Capitolele 6 /10🔞

Capitolul Șase

Lucien

Sunetul sticlei spărgându-se a fost incredibil de satisfăcător. La fel și sângele care curgea din pumnul lui Luc, chiar dacă tăieturile aveau să se vindece înainte de sfârșitul orei. Trebuia să găsească o cale convingătoare de a evita plata daunelor pentru oglindă, dar asta putea aștepta până când avea să părăsească hotelul.

Luc privi fix reflexia sa ciobită și frântă, dezgolindu-și dinții în fața propriei imagini.

Laș. Laș fără caracter și fără curaj.

Fugise de om. Din nou. Se lăsase intimidat de perspectiva de a... cunoaște părinții? Fugise la prima menționare a unei domesticități facile. Luc nu fusese în preajma părinților nimănui de... ei bine, de când era vampiru. Nu era obiceiul său să cunoască familiile prăzilor sale înainte de a le mușca.

Dar Jamie dorise ca Luc să-i cunoască familia. Pentru ce? Să bea ceaiul de după-amiază, să discute despre echipele sportive locale sau despre vreme?

„Ești în America, idiotule. Nimeni nu bea ceaiul de după-amiază.”

Era de neînțeles pentru el. Jamie îl voia pe Luc... împletit... în viața lui. Voia ca el să-i vadă locurile preferate, să-i cunoască oamenii dragi. Îl voia pe Luc pentru un motiv anume. Pe el cu totul, se părea.

Monstru rezident. Psihopat răzbunător. Ucigaș distructiv.

Nimeni nu voia toate astea în viața lui, nu-i așa?

„Întoarce-te. Întoarce-te. Întoarce-te. Jamie. Îl vrem pe Jamie.”

Cântările monstrului erau o litanie implacabilă în mintea lui. Acum vorbea, la naiba. În preajma omului său fusese tăcut ca un naiba de șoarece, de parcă ar fi fost hipnotizat de el. Ca și cum tânărul ar fi fost un fel de blestemat de fermecător de șerpi. Și poate chiar era. Poate că, alături de Vedere, avea puteri secrete de persuasiune. Pentru că niciuna dintre acțiunile lui Luc nu avea sens când era vorba de acest om.

Luc se gândise că, atunci când Jamie avea să afle ce este… ba chiar să accepte, avea să-l transforme pe tânăr imediat. Și de ce nu ar fi făcut-o? Își avea partenerul. Ceea ce căutase în toate aceste decenii era chiar acolo, la îndemâna lui.

Atunci, de ce nu putea pur și simplu să-l ia? Să-l ia pe el.

Dar Jamie era atât de... vibrant. Atât de viu. Modul în care îi captiva pe cei din jur, zâmbindu-le tuturor cu acel naiba de zâmbet prețios, râzând cu tot corpul lui blestemat. Și avea o familie, aparent. Una pe care o iubea și în care avea suficientă încredere încât să-și împartă viața. Să-l împartă pe Luc.

Ar putea Luc să-i ia asta? Cât de monstruos putea fi în realitate? Cât de monstruos putea fi față de sufletul său pereche?

Până unde era dispus să meargă fiind personajul negativ al poveștii?

La început, după tranziție, vampirii proaspăt transformați nu erau de încredere în preajma oamenilor. Erau prea însetați de sânge, prea impulsivi. Prea puțin muritori. Luc cunoștea prea bine acest adevăr. Să-l transforme pe Jamie ar însemna să-l smulgă din tot ceea ce cunoștea și iubea.

Luc privi prin cameră căutând altceva de spart. Se gândi la fereastră, la scaunul șubred de la biroul hotelului. Dar în cele din urmă rămase unde era, cu umerii lăsați de resemnare.

Mult timp, furia îl mistuise. Răzbunarea. Invidia. Se simțea confortabil cu fiecare dintre acele emoții amare.

Dar acum îl consuma dorința. Voia să-l atingă pe Jamie. Voia să-și treacă din nou degetele prin acel păr verde ciufulit. Voia să-și înfigă dorința în acea gură trandafirie. Voia să-l posede până când acesta ar fi cerut îndurare.

Dar Luc se temea că, dacă ar începe, nu s-ar mai putea opri. Nu doar că l-ar poseda, dar l-ar și mușca. Nu doar că l-ar mușca, dar l-ar și seca. Și nu doar că l-ar seca: l-ar transforma.

