

Sybil se încruntă la iubita ei.

„Nu va fi ca noi când am fost transformate. El nu are un partener.”

„Un partener?” întrebă Wolfe, nedispus să fie refuzat dintr-un motiv tehnic. Oare refuzau să-l transforme pentru că nu avea o soție? Ar fi putut să-și găsească o soție.

Daphne îi zâmbi fermecător.

„Cineva iubit, făcut doar pentru tine.”

Sybil scoase un sunet de exasperare, vizibil nemulțumită de acea explicație.

„Speciei noastre i se oferă un... spirit pereche, s-ar putea spune. Destinul ne desemnează o persoană alături de care să ne petrecem viața extinsă. Asta dacă ne putem găsi persoana destinată. Dacă nu, această cale nu se va termina bine pentru tine. Vei deveni sălbatic. Vei fi eliminat ca un câine turbat.”

Wolfe ar fi vrut să-i vadă încercând. Totuși, cel mai bine era să fie precaut.

„Cât timp am la dispoziție pentru a găsi acea persoană?”

„Greu de spus. Decenii? Secole? Variază.”

Lipsa de precizie a fost frustrantă, dar Wolfe se putea descurca. Avea încredere în el însuși mai presus de orice, inclusiv de destin.

„Și cum o voi ști?”

„Pur și simplu... vei ști. Va fi doar pentru tine și o vei ști.” Schimbă o privire dezgustător de afectuoasă cu Daphne, care se mândrea cu acea atenție.

Wolfe își luă un moment pentru a reflecta la asta. Nu avusese intenția de a include pe altcineva în această transformare. Dar era ceva în asta, în ideea că exista cineva acolo în lume, cineva făcut pentru el. Cineva doar pentru el.

Privi cuplul din fața lui. Le văzuse în acțiune; știa că amândouă erau însetate de sânge, poate chiar crude. Dar tot aveau companie, acceptare, devotament.

Ar fi putut avea și el asta. Ar fi putut avea totul.

Hotărârea lui se solidifică.

„Transformă-mă”, spuse el din nou, făcând tot posibilul ca asta să sune a rugăminte și nu a cerință. „Îmi voi găsi partenerul. Nu aveți de ce să vă îndoiți de mine.”

Cele două femei împărtășiră o altă privire, comunicând fără cuvinte. Iar Wolfe avea să aibă asta într-o zi, nu-i așa? Atunci Daphne se întoarse spre el și zâmbi.

„Întoarce-te la noapte, micule monstru. Îți vom da ceea ce ai nevoie.”

Wolfe ieși din parc cu pași mari și rapizi, triumful curgându-i prin vene. Știuse că era ceva ciudat la acel cuplu încă din prima clipă în care le văzuse. Și făcuse bine urmărindu-le în acea noapte. Fusese destinul cel care îl făcuse să vadă ceea ce văzuse.

Iar acum avea calea perfectă în fața lui. Longevitatea vieții, tinerețea veșnică, averea viitoare — pentru că, oare cât timp i-ar lua cu adevărat să recupereze bogăția familiei sale, când dispunea de orice manipulare supranaturală pe care acele femei o arătaseră?

Și o persoană doar pentru el, cineva de care să aibă grijă pentru totdeauna.

Wolfe se întrebă cum va fi. Se întrebă dacă acea persoană îl va vedea cu adevărat așa cum este, cu fiecare dintre cotloanele sale întunecate, și îl va accepta oricum.

Ei bine, ar trebui să o facă, nu-i așa? Dacă era vorba de destin. Destin.

Zâmbetul i se lărgise în timp ce mergea pe alee. Da, totul avea să fie perfect.

Capitolul 9

Eric se lăsă să cadă din nou pe pat, încercând să vadă dacă statul pe burtă îl făcea să se simtă mai bine.

Pur și simplu nu reușea naibii să își găsească o poziție comodă. Era epuizat, dar nu își putea ține ochii închiși. Totul îl durea, sau îl ustura, sau... ceva. Rămăsese doar în lenjerie intimă, după ce își dăduse jos halatul, dar cearșafurile se simțeau ba prea grele pe piele într-un minut, ba aerul călduț din cameră părea prea tăios în următorul. Și continua să simtă cum colții îi ieșeau la suprafață împotriva voinței sale, însă de fiecare dată când întindea mâna să atingă, dinții lui erau tociți.

Prezența ciudată și nouă din interiorul lui era la fel de neliniștită, răsucindu-se și învârtindu-se în el într-un mod care se simțea aproape palpabil, deși Eric era destul de sigur că lucrurile nu funcționau așa. Asta nu îl împiedica să simtă că blestemata de creatură avea să-i despice pielea.

Avea nevoie de ceva. Avea nevoie de ceva.

Trebuia să se calmeze. Avea nevoie de acel miros.

Se părea că avea nevoie de blestematul lui partener.

Eric scoase un gemet puternic de frustrare, se lăsă pe spate și își întinse membrele, înșfăcându-și telefonul de pe noptieră. Timpul afișat îi arăta că rezistase abia o oră înainte de a ceda.

La naiba. Nu mai putea continua așa.

„Wolfe!” strigă el, cu o voce surprinzător de răgușită, de parcă ar fi urlat în tot acest timp, în loc să zacă acolo într-o agonie mută.

