Capitolul 19

 Sasom nu l-a mai văzut pe Po de aproape o lună.

Nu trece nicio zi fără să se gândească la corpul lui Po, moale ca un nor alb. Îi este dor să fie aproape de el, să-și zâmbească, ba chiar îi este dor de acele momente în care Po își ascundea fața la pieptul lui înainte de a adormi împreună în adâncul nopții.

Aceste obiceiuri au devenit parte din el. Înainte, Sasom nu a avut niciodată nevoie de o pernă de îmbrățișat; în patul lui erau doar două perne și o pătură. Acum, dacă nu are ceva de care să se agațe, abia poate să doarmă și ajunge să strângă în brațe o pernă goală pentru a reuși să ațipească.

Mâncatul nu este nici el ușor. Înainte, pur și simplu devora orice când îi era foame, dar acum, ce mâncare ar putea avea un gust atât de perfect precum cea pe care o pregătea Po?

Răspunsul este: niciuna.

Sasom și-a pierdut pofta de mâncare și mănâncă foarte puțin. La muncă, regizorii îl laudă pentru că își menține silueta, dar în viața de zi cu zi, lipsa hranei combinată cu munca grea l-a lăsat epuizat. Vrea doar să doarmă pentru ca ziua să se termine repede; nu vrea să meargă nicăieri, nu vrea să facă nimic.

Se gândește doar la Po. Doar la Po.

Dar oricât de mult i-ar fi dor de el, Sasom nu își poate încălca promisiunea. În fiecare dimineață, la trezire, își repetă: „Interzis să mergi să-l cauți pe Po”. Trebuie să învețe să fie răbdător și să respecte spațiul dintre ei. Deși în inima lui există un singur răspuns de mult timp, dacă nu este capabil să-și controleze impulsurile acum, cum va putea Po să aibă din nou încredere în el pe viitor?

În plus... totul s-a întâmplat pentru că Tonnam s-a întors.

Deși fratele său mai mare, Ngern, și-a cerut scuze profunde după ce i-a trecut beția, Sasom nu învinovățește pe nimeni. Dimpotrivă, l-a consolat pe fratele său spunându-i că „a fost mai bine așa”. Datorită amestecului lui Ngern, el și Tonnam s-au putut înfrunta față în față, iar tot ce rămăsese nerezolvat a devenit în sfârșit clar.

Ceva ce oamenii din jurul lui Sasom au înțeles întotdeauna greșit este credința că celebrul actor voia să-l recupereze pe Tonnam. În realitate, era opusul. Relația dintre ei s-a terminat definitiv în ziua în care Tonnam a plecat.

Ceea ce a rămas în inima lui a fost vinovăția. Vinovăția față de Tonnam în rolul său de fost „Peach Lover”. Sasom nu putea nega cu totul că a avut o parte de responsabilitate în faptul că viața lui Tonnam s-a prăbușit. Deși a existat un acord prealabil, dacă el, în calitate de Peach Lover, nu ar fi mers mai departe cu imprudența celuilalt, lucrurile nu ar fi ajuns atât de departe.

Sasom și-a petrecut anul în care Peach Lover a dispărut cufundat în acea vinovăție. Și-a dedicat cea mai mare parte a timpului liber urmăririi locului unde se afla Tonnam și, aproape în fiecare seară înainte de culcare, scria e-mailuri descriindu-și regretul. Era dispus să își asume responsabilitatea; dacă Tonnam cerea ceva, el era gata să îl compenseze.

„Nu face fața asta. Nu ne-am văzut de ani de zile, nu ai de gând nici măcar să-mi zâmbești?”

În noaptea nunții lui Ngern, după ce i-a făcut rost de o cameră lui Po, Sasom l-a dus pe Tonnam să discute într-un restaurant chinezesc de lux din același hotel, cerând să se prelungească ora de închidere doar pentru ei.

„Lek... lui Lek îi pare foarte rău.”

A fost singurul lucru pe care Sasom l-a putut spune. Fața lui rămânea sumbră, purtând toată greutatea conștiinței sale, în timp ce ochii săi îl observau pe fostul său iubit.

Auzind scuzele, Tonnam a zâmbit. A băut o înghițitură de ceai chinezesc pentru a ascunde ușorul tremur din ochi, pentru că și el se simțea vinovat.

„Lek nu s-a gândit niciodată că Ton se va întoarce în Thailanda.”

„Nici eu nu m-am gândit. Uff. Dar ce puteam să fac? Până la urmă m-am lăsat înduplecat și ți-am citit scrisorile. Când mi-am dat seama, eram deja aici.”

Tonnam se referea la ultima scrisoare pe care Sasom o trimisese în străinătate. Tonnam crezuse că, fugind atât de departe pentru a începe de la capăt, nimeni din trecutul său nu-l va găsi. Dar Sasom a fost primul care l-a găsit, în ciuda faptului că Tonnam era cel care voia să dispară.

