Capitolul 18

Gabe

Gabe se simțise neputincios și înainte. Pierduse oameni care îi
erau importanți. Dar niciodată nu simțise această furie în forma ei cea mai
pură, această frustrare care îl mistuia cu totul.

Hendrick îl luase pe Soren.

Pe Soren, care învăța din nou să se deschidă. Soren, cel care îl făcuse
pe Gabe să se simtă în siguranță și liniștit pentru prima dată de la
copilărie. Soren, care rămăsese în acest oraș, după mai bine de un secol
de fugă continuă, doar pentru a rămâne aproape de el.

Și Hendrick îl luase.

Iar Gabe nu putuse face nimic în privința asta. Fusese scos din
luptă într-o clipă, Hendrick îl dominase fără ca măcar un fir de păr să
fie deranjat de efort. Vampirul îi rupsese gâtul lui Jay, iar înainte ca
Gabe să poată măcar procesa ce se întâmplase, piciorul lui era răsucit,
fața zdrobită. Era ca și cum ar fi retrăit atacul lui Lucien a doua oară.

Doar că, de data aceasta, Soren nu fusese capabil să se arunce și să-l
salveze.

În schimb, Soren fusese luat.

Gabe gâfâi din poziția în care zăcea cu fața în jos pe veranda lui Danny.
La naiba.

Trebuia să se ridice. Nu știa dacă ar putea măcar să meargă cu ceea ce
Hendrick îi făcuse piciorului. Dar măcar ar putea să stea drept.

Se ridică până ajunse în șezut, cu piciorul drept întins cât de bine
putea în fața lui. Îl durea. Totul îl durea. Dar nu era nimic comparat cu
durerea pe care o simțise văzându-l pe Soren îndepărtându-se. Ca și cum
i-ar fi smuls inima din piept. Era exact ceea ce Gabe se temuse în
ultimele trei săptămâni. Soren plecând. Soren părăsindu-l.

Și Gabe își dădu seama că ar fi putut suporta asta, în orice alte
circumstanțe. Dacă Soren ar fi plecat pentru că își dăduse seama că avea
nevoie de mult mai mult, că Hyde Park nu era suficient, că Gabe nu era
suficient… atunci ar fi supraviețuit. L-ar fi privit pe Soren redevenind
un rătăcitor și mergând din club în club, iar Gabe ar fi trăit să vadă
o altă zi.

Ar fi durut, da. I-ar fi frânt inima lui Gabe. Dar ar fi putut suporta,
pentru Soren. Ar fi putut suporta plecarea lui Soren, dacă asta era ceea
ce avea nevoie vampirul. Dar asta… Soren plecând cu bucata aia de rahat,
punându-se în mâinile acelui psihopat…

Gabe nu fusese păcălit de niciuna dintre prostiile pe care Soren i le
spusese lui Hendrick. Cuvintele vampirului despre faptul că Gabe era
doar un animal de companie, o distracție ușoară. Gabe știa mai bine.
Soren doar încerca să-l protejeze. Vampirul lui crezuse că trebuie să
plece cu monstrul ăla nenorocit pentru a-l proteja pe Gabe.

Ei bine, la naiba cu asta.

Gabe nu putuse împiedica moartea tatălui său. Nu putuse opri
demența progresivă a mamei lui. Nu putuse împiedica faptul că Danny
fusese transformat împotriva voinței sale.

Dar cu siguranță putea face ceva în privința asta.

Deci nu putuse să-l protejeze pe Soren pentru că era om: fragil, slab,
muritor. Ei bine, atunci nu va mai fi om.

Nu putea împiedica viața să se schimbe. În mod clar nu putea opri
lucrurile rele să se întâmple. Dar putea alege asupra a ceea ce voia să
se concentreze în viață. Putea alege pentru ce voia să lupte, în loc de
împotriva a ce să lupte.

Gabe își dorea iubire, își dorea să aparțină. Voia să fie înțeles.

Și Soren, ciudatul, nebunul și minunatul Soren, îl înțelegea. Îl lăsa pe
Gabe să fie versiunea lui reală, nu doar copilul perfect și superficial.

Gabe avea să lupte pentru asta.

„Jay”, strigă el, surprins de cât de răgușită îi ieși vocea. „Jay!”

Nu primi niciun răspuns. Gabe încercă să se miște spre vampir,
îndoindu-și piciorul drept, dar gâfâi când o durere ascuțită îl lovi.

Desigur, nu se putea mișca. Trebuia să fie răbdător, chiar dacă simțea
că e gata să sară din propria piele. Micul vampir nu avea să rămână
întins prea mult timp. Soren spusese că doar decapitarea sau focul îi
puteau ucide.

Gabe ar fi putut începe să țipe; era atât de frustrant că niciuna dintre
cunoștințele lui medicale extinse nu îi putea spune cât timp îi lua unui
vampir să se vindece de un gât rupt. Dar sigur nu putea dura prea mult,
nu? Având în vedere cât de repede i se vindecaseră coastele rupte lui
Soren.