L-ar urî Jamie atunci? Pentru că i-a stins toată acea viață vibrantă? Pentru că l-a înlănțuit de un monstru despre care nu știa nimic? Și ce-i păsa lui Luc dacă Jamie îl ura, dacă progresia lui Luc spre o stare sălbatică s-ar fi oprit? De când începuseră să-i pese de sentimentele celorlalți?

Luc ocoli masa de toaletă spartă și se îndreptă spre baie, unde folosi chiuveta pentru a-și spăla sângele de pe mâini. Monstrul lui mârâia și mârâia și, în general, îi provoca lui Luc o durere enormă de cap cu zgomotul său neîncetat.

„Taci, fiară.” îi ordonă el. „Nu ne mai întoarcem. Nu am încredere în tine în preajma lui.”

„Vom fi buni. Vom fi foarte buni. Blânzi. Răbdători. Nu vom mușca. Nu-l vom transforma.”

Luc analiză atent acele promisiuni rugătoare, privindu-și proprii ochi negri în oglinda băii, acea suprafață cu reflexie intactă și de neclintit. Monstrul lui făcea multe lucruri. Se înfuria. Ademenea. Seducea.

Dar niciodată nu mințea.

Luc nu-i venea să creadă. Era aceeași forță internă care îl împinsese neîncetat să vâneze, să mutileze și să ucidă timp de secole. Iar acum îi promitea... blândețe? Răbdare?

„Atât de serios ai luat cererea florii noastre?” întrebă el. „Să nu-mi mai fac viața imposibilă?”

Și-l imagină din nou în minte. Acel moment incredibil, Jamie susținându-i chipul cu acele degete lungi și subțiri, privindu-i atât de fix sufletul. Cerându-i monstrului să fie bun cu el.

Luc nu primi niciun răspuns din interior. Doar acea senzație neliniștită și torturată că monstrul lui nu obținea ce voia. De parcă pielea lui Luc ar fi stat să crape din cauza presiunii interne.

Plecarea de lângă Jamie îl scotea din minți pe monstru.

Deci, asta era? Monstrul chiar avea să-l asculte pe Jamie?

Asta ar putea... schimba lucrurile. Dacă monstrul lui Luc putea fi îmblânzit, atunci doar lui Luc trebuia să-i fie încredințată bunăstarea lui Jamie. Luc era cel care trebuia să fie răbdător, cel care trebuia să fie blând.

Ei bine, nu prea blând, se gândi cu un zâmbet de satisfacție, amintindu-și modul în care Jamie se lăsase posedat atât de vesel de bărbăția lui Luc în noaptea precedentă. Poate că floarea lui era fragilă, dar nu era deloc delicată.

Luc putea face asta.

Își îndreptă coloana și respiră adânc. Și atunci gândurile lui se abătură spre locul unde nu obișnuia să le lase să plece. Se gândi la vechiul său prieten. Roman.

Cineva pe care Luc încerca să nu-l lase să-i intre în minte în ultima vreme. Dar Roman fusese răbdător când își cunoscuse omul adorabil. Nu-l transformase pe Danny imediat. Lăsase băiatul să dezvolte sentimente mai întâi. Lăsase băiatul să-l iubească. Până când Luc l-a forțat, asta a fost.

Mai erau Roman și Danny în Hyde Park? Luc își propusese să nu le mai dea de urmă. Se temea că, dacă ar ceda vreunuia dintre vechile sale impulsuri, ar ceda tuturor, chinuindu-l pe Roman doar pentru că asta îi calma acea parte a lui sâcâitoare și rănită.

Ar putea Luc să fie la fel de răbdător pe cât fusese Roman? Jamie îl dorea deja pe Luc, despre asta nu încăpea îndoială. Omul nu înceta să se ofere pe o blestemată de tavă, la naiba. Dar, ar putea ajunge să-l iubească pe Luc? Suficient cât să-l aleagă pe Luc în detrimentul vieții sale umane?

Nimeni nu-l alesese pe Luc înainte. Doar dacă nu erau sub o presiune incredibilă (prin minte îi trecură amintiri cu Roman pe acel câmp de luptă, însângerat și distrus, cerându-i să aleagă între moarte sau un partener, fără să știe la ce consimțea de fapt). Ideea că cineva ar putea face asta a făcut inima lui Luc să simtă că i se oprește în piept.