Acea scrisoare era scrisă de mână, ceva ce Tonnam nu obișnuia să vadă la Sasom. În acel moment și-a dat seama că existau multe lucruri despre Peach Lover pe care nu le cunoștea. Citind fiecare cuvânt, a simțit că citește despre un străin; nu cunoscuse niciodată acea fațetă a lui Sasom: cea a unui bărbat cu una dintre cele mai fragile inimi pe care Tonnam le văzuse vreodată.

Tonnam se lăsase orbit de imaginea lui Peach Lover, cel care ardea dorințe în pat, până când a ajuns să creadă că un astfel de bărbat nu poate avea sentimente. A crezut că, atunci când viața lui de „fruct vechi” s-a ruinat, lui Sasom nu îi va păsa și pur și simplu se va spăla pe mâini.

Tonnam se înșelase în tot acest timp.

Recitind e-mailurile lui Sasom, și-a confirmat eroarea. Acest om nu numai că avea inimă, dar Tonnam însuși îi provocase o rană profundă. Deși Tonnam a fost cel care a ales acel stil de viață și cel care a luat deciziile, în momentul disperării, a preferat să împingă toată vina asupra inimii lui Sasom.

Și de aceea a trebuit să se întoarcă.

Sasom a rămas fără cuvinte. Își imaginase o mie de lucruri pe care să le spună dacă se vor întâlni, dar acum, avându-l în față, simțea că își pierde vocea. S-a uitat la mâinile sale cu jenă.

„A fost vina mea”, a spus Tonnam.

Sasom a ridicat privirea, nevenindu-i să creadă ce aude. Tonnam a zâmbit larg, căci știa exact ce față va face Sasom. Dar acesta era adevărul. Tonnam fusese prea laș pentru a-și admite propria responsabilitate.

„Ajunge, Lek. Dacă ai de gând să continui să te învinovățești, atunci de ce mi-ai cerut atâtea scuze? Am venit să-ți spun că nu a fost vina ta. Și chiar dacă crezi că ai avut o parte din ea, eu te iert pentru tot. Îți cer doar un singur lucru: iartă-te pe tine însuți și continuă-ți viața fără să mai porți povara asta. Sincer să fiu, nu vreau să fiu o fantomă care să te urmărească mereu. Și nu mă face fericit să fiu o rană deschisă în cineva.”

Auzind acestea, Sasom și-a strâns mâinile, luptându-se să nu plângă. Vinovăția încă era acolo, dar a devenit mai ușoară, ca și cum i s-ar fi luat o piatră grea de pe inimă.

„Mulțumesc, Ton.”

În sfârșit, Sasom a putut să o spună cu un zâmbet. Tonnam a răspuns în același mod. Sasom a observat atunci cât de mult se schimbase omul din fața lui; nu era vorba de aspectul fizic, ci de o „blândețe” pe care nu o mai percepuse niciodată la el. În acel moment, când Tonnam a mai băut puțin ceai, Sasom a văzut un inel bătător la ochi pe inelarul său stâng.

Observându-i privirea, Tonnam a zâmbit și și-a arătat mâna cu mândrie. Fața lui radia o fericire fără griji.

„Este cineva de acolo?”, a întrebat Sasom.

„Da. Este tâmplar, este cu cinci ani mai mare decât mine.”

„Și el... știe?”

„Știe totul. Eu însumi i-am povestit.”

„Și a putut să accepte?”

„Desigur. Mi-a acceptat trecutul, prezentul și viitorul.”

„Ce bine... mă bucur mult pentru tine.”

Sasom a zâmbit și mai larg.

„Și tu pari să fii implicat în ceva, Lek. Băiatul acela... este extrem de frumos, îți spun serios”, a spus Tonnam, referindu-se la Po.

„Nu este exact așa...”

„Eh? La ce te referi?”

Zâmbetul lui Sasom a dispărut și a venit rândul lui să bea ceai. Tonnam, care fusese întotdeauna bun la citit oamenii, a deschis ochii mari.

„Stai... nu-mi spune că el este...”

„Da. Po este propriul meu Peach.”

Răspunsul l-a lăsat pe Tonnam cu gura căscată timp de aproape o jumătate de minut înainte de a reacționa.

„Dar dacă Ngern mi-a spus că alături de el nu mai căutai doar sex, ci ceva real... atunci de ce...?”

„Încă nu este clar.”

„Și când va fi?”

„Astăzi.”

„Astăzi?”

„Da, astăzi.”

Terminând de vorbit, Sasom s-a ridicat cu o hotărâre reînnoită. Voia să clarifice totul cât mai curând posibil, chiar dacă asta însemna să fie nepoliticos cu Tonnam. Tonnam a fost surprins o secundă, dar apoi a zâmbit cu înțelegere. S-a lăsat pe spate în scaun și și-a încrucișat picioarele.

„Du-te, Lek. Îți doresc mult noroc.”