Spre creditul ticălosului, Wolfe nu l-a lăsat pe Eric să aștepte; deschise ușa dormitorului în doar câteva secunde, aproape ca și cum ar fi stat chiar acolo, așteptând ca Eric să își înghită mândria. Și judecând după strălucirea triumfătoare din ochii lui șaten-deschis, exact asta făcuse.

„Nu mai arăta atât de înfumurat”, se plânse Eric, fără să facă vreo mișcare pentru a se ridica. Pierduse deja bătălia, așa că de ce să se mai obosească să ascundă cât era de patetic?

„Atât de tăios”, vocea lui Wolfe era calmă ca întotdeauna, dar privirea îi era deja flămândă. Îl devoră pe Eric cu ochii plini de lăcomie, greutatea privirii sale simțindu-se ca o atingere fizică pe pieptul gol al lui Eric, zăbovind lungi momente înainte de a coborî spre dovada erecției lui încăpățânate.

Pentru că acesta era celălalt aspect condamnabil și umilitor al întregii povești: Eric fusese erect în tot acest timp blestemat. Încercase chiar și să se atingă puțin la început, sperând că asta îl va ajuta să adoarmă, dar nu făcuse decât să-l incite și mai mult. Eliberarea îi scăpa printre degete, fiind mult dincolo de raza lui de acțiune.

Cum putea cineva să fie atât de excitat și, în același timp, să simtă un asemenea disconfort?

Nu a ajutat deloc faptul că Wolfe a petrecut mult prea mult timp uitându-se fix la proeminența lui Eric, înainte de a-i întâlni în sfârșit privirea din nou.

Perversul.

Buzele lui Wolfe se strâmbară ușor, de parcă i-ar fi auzit insulta. Poate că o făcuse. Poate că acesta era un alt aspect bizar al legăturii lor despre care nimeni nu considerase oportun să-i vorbească. Cine naiba mai știa în acest punct?

„De ce ai nevoie de la mine, iubire?” întrebă Wolfe.

„Sunt excitat”, se plânse Eric, declarând ceea ce era ridicol de evident, mult prea iritat pentru a fi timid sau pentru a respinge acel apelativ siropos. „Sunt incredibil de încins.”

Un fulger de satisfacție posesivă străbătu legătura, rapid ca un trăsnet. Eric scrâșni din dinți de frustrare. Tipul ăsta chiar nu avea nicio rușine.

„Mm. Noua legătură își face treaba, aș spune eu.” Wolfe încerca clar să mimeze o expresie plină de compasiune, dar o făcea foarte prost. Semăna mai degrabă cu pisica care mâncase canarul. „Vrei să te ating acum, iubire?” se oferi el. „Cred că ar ajuta... stării tale.”

„O, ți-ar plăcea asta, nu-i așa?”

Eric voia să-i spună să se ducă dracului pentru totdeauna, dar nu mai putea îndura această senzație.

„Fără atins”, răspunse el, încercând să-și relaxeze maxilarul pentru a evita să-și strângă dinții atât de tare încât să-și fractureze o măsea. „Și nu-mi mai spune iubire. Doar vino aici. Mai aproape.”

Wolfe dădu din cap cu blândețe.

„Cum dorești.” Păși spre pat și se opri chiar la marginea lui, privindu-l pe Eric, răbdător ca un șarpe încolăcit în iarbă, care își așteaptă prada.

Dar era mai bine să-l aibă acolo. Eric putea simți acum o adiere din acel miros, liniștitor și incitant în același timp. Dar tot nu era suficient de aproape.

„Așază-te”, ordonă el, simțind o formă personală de satisfacție când Wolfe i se supuse cu ușurință, coborând cu grație până când se așeză pe saltea, lângă el.

Eric se aplecă mai aproape, inspirând adânc. Acolo era. Bergamota, cu o ciudată tentă metalică pe care nu și-o amintea de la salonul de masaj. Totuși, asta nu-i știrbea cu nimic valoarea. Era exact ceea ce avea nevoie. Eric gemu, bărbăția lui zvâcnind în lenjerie.

De ce trebuia ca acest fiu de cățea bizar să miroasă atât de bine?

Privirea lui Wolfe hoinărea flămândă, ca de obicei.

„Ești sigur că nu vrei să te ating?”

Eric clătină din cap frenetic. Avea presimțirea că, dacă îl lăsa pe Wolfe să-l atingă, nu mai exista cale de întoarcere. Era deja dependent de mirosul tipului, de prezența lui; ce ar mai fi făcut dacă ar fi simțit din nou mâinile lui Wolfe pe el?

Următoarele cuvinte care ieșiră din gura lui Eric se simțiră de parcă ar fi fost rostite de altcineva.

„Vreau să te întinzi lângă mine. Și vreau să mă ating eu însumi cu tine aici, în timp ce tu îți ții mâinile doar pentru tine.”

Era probabil cea mai ciudată cerere pe care o făcuse vreodată cuiva. În fiecare dintre numeroasele sale întâlniri sexuale, fusese mereu conștient de plăcerea partenerului său. Aproape dornic să o ofere. Dar Wolfe nu merita o asemenea curtoazie, nu-i așa? Îi dăduse peste cap viața lui Eric. Era vina lui că Eric devenise această epavă agitată și excitată. Trebuia să își asume responsabilitatea pentru acțiunile sale, iar în acest caz, asta însemna să facă exact ceea ce voia Eric.