Luc luă o decizie și își puse o cămașă nouă înainte de a-și inspecta mâinile pentru a se asigura că nu mai rămăsese sânge. Avea să iasă în seara aceasta. Soarele apusese de mult timp. Dacă avea să joace cinstit cu umanitatea, de dragul lui Jamie, trebuia să se asigure că monstrul era sătul. Luc nu putea permite ca acesta să-l îndemne să-i rupă gâtul cuiva când Jamie i-l prezenta celor dragi. Luc avea nevoie să ucidă.

Ceea ce însemna că trebuia să descopere răul din acest oraș.

La ieșire, se opri la recepție, unde se afla același bătrân care îl înregistrase. Luc își coborî ochelarii de soare pentru a privi în ochii reumatici ai bărbatului și decise să împuște doi iepuri dintr-o lovitură. „A avut loc un accident în camera mea.” spuse el, introducând un fir de constrângere în voce. „O masă de toaletă defectă. Nu trebuie schimbată până când plec. Vei anunța personalul despre asta.”

„O masă de toaletă defectă.” repetă lent bărbatul, Gustav, conform plăcuței cu numele său.

Luc dădu din cap cu aprobare, continuând să-l privească fix. „Spune-mi unde ți-e frică să mergi în acest oraș. Spune-mi unde sunt oamenii răi.”

Luc se gândise că recepționerul îi va da numele unui bar de mâna a doua, un loc sordid cu clienți de necontrolat. Dar bărbatul îl condusese spre un cartier rezidențial. Un cartier frumos și cu aspect înstărit, plin de mașini scumpe și grădini meticuloase.

Aparent, locul unde Gustave se temea să meargă în acest oraș se concentra în jurul unui vechi vecin. Unul cu care nu se simțise niciodată confortabil. Unul pe care odată îl văzuse smulgând sistematic picioarele unei tarantule, cu o privire moartă în ochi pe care recepționerul n-o uitase niciodată.

Luc zâmbi în sine în timp ce cobora din vehicul. Un ucigaș în serie în devenire, poate? I se încălzi sângele la acest gând. Lăsase monstrul să-l simtă.

Monstrul lui avea un talent pentru rău. Un mod de a descoperi ce este mai rău în oameni. Timp de mai bine de jumătate de secol, îl ghidase pe Luc spre prăzi care meritau să fie ucise. Oameni pe care îi putea seca fără remușcări. Acesta era angajamentul lor, pactul lor reciproc. Luc ceda impulsurilor monstrului… violență, sânge, moarte, dar numai cu persoane care meritau furia lui.

Își spunea că trasarea acestor linii încetinea căderea în nebunie. Dar cine știa cu adevărat?

Gustav îi dăduse o adresă exactă, una pe care bătrânul n-o uitase niciodată. Luc pândi printre umbre lângă casă, simțind câți oameni s-ar putea afla înăuntru. Era prea departe pentru a distinge bătăile inimii, dar putea distinge zgomotele din interiorul casei.

Monstrul lui se înviorase la gândul vânătorii, oprindu-și momentan scâncetul neîncetat după Jamie. Fără îndoială, Luc simțea pielea prea întinsă și îl durea pieptul într-un mod care nu-i era foarte familiar, dar fiara din el cel puțin simțea altceva de care se putea bucura aici.

Presupunând că zgomotele proveneau de la un singur locatar, Luc se îndreptă spre casă. Dar înainte de a se putea apropia de pridvor, auzi sunetul ușii laterale deschizându-se.

Mai bine așa, dacă prada venea spre el.

Pândi până la calea de acces, unde se deschidea ușa laterală. Mica fâșie de asfalt era învăluită în întuneric, dar vederea îmbunătățită a lui Luc distinse un bărbat mai în vârstă, de vârsta lui Gustav, cu un sac de gunoi în mână. Luc respiră adânc.

„Ohh, e malefic.” suspină monstrul lui. „Putred pe dinăuntru. Perfect.”

Asta era tot ce avea Luc nevoie. Se năpusti.