Așa că Gabe stătu pe verandă, sub soarele slab al dimineții, așteptând
ca Jay să se trezească.

Telefonul lui Gabe era spart, zdrobit de Hendrick în timpul luptei,
așa că nu putea verifica ora. Regretă pentru o clipă că nu putea să-l
sune pe Danny. Sau pe Roman. Dar la ce ar fi ajutat asta, oricum? Ei
urmau să se întoarcă acasă a doua zi, dar chiar dacă și-ar fi devansat
zborul și ar fi plecat din Bali în acel moment, tot ar mai fi avut o zi
întreagă de drum. Cine putea spune dacă ar fi ajuns la timp să ajute?

Așa că Gabe stătu și așteptă și încercă să nu se gândească la privirea
disperată de pe fața lui Soren când deschisese ușa și îl găsise pe
Hendrick ținându-l pe Gabe de gât, în mijlocul verandei. Sau la
imaginea lui Soren sărutând acel idiot unsuros.

Se miră pentru o clipă că anxietatea lui nu îi prelua controlul asupra
corpului. Dar asta era asemănător cu ceea ce se întâmpla când apărea
un cod de urgență în spital. Gabe putea rămâne calm într-o urgență.
Putea să-și pună emoțiile pe plan secund pentru a salva o viață.

Și el avea să salveze viața lui Soren.

Gabe își îndepărtă mintea de la trauma ultimei jumătăți de oră.
Încercă să-și amintească doar lucrurile bune. Cât de frumos arătase
Soren în club, dansând liber sub luminile intermitente. Pacea pe care
o simțea când Soren îl ținea în brațe pe canapea. În pat.

Încercă să canalizeze liniștea interioară pe care o simțea când îl
avea pe Soren în brațe. Nu ajungea chiar acolo, dar ajuta, chiar și
puțin.

Când Jay se mișcă în sfârșit, după ceea ce păruse o eternitate, Gabe
simți că poate respira din nou pe deplin. Dincolo de frustrarea
așteptării neputincioase, îl îngrozea gândul că vreun vecin ar putea
trece pe acolo sau că cineva ar putea chema poliția. Gabe nu își putea
permite nicio interferență externă, nu acum. Asta doar l-ar fi întârziat.

În plus, cum naiba explicai când un cadavru cu gâtul rupt
revenea brusc la viață?

Jay păru să-și ia un minut pentru a se orienta, apoi se ridică și se
aplecă asupra lui Gabe într-o clipă.

„Gabe! Ești bine? Ce s-a întâmplat? Unde e Soren?”

„Sunt bine”, spuse Gabe. Nu era, dar avea să fie. „Ai fost
ambuscat de Hendrick. Soren a plecat.”

„Oh, Doamne.” Jay privi în jur frenetic, ca și cum Gabe ar fi făcut
o glumă iar Soren s-ar fi ascuns printre tufișuri. „Îmi pare rău!”
Micul vampir se lamentă când nu găsi nimic. „Îmi pare atât de rău!”

„Nu a fost vina ta”, încercă Gabe să-l liniștească. „Te-a atacat
pe la spate.”

„Piciorul tău”, spuse Jay, întinzând mâna spre membrul îndoit al lui
Gabe și oprindu-se chiar înainte să îl atingă.

„Ascultă, Jay”, începu Gabe, nevrând să mai piardă timp. „Am nevoie
să faci ceva pentru mine.”

Jay încetă să se mai agite și îl privi cu ochi neliniștiți.
„Să fac ce?”

Gabe inspiră adânc.

„Am nevoie să mă transformi.”

„Și ești sigur de asta?” Jay își frământă mâinile, încruntându-se.
Ar fi putut fi adorabil, dacă Gabe nu ar fi fost atât de al naibii de
nerăbdător să pună totul în mișcare.

„Sunt sigur”, răspunse Gabe de pe canapea. Îl pusese pe Jay să-l
târască înăuntru, aproape leșinând de durere, dar fără să vrea să-și
forțeze norocul mai mult după cât timp zăcuseră pe verandă la vedere.

Îl găsiră pe Ferdy închis în sufragerie, lătrând frenetic. Îl
duseseră pentru moment în camera lui Soren. Gabe nu putea decât să
spere că niciun vecin nu va suna la poliție din cauza zgomotelor
căţelului, dar nu îl voia aici când ceea ce trebuia să se întâmple…
se va întâmpla.

„Nu o să-l las să facă asta singur.”

Jay nu părea liniștit.

„Dar am văzut că durează zile până când cineva se schimbă. Ai putea…
ai putea ajunge prea târziu.”

„Crezi că Hendrick îl va omorî?” Gabe nu voia să se gândească la
această posibilitate, nu o putea suporta, dar trebuia să știe.

Asta îl făcu pe Jay să se oprească. Apoi clătină din cap cu reticență.