Dar Wolfe nu păru deloc descurajat de egoismul cererii lui Eric. Pur și simplu își coborî corpul complet îmbrăcat până când se întinse lângă Eric în pat, apoi se întoarse pe o parte, sprijinindu-și capul pe o mână, privirea lui topindu-se când o întâlni pe a lui Eric.

„Așa, iubire?”

Eric nu a mai protestat de data aceasta din cauza apelativului. Era mult prea ocupat introducându-și degetele mari sub betelia lenjeriei, gata să-și elibereze bărbăția dureroasă. Dar se opri o ultimă dată.

„Este în regulă, da?”

Nu știa ce îl determinase să întrebe. Nu era ca și cum Wolfe ar fi meritat politețea lui. Dar până și psihopații aveau nevoie de consimțământ, nu-i așa?

Wolfe doar îi zâmbi, expresia îndulcindu-i chipul ascuțit.

„Mm. Mai mult decât în regulă. Orice ai avea nevoie, partenerul meu prețios, sunt aici pentru a-ți oferi.”

Ei bine, asta nu putea fi adevărat. Nu când Wolfe admisese cu doar o oră în urmă că nu formează legături emoționale. Dar lui Eric nu-i putea păsa de asta acum. Wolfe era de acord cu asta, cel puțin suficient de mult pentru ca Eric să nu se simtă ca un idiot pervers total. Își coborî lenjeria, aruncând-o de pe pat. Bărbăția lui stătea dreaptă și mândră, vârful fiind de un grena furios, iar corpul ei se simțea umflat și abuzat de încercările lui anterioare de auto-satisfacere.

Eric își întoarse din nou capul pentru a-l surprinde pe Wolfe lingându-și buzele.

„Wow, doctorie. Ați fost absolut binecuvântat.”

La fel și Wolfe, judecând după proeminența impresionantă din pantalonii costumului său. Gândul îl făcu pe Eric să își prindă bărbăția tensionată. Voia să-i spună lui Wolfe să tacă din gură, doar pentru a fi nesuferit, dar sunetul acelei voci calde și ferme îi provoca senzații plăcute în interior, așa că îl lăsă în pace. Pentru moment.

Începu să se mângâie, apăsat și rapid, vrând să termine odată cu asta. Încă se simțea... nu tocmai cum trebuie. Dar a ajutat faptul că Wolfe era acolo, inspirându-l. Poate că Eric avea să închidă ochii și totul ar fi fost ca și cum s-ar fi aflat acasă.

Eric tresări când vârfurile degetelor lui Wolfe îi atingură brațul.

„Hei! Am spus fără atins!”

„Îmi cer scuze”, Wolfe își retrase mâna imediat, așezând-o pe pat, la câțiva centimetri de pieptul lui Eric care pulsa. „Dar cred că ar trebui să o faci mai încet, iubire. Acesta este efectul bestiei tale care tânjește după contact. Conexiune. Dacă o faci frenetic, te vei întoarce în această stare înainte de a-ți da seama.”

Eric îl privi fix.

„Mă minți în acest moment?”

Wolfe părea la fel de calm ca de obicei, cu capul sprijinit în palmă.

„Îți spun doar bănuielile mele. Nu pot fi sigur. Nu e ca și cum aș mai fi avut un partener înainte.”

Eric îi studie acel chip placid, încercând să-l descifreze pe tipul ăsta. S-ar fi gândit că și Wolfe ar fi vrut să termine mai repede cu asta, din moment ce nu avea să obțină nicio satisfacție fizică din această situație. Cu toate acestea, părea mulțumit doar privindu-l pe Eric, de parcă simpla lui vizualizare era suficientă pentru a-l susține. Intensitatea acelei admirații era aproape suficientă pentru a-l face pe Eric să roșească.

Privindu-l pe Wolfe, acei ochi șateni care sclipeau în roșu mult prea des, acei pomeți ascuțiți, acele buze care păreau mult prea moi pentru o față atât de severă, mușchii lui Eric se relaxară încetul cu încetul. Cu fiecare gram de tensiune eliberat, acele buze moi se strâmbară și mai mult într-un zâmbet. Wolfe era mulțumit; Eric o putea simți.

În cele din urmă, Eric slăbi strânsoarea puternică de pe bărbăția lui.

„Așa, iubire”, torcă Wolfe, de parcă Eric ar fi dus la bun sfârșit o sarcină monumentală. „Acum, de ce nu încerci să te joci puțin cu vârful? Să te simți bine, iubire.”

Eric făcu ceea ce i se spuse. Își trecu degetul mare peste vârful care umecta, înfiorându-se la atingerea ușoară, fără să-și dezlipească ochii de la Wolfe în timp ce o făcea. Oare așa se simțea hipnoza?

Wolfe scoase un sunet de aprobare.

„Și asta se simte bine?”

Eric dădu încet din cap. Chiar se simțea. Se simțea naibii de bine.

Wolfe întrerupse contactul vizual pentru a privi bărbăția lui Eric.

„Dacă mi s-ar permite să ating, aș cere să gust.”

