Capitolul 2

 Ses longs mugissements font trembler le rivage, Le ciel avec horreur voit ce monstre sauvage.

Acele rânduri din vechea tragedie continuau să răsune în mintea lui Luc, făcându-se auzite chiar și peste gemetele bărbatului pe care îl seca de sânge. Era o distragere, sincer. Luc urărea să gândească în franceză. Îi aducea prea multe amintiri vechi.

Amintiri de care nu avea nevoie. Oameni pe care prefera să îi uite.

Luc îndepărtă corpul slăbit cu un suspin și îl lăsă să cadă fără nicio menajare pe cimentul fierbinte.

Încă un ticălos scârbos la colecție. Mai mult șobolan decât om, în realitate.

Cu toate acestea, Luc își linse picăturile de sânge care i se scurgeau de pe buze, nefiind dispus să irosească hrana, chiar dacă sursa îi provoca repulsie. Nu era vina sângelui. Sângele fusese bun (mâncarea e mâncare), dar nu voia să atingă scursura din care provenea mai mult decât era necesar. Știa de ce lucruri oribile era capabilă prada sa recentă ...răposată. Tocmai acele fapte îngrozitoare fuseseră motivul pentru care fusese ales, în primul rând.

Și acum, ce urmează? Luc rămase nemișcat, evaluând situația. Aștepta acel impuls interior. Impulsul de a merge mai departe, de a vâna mai mult. Dar monstrul din el se simțea satisfăcut pentru moment, sătul de scursura societății cu care tocmai se ospătase.

Luc se întinse leneș, pocnindu-și spatele cu un sunet satisfăcător, în timp ce zări indicatorul de autostradă din fața lui.

Mai erau doar câțiva kilometri până la Phoenix.

Era ridicol cât de jos ajunsese Luc, să fie găsit mort... mă rog, nu chiar mort, într-un oraș lipsit de farmec. Nu avea pic de eleganță. O junglă de ciment în mijlocul deșertului, unde societatea umană nici n-ar fi avut dreptul să existe.

Dar, pe de altă parte, nu mai era nicio eleganță nici în Luc în aceste zile. Monstrul din interior îi conducea acțiunile, aspectul și, uneori, chiar propriile gânduri.

— „Și acum, încotro?” își întrebă el stăpânul interior. Nu primi niciun răspuns, nu atunci când acesta era atât de docil după măcel, dar Luc simți un început de atracție. Mai spre sud, se părea. Phoenix nu era destinația lui, ci doar o oprire pentru o mică... gustare.

Pentru o secundă, Luc crezu că simte un anumit miros. Scorțișoară... ceva... care l-a făcut să oprească mașina. Dar dispăruse în clipa următoare.

Suspină, verificându-și reflexia în geamul mașinii pentru a vedea dacă nu cumva îi scăpase vreo pată de sânge. Probabil urmărea fantome. Ce credea că o să găsească? O parteneră care îl aștepta în deșert? O floare de cactus destinată doar lui?

Puțin probabil.

Și cine ar vrea să se lege pe viață de tine, oricum? Înlănțuit de un monstru adevărat.

Fu scos din gândurile melancolice de un bărbat în vârstă... cel puțin, în vârstă ca aspect, care coti pe strada laterală unde stătea Luc, cu trupul golit de sânge la picioarele sale. Luc îi dădu un ghiont lipsit de delicatețe cu pantoful, împingându-l în spatele mașinii, departe de privirea intrusului.

Presupunea că ar fi putut fi mai discret în alegerea locului, să intre într-o clădire sau ceva de genul ăsta. Dar, mă rog, ce-i făcut, e făcut. Nu gândise prea logic în acel moment.

Bărbatul în vârstă se apropie târșâindu-și picioarele, iar mirosul sudoarei sale invadă nările lui Luc, care își încreți nasul cu dezgust.

Vara în Arizona, o lovitură oribilă pentru simțuri. Căldura în sine nu-l deranja pe Luc... o simțea ca pe o căpățeală plăcută, nimic mai mult, dar ura ceea ce le făcea oamenilor din jurul său. Lipsa aceea de grație transpirată a întregului peisaj.

Poate dacă s-ar fi aflat într-un loc cu mai mult stil. În Corsica, probabil. Acolo oamenii știau cum să înfrunte elementele naturii cu eleganță. Luc suspină cu nostalgie la amintirea corpurilor bronzate în in de culori palide, a pielii sărate acompaniate de vinuri albe și seci.