În mai puțin de o clipită, îl avea pe bărbat imobilizat de peretele casei, gâtul lui gros, moale și fragil fiind sub strânsoarea lui Luc, sacul de gunoi fiind uitat pe ciment.

Luc își ridică ochelarii de soare și întâlni privirea speriată a bărbatului, ochii lui fiind înroșiți. „Spune-mi toate lucrurile groaznice pe care le-ai făcut.” ordonă el, cu constrângerea împletită în cuvinte.

Apoi ascultă cum bărbatul se confesa. Luc presupuse că ar fi putut fi mai specific, definiția de „rău” a fiecărei persoane fiind diferită, iar prada lui îi oferea o întreagă serie de erori banale din mulții săi ani de viață, dar în cele din urmă Luc obținu ceea ce dorea.

O femeie singură într-o stație de autobuz. O îngropare secretă în deșert. Impulsul neîncetat de a o face din nou.

Luc își arătă dinții cu un zâmbet tăios, buzele întinzându-i-se și mai mult când prada lui începu să geamă jalnic la vederea colților săi. „Shh.” îl calmă Luc. „Taci odată. Ți-aș spune că asta n-o să te doară, dar crede-mă, te va durea. Mă voi asigura de asta.”

Își luă un moment; el și monstrul lui pentru a se delecta cu scâncetele bărbatului, deși își încreți nasul la mirosul înțepător și pătrunzător al transpirației lui, al fricii lui.

În mod normal, mușcătura unui vampiru ar fi o experiență plăcută pentru un om. Un vechi avantaj evolutiv pentru specia sa. Își ținea prada docilă, făcea ca amintirile lor să fie mai ușor de ajustat.

Dar existau moduri de a o face să doară.

Exact când Luc se apleca în față pentru a-și înfige dinții, cu acel puls bătând chemându-l, îl întrerupse o voce, profundă dar cadențată.

„Ei bine, frate. Ce avem noi aici?”

O altă voce, tulburător de asemănătoare cu prima. „Ceva ce nu aparține locului, cred.”

Fără a elibera gâtul prăzii sale, Luc se întoarse.

Erau două figuri la marginea drumului. Profilate pe lumina felinarului, cu brațele încrucișate ca niște bodyguarzi ai unui club de mizerie. Poziții identice. Fețe identice, își dădu Luc seama rapid.

Gemeni.

Gemeni vampiri, judecând după nota metalică a mirosurilor lor și după faptul că practic se materializaseră în fața lui fără a-i atrage atenția. Șuvițe identice de păr șaten, remarcabil de strălucitoare sub luminile străzii, cu pielea palidă practic strălucind.

Chiar și cu vederea sa îmbunătățită, Luc nu putu distinge nici măcar o singură diferență între cei doi, în afară de alegerea vestimentației. Chiar și acea diferență era minimă: tricouri mulate de culori diferite, ca un set frumos asortat.

Blestemați. Gemeni. Vampiri. Luc voia să-și lase capul pe spate și să urle. Naiba de noroc pe capul lui, să-și găsească partenerul într-un oraș pustiu oarecare și să invadeze imediat teritoriul altui vampiru. Și nu doar un vampiru. Doi.

Luc își păstră chipul cât mai inexpresiv posibil, refuzând să-și arate frustrarea. „Vă pot ajuta cu ceva, domnilor? Tocmai începeam cina.”

Ucigașul bătrân începu să se zbată, iar Luc își întoarse capul spre el pentru a-l privi în ochi. „Stai nemișcat.” îi ordonă el. „Rămâi speriat.”

Gemenul din dreapta luă cuvântul. „Ne poți ajuta pe amândoi plecând de aici. Urcă-te pe autostradă și nu te uita înapoi.”

Cererea nu era surprinzătoare. Vampirii erau renumiți pentru teritorialitatea lor. Monștrii lor interiori nu obișnuiau să se joace prea frumos unii cu alții, decât dacă cineva avea norocul să întâlnească pe cineva deosebit de compatibil.

„Nu aveam de gând să rămân mult timp.” minți Luc. „Dacă mă lăsați doar cu acesta, voi pleca imediat. Nu am niciun interes să rămân în Tucson.”

Gemenii schimbară o privire, comunicând fără cuvinte într-un mod înfiorător de care Stephen King ar fi mândru. Se întoarseră spre el după un lung moment de tăcere.