Eric se încruntă și clătină din nou din cap, dar nu mai era agitat. Mușchii lui erau cu toții relaxați, moi.

„Fără atins”, șopti el.

Privirea lui Wolfe reveni la a lui.

„Desigur, iubire. Nici nu aș visa să te dezonorez. Acum, o mișcare lungă, de la bază până la vârf.”

Mână lui Eric urmă ordinele lui Wolfe fără ca el să mai gândească conștient. Eric inspiră adânc în același timp, acel miros de bergamotă învăluindu-l complet. Spatele i se arcuise de pe pat în timp ce repeta mișcarea. Și din nou.

„Cum se simte, dragul meu?”

Wolfe insista cu apelativele afectuoase. Eric voia să-l mustre pentru asta, dar cuvintele aveau efect asupra lui. Totul era pentru el: presiunea propriei sale mâini pe bărbăția sensibilă, mirosul amețitor al lui Wolfe înconjurându-l. Sigur, putea fi afecțiunea lui Wolfe. Dragostea lui, doar pentru acest moment. Doar până când Eric avea să elibereze totul.

Ceea ce se putea întâmpla în orice clipă. Eric gemu, șoldurile lui zvâcnind de pe saltea. Testiculele îi erau grele și dureroase, iar mâna îi era alunecoasă din cauza propriului lichid seminal.

„Nu cred că o să rezist atât de mult pe cât crezi.”

Fusese mult prea reprimat de la bun început, având prea mare nevoie de descărcare. Mult prea excitat și tensionat și, pe deasupra, era ca și cum putea simți dorința lui Wolfe adăugându-se la a sa. Oare oamenii puteau simți lustul prin legătură? Asta era... Ce naiba trebuia să facă cu asta?

Wolfe pocni din limbă, ceea ce nu ar fi trebuit să fie sexy, dar aparent orice ieșea din gura lui îl incita pe Eric.

„Păcat. Ești atât de frumos așa. Ar trebui să te vezi. Nu există nimic mai plăcut decât un bărbat mare și puternic, tremurând și plin de nevoie. Perfecțiune absolută, iubire.”

Eric își lăsă capul pe spate cu un gemet, incitat de acele cuvinte umilitoare în ciuda propriei voințe.

„Taci din gură.”

Wolfe încetă să mai vorbească, dar Eric îl simți zâmbind. De parcă îmbufnarea lui Eric îl amuza.

Începu să se mângâie din nou, găsind un compromis între ritmul furios de dinainte și mișcarea lentă pe care Wolfe o voia clar de la el. Mișcări lungi și lâncede, prinzând vârful cu degetul mare din când în când.

Se trezi apropiindu-se încet de Wolfe, fără să-l atingă, dar respirându-i aerul, fețele lor fiind mult prea aproape pentru a mai menține contactul vizual. Nu era de ajuns. Avea nevoie de mai mult.

„Sărută-mă”, dădu el glas rugăminții, fără să-i mai pese de cât de disperat suna.

Ochii lui Wolfe sclipiră, cu acea nuanță de roșu. Cu coada ochiului, Eric văzu că mâna lui Wolfe se ridica.

„Fără atins”, pufni el, gâfâind acum. „Doar săruturi.”

Era recunoscător că Wolfe era suficient de milostiv încât să nu sublinieze că sărutul este o formă de atingere. Eric nu avea nevoie de logică în acest moment. Avea nevoie de acea gură pe a lui. Avea nevoie, la naiba, să elibereze totul.

Wolfe nu păru să aibă nevoie de alte indicații. Își coborî gura peste cea a lui Eric, adâncindu-și limba când buzele lui Eric se întredeschiseră, fără nicio urmă de timiditate sau vreo încercare de a o lua încet.

Eric gemu în gura lui Wolfe, introducându-și o mână pe sub jacheta lui stupidă de costum. Da, bestia din interiorul lui începu să toarcă. Eric a fost de acord. Așa era mult mai bine. Așa era corect.

Gemu puternic când eliberă totul, ceea ce ar fi trebuit să fie stânjenitor, doar că îl făcu și pe Wolfe să scoată un gemet, un sunet aproape dureros, în timp ce îi ataca gura lui Eric cu și mai multă ferocitate, devorându-l încă o dată. Nu renunță, chiar și când lichidul lui Eric se răci pe degete, în timp ce tremurul corpului său se potolea încet. Wolfe continuă să-l sărute. Să-i mângâie limba. Mușcături ușoare din buze. Eric a fost tentat să-l lase să facă asta pentru totdeauna.

Doar că lustul lui se potoli, iar când o formă de claritate îi reveni în minte, își aminti că se presupunea că trebuie să fie iritat.

Nu, nu iritat. Supărat. Se presupunea că este supărat.

Întrerupse sărutul, înclinându-și capul în spate când Wolfe părea dispus să-i urmărească buzele.

„O-Oprește-te. Este de ajuns.”

Wolfe îl privi fix cu ochii pe jumătate închiși, arătând buimac și puțin maniac. Păru să dureze mult timp până când claritatea îi reveni și lui. Buzele îi erau roșii și mușcate de asemenea. Oare Eric chiar făcuse asta? Îi deranjase acea perfecțiune rece? Cum ar fi fost să-l vadă pe Wolfe cu adevărat pierzându-și cumpătarea? Cu acel păr dat cu gel complet dezordonat, ciufulit de mâinile lui Eric. Fără blestematele de costume stupide, de asemenea, doar kilometri de piele pe care Eric să-i miroasă, să-i lingă și să-i atingă.