Viața fusese frumoasă, cândva.

Iar acum era... aici. Cu toții erau.

El însuși, bătrânul ramolit și cadavrul.

Numitul ramolit ridică privirea și dădu din cap spre Luc în semn de salut, fiind la doar câțiva pași de a vedea trupul secat de sânge de la picioarele sale. Luc îi zâmbi cu lejeritate străinului, simțind o satisfacție bolnăvicioasă în timp ce vedea cum bărbatul pălește instantaneu sub lumina tremurătoare a felinarului, tot sângele acela delicios scurgându-i-se de pe față.

Luc nu-l putea condamna.

Știa exact ce fel de monstru vedea omul. Subtil, poate, dar terifiant pentru muritori, după cum o demonstra vasta experiență a lui Luc. Ochi complet negri, fără nicio urmă de alb, veritabile lacuri de întuneric, cu colții strălucind printre dinții dezgoliți. Trecuse cine știe cât timp de când Luc nu-și mai arătase chipul uman. Monstrul era mereu în prima linie, în centrul atenției. Mereu la nenorocita de conducere.

Străinul se împiedică de propriile picioare, cu ochii țintiți îngroziți spre perechea nefirească a lui Luc. — „M-mă scuzați,” bâlbâi el.

Luc îi zâmbi cu satisfacție. Bieetul mielușel. — „Și pentru ce te scuzi, mai exact?”

— „N-nu știam că e cineva aici,” spuse bărbatul, retrăgându-se în grabă.

— „Pe strada asta atât de publică?”

Dar străinul nu i-a răspuns, dispărând după colțul pe unde venise.

Mic hamster fără nicio valoare.

Luc ar fi putut să-l urmărească, presupuse. Să-l sece pe micul hamster și să-i arate ce fel de coșmar era el cu adevărat. Poate că monstrul nu mai era flămând, dar nu spunea niciodată nu unei mici vărsări de sânge.

Atunci de ce nu se mișca Luc, de ce nu pleca la vânătoare? De ce își simțea membrele atât de grele și reticente? Doar pentru că omul era un potențial „inocent”? Ce sens avea să se agațe de o ultimă fărâmă de moralitate? Nu va trece mult până când Luc va cădea într-o stare sălbatică, fie că-i plăcea sau nu. Doar amâna inevitabilul prin lipsa lui de acțiune.

Se urcă înapoi în mașină, iritat pe sine însuși și pe ciclul nesfârșit al propriilor gânduri. Știa deja ce îl reținea.

Propriile lui blestemate de cuvinte. O promisiune făcută unui băiat adorabil și ingenuu, proaspăt transformat. Pot să rezist.

Rosti din nou cuvintele acum, pentru sine, cu mâinile strângând volanul suficient de tare încât să crape pielea. — „Pot să rezist.”

Până acum, reușise, mai mult sau mai puțin. Mai bine de un an rătăcind prin sud-vestul Statelor Unite, incapabil să se îndepărteze mai mult de acolo.

Ceva îl ținea legat de locul acesta. Și nu era farmecul blestemaților de localnici.

Se întrebă oare cum îi mai merge tânărului Daniel în zilele astea. Monstrul său se învioră la acest gând. Îi plăcuse mult de Danny. Chipul lui dulce și încântător. Gustul mătăsos al sângelui său.

Și așa justifica el transformarea unui tânăr împotriva voinței sale? Pentru că îi plăcea gustul?

Luc nu știa dacă își punea aceste întrebări lui însuși sau monstrului din el.

Nu mai era sigur nici măcar dacă mai putea face diferența.

🫰🫰🫰🫰🫰🫰

Ei bine… nu ajunsese prea departe, nu-i așa?

Luc se sprijini de mașină, cu capota încă încinsă după drum. Observa traficul pietonal de pe stradă, cu picioarele îmbrăcate în blugi încrucișate.

Tucson.

Tot în blestemata de Arizona. Crezuse că în noaptea asta va trece granița, judecând după felul în care era atras tot mai mult spre sud, dar monstrul lui avea alte planuri. Și iată-l aici, tot în afurisitul de deșert.

Totuși, exista o anumită atracție. Un… m-aș aventura să spun… farmec care îi lipsea Phoenix-ului. Intrase pe o stradă cu șiruri de case adorabile din chirpici, cu un singur etaj, ale căror curți din față erau un amestec de plante deșertice țepoase și roci decorative.