„În realitate, am dori să pleci acum.” spuse gemenul din stânga. Luc era sigur în proporție de nouăzeci la sută că era vocea pe care o auzise prima dată. Mai moale și mai fină decât a fratelui său, care avea un ton ascuțit și plat.

„Insistăm asupra acestui lucru.” adăugă cel din dreapta cu duritate.

Luc suspină greu, întrebându-se dacă ar fi suficient de rapid cât să le rupă gâtul amândurora înainte ca vreunul dintre ei să poată riposta.

Probabil nu merita riscul. Erau cam de aceeași mărime cu Luc, lați și musculoși în toată constituția lor. Dar corpul masiv nu însemna neapărat că nu erau rapizi.

„Știți că nu este un om nevinovat.” Luc își scutură prada de gât ca demonstrație.

Cel din stânga scoase un scurt râs. „Ce mai contează? În general nu ne preocupă moralitatea umană.”

„Nu ne interesează nici cât negru sub unghie ce a făcut.” interveni cel din dreapta. „Ne interesează ce faci tu. Nu putem avea vampiri insolenți în orașul nostru, riscând să fie descoperiți. Iar tu nu pari tocmai modelul de urmat pentru autocontrol. Fără supărare.”

„Niciuna acceptată.” spuse Luc.

„Ne place locul acesta.” explică cel din stânga, băgându-și mâinile în buzunare și balansându-se ușor pe călcâie. „Și am mai avut alți vampiri care au încercat să vină și să profite. Secând corpuri și aruncându-le în deșert lângă graniță. Nu ne mai riscăm ospitalitatea.”

Luc fu tentat să se lupte. Mai mult decât tentat, în realitate. Monstrul lui era încântat de perspectiva de a se măsura cu cineva care chiar i-ar putea egala forța. Dar fiind doi contra unu, nu exista nicio garanție că Luc ar câștiga.

Iar Luc nu avea de gând să-și găsească sfârșitul de mâna unei perechi de roșcați în naiba de Tucson, Arizona.

Cu reticență, își eliberă ucigașul și îl izbi de peretele casei. „Întoarce-te înăuntru.” ordonă el. „Nimic din toate astea nu s-a întâmplat. Ai scos gunoiul, ți-ai făcut treburile, bla, bla, bla.” Luc apucă marginea mânecii bărbatului înainte ca acesta să se poată îndepărta și se aplecă spre el pentru a-i șopti: „Să știi că vei primi ce meriți. Într-o zi, foarte curând.”

Se întoarse spre intruși și le făcu o plecăciune ironică. „Presupun că-mi voi vedea de drum. Nu voi mai călca pe teritoriul vostru.”

„Asigură-te că n-o faci.” spuse cel din stânga cu o mișcare bruscă a capului.

„Pentru că nu ne este frică să te sfâșiem cu propriile mâini dacă întreci măsura.” adăugă cel din dreapta.

Cel din stânga îi aruncă fratelui său o privire exasperată. „Iisuse, Fox, era subînțeles. Unde este subtilitatea?”

Cel din dreapta ridică din umeri, nepocăit. „Nu pare că subtilitatea este punctul lui forte. Doar am vrut să ajut tipul.”

Luc le simți privirile ațintite asupra lui tot drumul până la mașină.

Bine, atunci.

Luc avea un nou motiv serios să meargă mai departe, nu? Să-l transforme pe Jamie imediat și să zboare din acest oraș. Și n-ar fi minunat? Chiar dacă Jamie s-ar răzvrăti la început. Chiar dacă l-ar urî pe Luc pentru că l-a smuls din viața lui, în cele din urmă ar trece peste.

Și atunci Luc l-ar avea. Pentru totdeauna.

Acea față încântătoare. Acele membre lungi. Acel zâmbet.

Acel zâmbet. Cel care îi lumina întreaga față. Cel care lumina totul în jurul lui.

Ar mai continua să-i zâmbească așa lui Luc dacă Luc i-ar lua umanitatea?

Luc nu voia să se gândească la Jamie fără acel zâmbet prețios. Fără acea vitalitate, acea bucurie pe care părea să o poarte fără efort. Luc n-ar fi cel care i-ar lua asta. Nu putea.

Lovi volanul cu mâinile. „La naiba!”