„Desigur, iubire”, spuse în cele din urmă Wolfe, scoțându-l pe Eric din reveria lui excitată. Vocea lui Wolfe nu mai era calmă și fermă. „Cum spui tu.”

Eric se uită deliberat la acea proeminență impresionantă, îmbrăcată în catifea grena.

„Nu te ajut cu asta.”

Wolfe își dădu glasul, aranjându-și poziția.

„Nici nu aș visa să cer.”

„Bine.” Mâna lui Eric era lipicioasă. Avea să aibă nevoie de un șervețel. Sau de acel halat urât. Dar avea nevoie și de somn. Și cu acel disconfort groaznic în sfârșit diminuat, credea că ar putea chiar reuși să adoarmă. „O să trag un pui de somn acum.”

„Desigur”, Wolfe dădu din cap distrat, trecându-și o mână peste gură, făcând cumva ca până și acel gest să pară elegant. „Refă-ți forțele, iubire.”

Eric a fost tentat, doar pentru o clipă, să-i ceară să rămână. O parte din el știa că ar dormi mai bine înconjurat de acel miros. Dar nu voia să-l lase pe Wolfe să câștige atât de repede, nu-i așa? Mai mult decât atât, avea nevoie de un moment departe de prezența copleșitoare a lui Wolfe pentru a-și reveni.

„Așa că poți pleca acum”, îl îndemnă el.

Wolfe își strânse acele buze bine sărutate în ceea ce părea a fi iritare, dar Eric tot putea simți marginile fine ale amuzamentului său trecând prin legătură. Nimic nu-l deranja pe tipul ăsta? Pentru un psihopat declarat, era ridicol de imperturbabil.

Sau tocmai pentru că era psihopat?

Eric era mult prea obosit pentru a analiza asta serios.

Wolfe se ridică din pat cu o mișcare elegantă, ajustându-și pantalonii încă o dată în jurul a ceea ce trebuia să fie o erecție dureroasă.

Eric încercă să rămână tăcut, să-l lase să plece fără să mai scoată o vorbă. Dar nu a putut opri acel mic „mulțumesc” care îi scăpă de pe buze.

A fost recompensat cu o sclipire de surpriză autentică pe chipul lui Wolfe.

„De fiecare dată când îmi vei solicita prezența, iubire, voi fi acolo.”

Eric încercă să găsească minciuna în acele cuvinte, dar poate că oboseala îl făcea credul. Wolfe suna de parcă ar fi vorbit serios.

Capitolul 10

Wolfe rămase privind fix lichidul seminal care se răcea pe vârfurile degetelor sale, cu spatele la ușa dormitorului său din apartamentul matrimonial încă nemobilat. Abia dacă făcuse un pas înăuntru înainte de a-și scoate bărbăția din pantaloni și de a se mângâia până la orgasm în mare grabă, pe ascuns și cu furie, ca un adolescent plin de hormoni după ce a vizionat primul său film porno.

Dar cine l-ar fi putut condamna? Eric fusese pur și simplu divin mai devreme, o revelație glorioasă. Acel corp mare tremurând sub forța lustului său, copleșit de nevoia prezenței lui Wolfe, ca să nu mai vorbim de dorința lui pentru mirosul lui Wolfe, pentru sărutul lui, chiar și în timp ce își refuza propria atingere.

Era un exemplar perfect: răutăcios, încăpățânat și frumos.

Și sunetele pe care le scosese. Fusese aproape păcat să-i acopere gura cu a lui, fie și doar pentru faptul că asta îi înăbușise toate acele gemete delicioase. Ce sunete avea să scoată Wolfe de la el, odată ce Eric avea să se predea complet legăturii lor? Wolfe nu-și putea imagina decât o adevărată simfonie de sunete erotice, suspine și gemete răgușite.

„Îl vreau”, se plânse bestia lui Wolfe, deja nerăbdătoare să se întoarcă la partenerul ei.

Fusese destul de mulțumită stând lângă patul lui Eric, dispusă să-și reprime instinctul de a-l revendica doar pentru a fi martoră la penetrarea furioasă a partenerului său în propriul pumn. Dar totul redevenise o îmbufnare acum, când se îndepărtaseră.

„Trebuie să fim răbdători”, o liniști Wolfe, simțindu-se neobișnuit de generos după aceste evenimente recente atât de plăcute. „L-am speriat destul.”

Își ridică pantalonii cu mâna curată, apoi merse la baie pentru a se spăla, folosind câteva picături de apă pentru a-și da părul înapoi, deoarece se ciufulise în timp ce își săruta partenerul.

Se pierduse în el, într-un mod în care nu o mai făcuse niciodată. Sărutul, în mod normal, nu reprezenta o mare atracție pentru el. Denota o anumită... intimitate pe care nu o căutase niciodată în întâlnirile sale sexuale. Sexul era pentru eliberare, nu pentru conexiune. Care ar fi fost sensul?