Nu era Corsica, desigur. Dar erau destul de drăguțe.

Casele se aflau chiar la marginea unui mic centru al orașului și era destul de multă lume pe afară pentru o oră atât de târzie; mai bine de jumătate păreau studenți beți, puști amețiți de alcool care se împleticeau în căutarea locului potrivit unde să se pipăie înainte ca barurile să se închidă pentru noapte. Unul dintre aceste grupuri trecea pe lângă el — tinerii zgomotoși, tinerele în rochii scurte și strâmte, cu picioare bronzate, mii de picioare la vedere.

Luc se strâmbă când unul dintre bărbați, îmbrăcat într-un maiou lălâu și pantaloni scurți, se ciocni de el, făcându-l pe Luc să-și piardă poziția picioarelor încrucișate.

— „Mamă, amice. Scuze pentru asta,” bărbatul își sprijini o mână de brațul lui Luc pentru a se echilibra și îi aruncă un zâmbet, a cărui expresie îi îngheță pe chipul tânăr imediat ce îl privi mai bine.

— „Omule. Ai niște ochi înfiorători.”

Luc își dezgoli dinții într-o strâmbătură ce semăna cu un zâmbet. — „Sunt?”

Tipul dădu din cap, bătându-l din nou pe umăr, cu ochii tulburi de alcool. Sau, judecând după cum arăta, de bere ieftină. — „Da, dar e-n regulă. Fă ce vrei, frate.”

Luc își stăpâni, cu greu, dorința de a-i rupe degetele. Frate? Exista un singur om pe care Luc l-ar fi numit vreodată frate, iar acel om îl părăsise cu mult timp în urmă. Fusese alungat de furia lui Luc, de monstrul de sub pielea lui care îi cerea chiar în acea secundă să-l șteargă pe măscăriciul ăsta din existență.

Dar Luc se abținu. Încă o dată.

Își strânse rădăcina nasului în timp ce tânărul se îndepărta. Amestecul de parfumuri și spray-uri de corp îi provoca o durere de cap și, mai important, îi îngreuna misiunea de a capta singura aromă asupra căreia voia să se concentreze. Din nou acel miros de scorțișoară care îl tot ademenea la marginea conștienței, suficient de puternic cât să-l distragă, dar prea slab pentru a-și da seama de unde provenea cu adevărat.

O băutură. Avea nevoie de o băutură. Și nu de sângele cald care pompa sub pielea acelor studente. Ci de tipul alcoolic, preferabil destul de tare încât să dizolve vopseaua. Poate exista un bar decent pe aici, unul cu un whisky acceptabil. Sau era prea mult de cerut într-un loc ca ăsta?

Luc căută în buzunar ochelarii de soare, cei pe care îi purta de obicei și ziua, și noaptea. Se săturase ca oamenii să se holbeze la el. Ieși în stradă spre centru, de unde păreau să vină petrecăreții. Cu noroc, tot de acolo venea și mirosul. Poate… doar poate, avea să primească un cadou special în seara asta. O masă care să nu fie tot ce e mai rău în umanitate. Poate de data asta avea să fie o umană frumoasă, cineva micuță și mlădie. Cineva în care Luc să-și poată înfige și colții, și pula.

Chiar te încrezi în tine îndeajuns de mult încât să mergi atât de departe?

Luc nu-și răspunse la propria întrebare. Se limită să meargă până când monstrul său l-a tras de mânecă, făcându-l să se oprească în fața unei vizuini de la colț, la doar câteva străzi de locul de unde plecase. Simți din nou acel miros delicios de scorțișoară, mai puternic ca înainte.

E ceva aici, fredonă monstrul lui Luc. Ceva delicios. Ceva doar pentru noi.

Luc era pe cale să intre în localul slab iluminat când și-a dat seama că mirosul nu venea din interiorul barului.

Venea din spate.

Coti tăcut după colț și intră pe aleea care mărginea barul. Monstrul lui se încordă de anticipare. Aici era sursa aromei delicioase. În sfârșit.

Un tânăr stătea acolo, sprijinit de peretele de cărămidă al clădirii cu ochii închiși, cu o țigară în mână și un genunchi îndoit, cu piciorul proptit la spate. Purta o pereche de blugi negri, rupți și uzați, și un tricou gri deșelat cu mânecile suflecate. Părul lui, care îi ajungea aproape până la umeri, era... verde. Un verde intens, cu rădăcini întunecate ce începeau să iasă la iveală.