Deci trebuia să treacă neobservat. Să stea departe de vampirii gemeni. Să nu mutileze și să nu ucidă. Să nu piardă controlul temperamentului său.

Și pentru ce era cunoscut Luc dacă nu pentru abilitatea sa uimitoare de a-și controla naiba de temperament?

Hohotul de râs pe care l-a scos a fost la fel de amar ca orice altceva ce gustase vreodată.

Capitolul Șapte

Lucien

Nu Jamie a fost cel care a deschis ușa.

Luc o privi pe chelnerița din noaptea precedentă, făcând tot posibilul să nu-și tuguiască buza. Nu avea nimic specific împotriva ei, nimic în afară de faptul că era limitată în privința puterilor supranaturale și de faptul că era o altă beneficiară a zâmbetelor lui Jamie; pur și simplu nu era cine dorea să vadă în acel moment.

Monique înclină capul spre interiorul casei fără să-și ia ochii de la el.

„Jamie! Prietenul tău e aici!” Îi ridică o sprânceană. „S-a amânat repetiția?”

Lui Luc i-a luat un moment să înțeleagă referința. Repetiție? Ah, da. Nu-și pusese din nou ochelarii de soare.

Știa că lui Jamie îi plăcea să-i vadă ochii.

„Ceva de genul.” răspunse Luc, atent la sunetele lui Jamie apropiindu-se. Aproape că și-a pierdut răsuflarea auzind zgomotul moale al pașilor, monstrul din el gemând ușor de nevoie.

Ceea ce era ridicol, sincer. Se văzuseră cu doar câteva ore înainte. Nu era ca și cum s-ar fi reîntâlnit după ani de separare.

Și apoi, iată-l, cu părul verde vâlvoi, purtând niște pantaloni scurți largi cu aspect moale și un tricou cu mânecă scurtă descheiat din neglijență, care flutura în părți, lăsând la vedere pieptul slab și bronzat.

Luc mormăi încet văzându-l.

Monique rămase holbată. „Omule.”

Jamie zâmbi în jurul scobitorii pe care o ținea între dinți. Avea gust de scorțișoară, după mirosul pe care îl emana. Dar zâmbetul lui nu-i ajungea la ochi. Nu era zâmbetul adevărat, cel pe care Luc îl vedea acum de fiecare dată când închidea ochii. „Oh, nu-l băga în seamă.” spuse Jamie cu hotărâre. „E doar frustrat pentru ceea ce nu poate avea.”

Luc era prea distras de imaginea bărbatului din fața lui pentru a acorda atenția cuvenită avertismentului. Era mirosul lui Jamie saturat de scorțișoară din cauza tuturor accesoriilor cu aromă de scorțișoară pe care și le băga în gură, sau gravita spre scorțișoară pentru că acesta era mirosul lui de bază? Luc nu era sigur de ordinea lucrurilor. Simți o nevoie ciudată de a afla cu certitudine. Voia să guste pielea lui Jamie. Sângele lui. Semenul lui.

„Ohh, ai sfeclit-o, nu-i așa?” Monique mai ridică o sprânceană spre Luc înainte de a se întoarce spre Jamie. „Ai nevoie să rămân?”

Jamie dădu din cap, privirea lui rămânând centrată pe Luc. „Suntem bine aici. Cineva trebuie să se căiască.”

Monique râse încet, luându-și geanta de pe masa de pe hol. „Mă duc la Alice, atunci.” Îl sărută pe obraz pe Jamie, iar Luc abia putu să-și rețină un alt mormăit în fața proximității ei, forțându-se să se stăpânească și să facă un pas înapoi pentru a-i permite să iasă.

Și apoi Jamie era în pragul ușii, cu brațele încrucișate peste acel piept gol și delicios. „Ai dispărut.” îi reproșă el.

Nu era nimic de făcut decât să-și admită vina. „Am dispărut.”

„Urma să te fac s-o cunoști pe mama.”

„Urmai s-o faci.”

Jamie își scoase scobitoarea de scorțișoară din gură, cu nările dilatate. „Asta este important pentru mine. Familia mea este importantă pentru mine.”

Luc oferi adevăr pentru adevăr. „Familia mea m-a urât.”