Dar cu Eric practic cerșindu-i asta? Să-și strângă pumnul exigent în cămașa lui Wolfe și să-i ofere ocazia de a-i gusta acele buze, de a se bucura devorându-i toate acele gemete delicioase și înăbușite?

Ar fi fost nevoie de un sfânt pentru a rezista. Iar Wolfe era exact contrariul.

Voia să-l guste din nou, cât mai curând posibil. Își dorea gura pe acea bărbăție groasă, voia să-i absoarbă lichidul, voia să-i bea sângele din nou.

Isuse. Wolfe se strâmbă în fața propriei reflexii, privind lăcomia care îi returna strălucirea din ochi. Nu emoția în sine îl deranja, ci faptul că o afișa într-un mod atât de evident.

Își pierdea controlul.

Această nouă legătură era în același timp prea fragilă și prea puternică, consumatoare și totuși neconsumată. Nu avea altă opțiune decât să se resemneze în fața unui anumit disconfort în timp ce Eric se adapta, iar Wolfe, în general, nu considera potrivit să tolereze disconfortul. Dar dacă sacrificiul de moment ducea la mai mult de atât? La mai mult din Eric cerându-i prezența, gura lui?

Ei bine, atunci pur și simplu va trebui să îndure, nu-i așa?

Destinul îi oferise o creatură ispititoare; nu exista nicio îndoială în această privință. Dar îi prezentase și o provocare. Nu conta. Era una pentru care cu siguranță era pregătit.

„Vreau să mă întorc”, mormăi bestia lui.

Wolfe a fost salvat de la a răspunde acestei cereri de bâzâitul telefonului său. Privi ecranul, incredibil de tentat să-l lase să sune fără să răspundă, dar ar fi putut apărea probleme și făcuse anumite promisiuni, care ar fi avut consecințe dacă le încălca.

„Johann”, salută el, îndepărtându-se de oglindă.

„Wolfgang.”

„Mă supraveghezi atât de devreme?” Wolfe își păstră tonul calm, dar presupunea că reproșul era clar. Nu era genul de om care să aibă nevoie de o echipă de dădace.

Dar avea încredere că Johann nu va sesiza subînțelesul neplăcut.

„Um, ceva de genul ăsta? De ce, aveai nevoie de ceva?”

„Tu m-ai sunat, Johann.”

Se auzi un pufnit de râs la celălalt capăt al firului.

„Oh. Corect. Păi, Danny voia să-ți spun că ar trebui să coordonezi orice furt de sânge pe viitor, dacă te gândești să aștepți înainte de a-l învăța pe Dr. Monroe să vâneze.”

Dintre toate lucrurile plictisitoare. Wolfe își permise un oftat exasperat.

„Eric a fost deja hrănit. Cealaltă pungă va fi suficientă pentru săptămâna viitoare. Începând de atunci, va vâna cu mine.” Bărbăția epuizată a lui Wolfe zvâcnii la gândul că partenerul său chipeș se află la pândă, cu sânge uman acoperindu-i buzele. Va fi un spectacol care merită văzut, asta era sigur.

„Dar nu ai furat deja puțin?”

„Am luat doar ce ne-a dat Danny.”

„Oh”, Johann păru să aibă nevoie de o secundă pentru a reflecta la asta. „Mm.”

Wolfe așteptă cele cinci secunde regulamentare înainte de a insista.

„Johann, te rog vorbește clar sau închid telefonul.”

„Este doar... s-a intrat în banca de sânge a orașului. Nu ai fost tu?”

De parcă Wolfe ar fi avut nevoie de bănci de sânge.

„Așa cum am spus, nu.”

„Eh. Păi, bănuiesc că ar fi putut fi Tobias.”

Te poți baza pe Johann să treacă complet peste detaliul important. Wolfe își mână degetele la rădăcina nasului.

„Deci spui că Tobias a venit deja în oraș. Și a murit cineva în această confruntare?” Dacă Tobias era mort, atunci Wolfe va trebui să aranjeze lucrurile cu vechiul său bârlog. Un alt element de adăugat pe lista sa de sarcini în continuă creștere. O mare parte din el spera să audă că Alexei își găsise sfârșitul în luptă, aceea fiind probabil o pedeapsă potrivită pentru că dăduse peste cap acordul anterior dintre el și Johann, dar bănuia că Johann nu ar fi sporovăit atât de vesel dacă acela ar fi fost cazul.

„Nu. Nicio moarte”, confirmă Johann. „Soren l-a speriat.”

„Ce fermecător. Ei bine, acum Tobias poate verifica cu ceilalți că ești o entitate protejată.”

„Destul de aranjat, nu? În regulă, atunci...” Wolfe îl putea vedea perfect în minte, în modul în care Johann și-ar fi mușcat buza inferioară în acel moment. „Să nu mai furi sânge, chiar dacă nu ai luat ce s-a luat deja, bine? Trebuie să mă duc să fac lucruri sexuale cu Alexei acum.”

„Splendid”, Wolfe închise telefonul înainte ca Johann să mai poată debita alte fraze oribile. Alexei o fi fost o încântare pentru ochi, dar Johann îi era mult prea cunoscut pentru ca Wolfe să își dorească ca imaginea lui țopăind pe bărbăția mafiotului să-l bântuie.