Cândva, și eu am avut ochii verzi.

Luc nu era sigur de ce îi trecuse asta prin minte privindu-l pe tânăr. Pur și simplu nu-și putea lua ochii de la el.

Nu știa de ce. Străinul era chipeș, fără îndoială, cu o mandibulă netedă și bine definită, piele măslinie și gene dese pentru care orice femeie ar fi ucis. Dar nu era genul lui Luc. Deloc. Luc prefera iubiții delicați și rafinați.

Nu derbedei de cartier cu dependență de nicotină.

Tânărul păru să-și dea seama, în sfârșit, că mai era cineva cu el pe alee și deschise ochii în timp ce întorcea capul spre Luc. Luc privi, la început fascinat, cum o multitudine de expresii diferite îi traversau chipul bărbatului într-o fracțiune de secundă: surpriză, încântare, speranță, uimire și apoi, cu o confuzie tot mai mare, cum un zâmbet larg i se desena pe buzele pline și surprinzător de roșii.

Oare ce era cu acel zâmbet?

Nimeni nu-l mai salutase pe Luc cu un asemenea zâmbet de când... probabil niciodată. Nimeni nu reacționase cu o plăcere atât de pură și simplă la prezența lui.

Luc nu-și putea dezlipi privirea de la acea imagine, în timp ce bărbatul cu părul verde lăsă încet țigara să cadă, strivind-o sub talpa cizmei, fără a-și lua ochii de la Luc în timp ce se apropia de el cu eleganță. Luc observă că unul dintre incisivi era strâmb.

Era exasperant de fermecător.

— „Ai venit.” Vocea tânărului era caldă și catifelată, aproape melodică. Luc voia să audă mai mult. Voia să lingă aerul.

Voia...

Voia să fugă. Se simțea de parcă ar fi fost prins în ceva uriaș și greu, care îi depășea capacitatea de a îndura.

Dar rămase acolo, neîndrăznind aproape să respire, iar monstrul său rămase la fel de înlemnit, captiv în ochii bărbatului, care erau aproape la fel de întunecați ca ai lui Luc, fără o margine clară care să despartă pupila de iris.

Lui Luc îi era teamă că, dacă s-ar mișca, dacă ar rupe acea nemișcare de statuie, monstrul său ar putea erupe și l-ar devora pe străin. L-ar înghiți fără să se gândească la consecințe. Aroma bărbatului era mult prea delicioasă; scorțișoară și mirodenii cu o tentă de piersică în fundal, chiar și cu fumul respingător de țigară care murdărea totul.

Nu era de mirare că mirosul de scorțișoară fusese atât de greu de localizat, cu toate acele produse chimice toxice care îl mascau.

Străinul se opri la un fir de păr de Luc, mult, mult prea aproape, însă Luc tot nu se putea mișca; acesta își înclină capul, iar mișcarea părului îi scoase la iveală cerceii pe care îi avea de-a lungul urechii. — „Aici ești, monstrule. Unde ai fost?”

Vocea lui era blândă și lină, iar întrebarea suna de parcă s-ar fi cunoscut o viață întreagă.

Luc nu știa ce să răspundă. „În iad” era ceea ce voia să-i scape, dintre toate lucrurile. „Iadul absolut. În adâncurile disperării. Scoate-mă de aici. Ajută-mă.”

Dar asta ar fi fost o nebunie. Tânărul acesta nu îi cerea nimic. Nu se putea. El nu știa cine era Luc.

Atunci, de ce se simțea de parcă ar fi știut?

Tăcerea lui Luc nu a stins zâmbetul bărbatului. Acesta era ocupat să-i cerceteze cu privirea fiecare centimetru din chip, oprindu-se o clipă asupra ochelarilor de soare, cu degetele subțiri tresărind de parcă ar fi fost tentat să-i dea la o parte.

Luc era tentat să-l lase.

Luc nu era sigur cât timp au rămas acolo, el și monstrul său hipnotizați, în timp ce străinul părea să soarbă propria viziune. Dar în cele din urmă, la finalul analizei sale, bărbatul cu părul verde scoase un suspin lung și profund și își îndreptă ochii negri și strălucitori spre ai lui Luc. — „Te-am așteptat. De ce ai întârziat atâta?”

Și atunci, străinul se aplecă și își lipi gura de a lui.