„Puțin probabil. Și presupun că ar vrea… să prelungească lucrurile,
chiar dacă intenția lui ar fi să-l omoare.”

La naiba. Gabe nu își putea permite să se oprească asupra acestui
gând. Soren avea să fie bine. Trebuia să fie.

„Aș putea să merg după ei”, se oferi Jay.

„Și cum îi vei găsi?” replică Gabe.

„Um…”

„Când fratele meu a fost transformat, a spus că putea… să-l simtă pe
Roman. Partenerii pot simți emoțiile celuilalt. Au o legătură. O
legătură palpabilă. Știu că îl pot găsi. Trebuie doar să mă
transformi.”

Ochii cenușii ai lui Jay îl străpunseră.

„Este permanent, Gabe. Pentru totdeauna. Nu vei mai fi niciodată
om.”

Pentru prima dată de când se cunoscuseră, Gabe putu simți vârsta lui
Jay. Era un fel de regret acolo, ascuns în declarația lui. Oare acest
vampir avusese mai multe opțiuni când fusese transformat decât
Soren?

Gabe încercă să pună toată sinceritatea în cuvintele sale.

„Aș face-o oricum. Ca să fiu cu el. Nu eram sigur înainte, dar… acum
știu. Vreau asta. Așa că fă-o.”

Își lăsase frica și resentimentul să-i stea în cale toată viața lui
adultă, iar ce obținuse din asta? Aproape își distrusese relația cu
Danny definitiv. Pierduse timp cu mama lui pe care nu îl va mai
recupera niciodată. Îl transformase în… ei bine, în general, într-o
persoană mai rea.

Dar Soren… Soren îl făcea pe Gabe o persoană mai bună. Mai deschis,
mai puțin temător. Gabe putea accepta magia în viața lui, dacă
Soren venea la pachet cu ea.

„Soren o să mă omoare”, protestă Jay. Dar nu își mai frământa
mâinile, părea că începe să se obișnuiască cu ideea.

„Eu îmi asum toată vina”, îl asigură Gabe.

Jay inspiră adânc, concentrându-se clar. Gabe încercă să nu țipe de
frustrare. El își făcuse alegerea. Nu avea să regrete. Așa că voia
doar să termine conversația asta odată.

Ridică o mână când Jay se aplecă în sfârșit asupra lui.

„Nu în gât.”

Jay se înroși.

„Oh. Um. Îmi pare rău. Desigur.” Ridică ușor încheietura dreaptă a
lui Gabe. „Așa e bine?”

Gabe dădu din cap.

„E bine.”

Privi capul întunecat aplecat asupra încheieturii sale. O înțepătură
ascuțită de durere, un val din acea plăcere acum familiară și apoi
o ciudată… amețeală. Gabe își dădea seama acum cât de puțin băuse
Soren din el acele două dăți, în comparație cu viteza cu care Jay îl
seca.

Simțea cum alunecă rapid spre inconștiență, rămânând abia conștient
când un lichid începu să-i picure în gură.

Sângele lui Jay?

Și atunci… 🩸

Durere. Foc. Arsură.

Gabe auzi țipete. Era destul de sigur că erau ale lui, dar era prea delirant
de durere ca să înregistreze sursa. Tuși, se înecă și mai țipă puțin.

Cine ar fi știut că moartea va fi atât de dureroasă?

Și apoi nu mai fu decât întuneric.

Gabe se trezi repede, aparent mult mai repede decât anticipase Jay, judecând
după ochii larg deschiși și surprinși ai micului vampir.

Durerea dispăruse. Ca și cum nu s-ar fi întâmplat niciodată. Poate că Gabe o
visase.

„N… nu am mai văzut niciodată să se întâmple atât de repede”, bâigui Jay.
„Au trecut doar câteva ore.”

Gabe nu avea timp să se gândească la toate astea. Se trezise cu un gol în
piept. O durere. O chemare.

Soren.

Partenerul lui era în pericol. Gabe simțea un puls sub pielea lui, un impuls
de a-l găsi, de a-l ajuta.

Soren fusese răpit. Fusese smuls de lângă Gabe.

Furia și mânia crescuseră rapid.

„Plec chiar acum”, mârâi el.

Jay începu să protesteze, dar Gabe îl întrerupse.

„Dacă aș fi în locul tău, nu aș încerca să mă opresc.”

„Dar dacă omori pe cineva?”

Gabe pufni.

„Pe Hendrick? O merită.”

Jay îi aruncă o privire ciudată.

„Nu… eu… nu ți-e… foame?”

Foame? Ah, de sânge.

Hrănirea era cel mai îndepărtat lucru din mintea lui Gabe.

„Nu vreau sânge. Îl vreau pe Soren.”

Asta era singurul lucru pe care Gabe îl dorea cu adevărat: să-și atingă
partenerul. Să-l poată ține în brațe.

Era o nouă fiară în interiorul lui, iar ea trebuia liniștită.

Avea nevoie de partenerul lui. 🖤