Ieși din baie, privind cu scepticism camera încă goală. Urăra atât de mult să lase o încăpere neterminată. Dar se gândi la Eric, care părea, judecând după sunetul respirației sale constante și lipsa de agitație iritată emanată prin legătură, că în sfârșit adormise.

Reprogramase sosirea zugravilor pentru mâine. Dacă își făceau treaba prompt, ar fi putut avea dormitorul gata în maximum două zile.

Dar în realitate, oare ar fi o idee bună să creeze precedentul a două dormitoare mobilate înainte de a avea ocazia să-și rezolve micile diferențe? Wolfe și-o putea imagina mult prea clar: Eric ocupând dormitorul de oaspeți și lăsându-l pe Wolfe singur în baie.

Pur și simplu nu ar funcționa.

Efectuă un alt apel telefonic. Lucrările de zugrăvire mai puteau aștepta o săptămână sau două.

Eric nu a coborât decât a doua zi dimineață.

Nu dormise tot timpul, în mod clar. Wolfe îl putuse auzi mișcându-se prin cameră intermitent, plimbându-se de-a lungul ei timp de aproape o oră la un moment dat. Cu toate acestea, era aproape ora cinci dimineața când a apărut în sfârșit în bucătărie.

„Iubire”, îl salută Wolfe din locul său de la masa din bucătărie, unde răsfoia un catalog cu mostre de faianță. Se gândea să reamenajeze și baia matrimonială; își imagina o estetică de pădure întunecată și pentru acea încăpere. Totul într-un verde natural minunat.

Gândindu-se la asta, ochii lui Eric îi întâlniră pe ai săi din pragul ușii. Lui Wolfe îi amintiră de lacurile unde crescuse, cele aflate la umbra copacilor înconjurători. Acele lacuri fuseseră întunecate, adânci și pline de secrete. Oare partenerul său era la fel?

Fruntea încruntată a lui Eric spunea cu siguranță că este plin de ceva. De vitriol, probabil.

„Trebuie să mă duc la muncă”, spuse Eric, încrucișându-și brațele pe piept într-un fel de tactică de intimidare.

Wolfe ridică o sprânceană, întorcând o altă pagină.

„Acum ești vampir. Unul care în curând va fi foarte bogat. Nu trebuie să faci nimic.”

Eric se opri, deschise gura de parcă ar fi vrut să pună o întrebare, apoi o închise la loc. În schimb, se îndreptă spre cele mai apropiate dulapuri de bucătărie, cotrobăind prin ele în căutarea a ceva.

Wolfe îl observă, admirându-i curbura posteriorului în timp ce se apleca pentru a examina dulapul de jos. Interesant că nu-l deranjase menționarea banilor. Ar fi mai bine să nu mai apeleze la lăcomia lui, așadar, în ceea ce privește consolidarea legăturii lor.

Wolfe va trebui să continue să apeleze la lustul lui în schimb.

Dădu la o parte mostrele de faianță și se aplecă în față pe scaun.

„Ești sigur că nu dorești să te întorci în pat, iubire?” torcă el. „Permite-mi... să te calmez din nou.”

Observă cu delicii cum mușchii lui Eric se tensionară, iar partea din spate a gâtului i se înnegri de un roșeață. Mânie sau excitare? Cel mai probabil ambele, judecând după puseurile de emoție pe care Wolfe le putea simți prin legătura lor emergentă.

Eric se ridică încet și se întoarse, fruntea fiindu-i încă încruntată în ciuda obrajilor îmbujorați.

„Vreau să mă duc la muncă, nemernicule. Am tură astăzi. Iar Danny a spus că nu sunt un captiv.”

„Ești acum?” întrebă Wolfe pe un ton blând.

„Păi, sunt?”

„Nu am niciun motiv să te împiedic să mergi la spital, dacă asta îți dorești.”

Singurul semn pe care Eric îl dădu că observase cum Wolfe evita adevărata întrebare a fost forța cu care trânti dulapul deschis, spărgând lemnul complet. Eric îl privi fix timp de vreo treizeci de secunde înainte de a se întoarce spre Wolfe, o nouă expresie de scuză apărându-i pe chip.

„Um. Nu am știut că voi face asta.”

„Ești mai puternic decât ești obișnuit, iubire. Nu este motiv de îngrijorare. Oricum aveam de gând să refac această bucătărie”, adăugă Wolfe mental mostrele de mobilier pe lista nevoilor sale în creștere.

„Căutam cafea.”

Wolfe își înclină capul.

„Nu m-am gândit la asta. Voi cumpăra.”

„Funcționează cafeina la vampiri?”

„În general nu avem nevoie de ea. Nivelurile noastre de energie sunt în mod natural ridicate, cu excepția cazului în care am amânat hrănirea prea mult timp.” Wolfe își înclina capul într-o parte și se încruntă cu o falsă îngrijorare. „De ce, iubire, ești încă obosit?”

Știa deja că Eric este. Putea simți același letargie ciudată în propriile oase, o epuizare născută din rezistența în fața impulsurilor lor naturale, pe care bestia sa interioară acum o exprima constant.

„Ia-ți partenerul. Revendică-ți partenerul.”

Eric doar se încruntă din nou.

„O să beau o cafea la spital.”

„Nu te va ajuta, iubitul meu prețios”, dar Wolfe dădu din cap. „Desigur. Te conduc eu?”