După o îmbrățișare de rămas bun, Sasom a alergat la camera lui Po pentru a-și mărturisi sentimentele. Rezultatul a fost propunerea lui Po: să se distanțeze o perioadă pentru a reflecta.

Deși pentru Sasom, totul fusese clar de la început. Nu s-a schimbat niciodată.

Revenind la ziua în care Sasom a anunțat că caută un nou „Peach” pentru videoclipurile sale, pe atunci Peach Lover se gândea doar că nu mai poate suporta vinovăția și a decis să înceapă din nou, satisfăcându-și dorințele interioare.

Dar cine și-ar fi imaginat că, deschizând primul e-mail de la candidați, Sasom nu se va mai atinge de restul? A rămas privind chipul de vis de pe ecran, cu inima bătând într-un ritm ciudat, visând la ziua în care se vor cunoaște.

Sasom aproape că s-a transformat într-o fiară văzându-l pe Po stând pe patul lui. În persoană, Po arăta de zece ori mai bine decât în fotografii. Pe măsură ce se apropia, inima îi bătea atât de tare încât nu s-a putut abține și s-a aruncat asupra lui.

Nu știe dacă a fost o coincidență, dar descoperirea faptului că Po era virgin l-a lăsat în șoc și l-a obligat să se oprească și să asculte vocea din interiorul său. La început nu avea răspunsuri. Po era un mister nou pentru Peach Lover. Știa doar că vrea să fie aproape de acel desenator dulce cât mai curând posibil. Înainte de a-și da seama, nu mai voia să se îndepărteze de el.

Sasom admite în fiecare zi că s-a schimbat mult. Cu cât trăiește mai mult cu Po și cu cât îl cunoaște mai bine, cu atât mai mult vrea să se transforme pentru a putea fi cu el pentru totdeauna.

Mulți îl văd pe Sasom ca pe cineva mult prea perfect pentru a fi nevoit să se „îmbunătățească” pentru cineva, dar puțini știu că a fost o ființă umană crescută într-un mod distorsionat. Nu a primit niciodată afecțiune de la părinții săi și nu știa cum să-și gestioneze sentimentele sau ce să facă atunci când iubește pe cineva. S-a folosit de prima sa experiență cu Tonnam ca de etalonul vieții sale amoroase: credea că iubirea înseamnă încălcarea regulilor și că, cu cât iubeai mai mult, cu atât mai mult voiai să te mândrești cu acea persoană, indiferent cât de expusă era.

Dar prezența lui Po i-a schimbat complet mentalitatea. Cu cât era mai clar că simțea ceva pentru el, cu atât mai mult voia să-l protejeze și să-l păstreze doar pentru sine.

• Voia să termine repede munca pentru a merge să-l vadă pe Po.

• Voia să mănânce mâncarea lui Po, care avea un gust mai bun decât orice altceva din lume.

• Voia să stea lipit de el pe canapea în fața televizorului.

• Voia să-și studieze scenariile lângă Po în timp ce acesta desena pentru clienții săi.

• Voia să-l îmbrățișeze toată noaptea.

• Voia să se trezească și să-l găsească în pat în fiecare dimineață.

• Voia să fie într-o casă pe care să o poată numi... căminul nostru.

  Căminul lui Sasom și al lui Po. Pentru a construi familia caldă pe care nu a avut-o niciodată.

  Sasom a avut întotdeauna clare aceste idei și era gata să le transforme în realitate. Singura problemă era că nu știa dacă Po gândea la fel. Deocamdată, Sasom nu putea decât să aștepte. Să aștepte ca Po să se întoarcă...

„Cu permisiunea dumneavoastră.”

Strigătul asistentului său l-a scos pe Sasom din gândurile sale. Întorcându-se, l-a văzut pe In gâfâind lângă regizor. Sasom, ca profesionistul care este, și-a arătat nemulțumirea față de întrerupere.

„Ce s-a întâmplat, In?”

După ce și-a cerut scuze partenerilor de scenă și echipei tehnice, Sasom s-a adresat lui In cu o voce tensionată, gata să-l certe dacă problema nu era suficient de importantă.

„Tânărul... tânărul Po este la telefon.”

Imediat ce a auzit numele persoanei pe care o iubea, Sasom a uitat orice etichetă profesională. Și-a cerut scuze în grabă tuturor din nou și s-a retras pentru a răspunde la apelul pe care îl așteptase atât de mult.

„B-bună?”

„Îmi pare rău, nu a fost intenția mea să-ți întrerup munca.”

„Nu contează, Po. Nu contează deloc. Mă bucur că suni.”

„...”

„Spune-mi? Ai ceva ce vrei să-mi spui?”, a întrebat Sasom observând tăcerea de la celălalt capăt.

Răspunsul pe care l-a primit a fost: „Eu... vreau să te văd.”

„Poți să vii să mă vezi? Îmi este atât de dor să te văd!”

Aceasta a fost de ajuns pentru ca Sasom să nu se mai poată concentra la muncă pentru restul zilei.