Wolfe putea simți dorința lui Eric de a spune da, la fel cum putea simți nevoia partenerului său de a se apropia, permițându-i lui Wolfe să-l atingă, să-l miroasă, să-l îmbrățișeze. Era o potrivire perfectă pentru mâncărimea de sub pielea lui Wolfe, de la care încerca să-și distragă atenția cu acele mostre groaznice de faianță.

Nu era bine, nu era natural. Eric nu ar trebui să plece să ofere medicamente într-un spital de categoria a treia. Ar trebui să rămână alături de Wolfe, așezat în poala lui Wolfe, odihnindu-se în patul lui Wolfe. Ar trebui să cerșească, să găfâie și să se tânguiască din nou, lăsându-l pe Wolfe să-i absoarbă sunetele disperate ca pe un vin bun.

Wolfe își încrucișă picioarele, ascunzându-și bărbăția erectă din vedere. Nu era momentul potrivit. Trebuia să-l lase pe bunul său doctor să își facă mai întâi propriile greșeli. Cu cât îi permitea mai multă libertate lui Eric, cu atât mai repede acesta avea să își vină în fire și să se apropie de Wolfe de la sine. Așa cum o făcuse în noaptea precedentă.

Wolfe nu putea decât să spere că asta se va întâmpla curând. Înainte de a ceda complet, de a-l închide pe Eric în acea cameră și de a-l ține izolat până când va fi obligat să își recapete rațiunea. Ceea ce ar fi fost păcat, deoarece ar fi ruinat toată munca grea a lui Wolfe de a câștiga fărâma de încredere pe care reușise să o obțină în ultimele douăzeci și patru de ore.

Cerule, dar relațiile erau epuizante, nu-i așa?

Eric își dădu glasul mai tare.

„Trebuie să fac un duș.”

„Peste coridor de locul unde te-ai odihnit. Totul este complet aprovizionat.”

„Doar că nu am haine.” Eric indică spre halatul pe care îl așezase în mod tragic peste lenjeria sa intimă. Wolfe terminase prin a arunca cămașa pe care Eric o purtase în camera de masaj; era o cantitate teribilă de sânge uscat pe guler.

Wolfe făcu un semn în direcția scărilor. „Vei găsi o varietate de haine pe măsura ta în comodă.”

„Bizar”, fruntea încruntată reapăru din nou.

Wolfe își înclină bărbia în semn de acord, strângându-și buzele pentru a opri zâmbetul care voia să iasă. Fusese bizar, poate. Dar atenția lui la detalii se dovedea utilă acum, nu-i așa? Totuși, decise că este mai bine să nu o spună.

Îl urmări pe Eric ieșind supărat din bucătărie și se întrebă câte ore aveau să permită bestiile lor această separare. Poate jumătate din tura programată a lui Eric? Mai puțin de atât?

Între timp, Wolfe avea nevoie de ceva care să-i calmeze această nouă agitație legată de acceptarea acestei farse ridicole. Își scoase telefonul din buzunar și formă numărul lui Tobias, imediat ce auzi sunetul elocvent al dușului.

„Wolfe”, vocea scârțâitoare a lui Tobias îl salută într-un scâncet. „M-am întors deja. Am primit mesajul, bine? Vă vom lăsa în pace.”

„Da, am auzit că micul Soren ți-a tras o sperietură bună. Lasă-mă să-ți transmit un mesaj personal.”

„Am înțeles, bine?” șuieră Tobias, părând să creadă că este în măsură să conducă această conversație.

Bietul și rătăcitul Tobias.

„Ai avut copii înainte de a fi transformat, nu-i așa?” Wolfe aproă mai mult catalogul de mostre și începu să le răsfoiască din nou cu un ochi ager. Voia să obțină exact verdele potrivit.

Urmă o pauză lungă și tensionată la celălalt capăt al firului.

„C-Ce?”

„Copii care au avut, la rândul lor, propriii copii”, reflectă Wolfe. Mozaicul din stânga sus era aproape ceea ce își dorea, dar era prea deschis pentru scopurile sale. „Ai o linie mare de descendenți în acest punct, Tobias. Un fapt pe care ai avut grijă să-l ții ascuns de bârlog.”

„Eu... Cum ai...?”

„Așadar”, Wolfe bifa totuși acel mozaic, doar în scop de comparație. „Dacă te mai apropii vreodată de acest bârlog, dacă îmi ameninți noul cămin, poate, sau dacă tu ori colegii tăi de bârlog încercați să deviați oricare dintre fondurile lui Johann care vin spre mine... Să spunem doar că nu va mai rămâne nicio urmă din materialul tău genetic pe acest pământ. Mă înțelegi, Tobias?”

Frica lui Tobias era delicios de palpabilă, chiar și prin telefon.

„Da, Wolfe.”

„Bine. Continuați-vă călătoriile.”

Wolfe închise. Trase aer adânc în piept. Gata, așa era mult mai bine, nu? Nimic nu se compară cu amenințarea cu extincția unei întregi linii de descendenți pentru a calma bestia sălbatică din interior.

„O vrea pe partenerul nostru. Îl vreau aproape.”

Wolfe închise catalogul de mostre și îl aruncă în celălalt capăt al camerei.