Jamie își lăsă capul pe spate de parcă ar fi fost lovit. Apoi suspină profund și ochii lui negri analizară chipul lui Luc, căutând ceva. Luc dorea să știe ce. Luc i-ar fi dat. Serios.

În cele din urmă, Jamie își băgă din nou scobitoarea în gură și se dădu la o parte din ușă, făcând un gest larg cu un braț. „Intră, monstrule.”

Luc se simți ca un cățeluș în timp ce îl urma ascultător pe Jamie până în dormitorul lui, stând pe urmele omului. Nu era obișnuit să se simtă atât de... spășit. În mod normal, Luc doar reacționa. Sălbatic. Deseori greșit. Și apoi plătea consecințele, oricare ar fi fost ele. Niciodată înainte nu dorise să se căiască.

Chiar era o senzație oribilă.

Dormitorul lui Jamie era un dezastru. O dezordine înspăimântătoare și copleșitoare. Patul lui era un cuib de cearșafuri încurcate, nefăcut și posibil nespălat. Erau grămezi de cărți de buzunar împrăștiate dezordonat prin cameră, fără niciun raft la vedere. Singura zonă ordonată din haos era un birou mare lângă fereastră, cu ceea ce părea a fi un computer foarte scump.

Jamie îi aruncă o privire lui Luc, care contempla acea discrepanță. „Sunt programator independent.” explică el. „Îmi place ca spațiul meu de lucru să fie ordonat.”

Luc înghiți în sec. Jamie îl privi, dar nu spuse nimic, concentrându-se pe scobitoarea dintre dinți. Începu să se plimbe dintr-un colț în altul al camerei, adunând cărți în drumul său.

„Ne așezăm?” întrebă Luc pe tonul său cel mai politicos.

Jamie mormăi un refuz. „Ascult mai bine când mă mișc. Vorbește. Sunt tot urechi.” Luc presupunea că mărturisirea „familia mea m-a urât” nu era suficientă prin ea însăși pentru a-i câștiga iertarea pentru gafă, dar nu știa de unde să înceapă. Chiar crezuse că se va prezenta și Jamie îl va primi cu brațele deschise? O făcuse, nu-i așa? Jamie nu fusese decât deschis. Luc era cel care se închidea în sine.

Era clar că trebuia să facă niște concesii.

Luc se așeză cu grijă pe un colț al patului. „Eram al doilea fiu. Nedorit și nesemnificativ. Oricum, nu conta ce realizam. Părinții mei nu erau interesați; fratele meu mă considera o povară. M-am gândit că voi fi capabil să rectific asta, presupun, când voi fi mai mare. M-am gândit că voi găsi un partener, că voi avea propria mea familie. Oameni care să mă iubească. Între timp, am încercat să fac o carieră ca soldat, am luptat pentru Napoleon, în una din primele sale campanii. Și apoi am murit.”

„Aruncând așa, ocazional, că ai luptat pentru naiba de Napoleon.” mormăi Jamie. Dar apoi făcu un gest cu capul pentru ca Luc să continue, în timp ce Jamie stivuia mai multe cărți, făcând mici turnuri de volume într-o parte a camerei. Chipul lui prețios era neobișnuit de serios.

„M-a salvat la final ceea ce în acel moment am crezut că este un înger.” Luc scoase un râs amar. „Îmi amintesc perfect acel moment, părul alb pur văzut în contra lumină de soare. O apariție cerească, am gândit.”

Jamie pufni la acea parte.

Luc presupunea că era corect. Fusese foarte prost, acolo pe patul de moarte pe câmpul de luptă. „Chiar și după ce mi-am dat seama că fusesem transformat de un demon, la început am continuat să cred că fusesem... ales. Pentru a fi un partener, un asociat. Dar s-a dovedit că fusese doar ultima glumă a cuiva care pleca. Un monstru semisălbatic care m-a învățat elementele de bază și apoi m-a lăsat să mor.”

Luc își trecu vârfurile degetelor peste cearșafurile patului lui Jamie, impresionat negativ de calitate. Îi va oferi el ceva mai bun mai târziu. „A trecut un deceniu înainte să găsesc pe cineva al meu ca partener. Am ales pe cineva previzibil de similar mie, presupun. Aceeași situație tragică, murind pe un câmp de luptă. Chiar luptând pentru același om, doar un deceniu mai târziu. Trebuie să fi crezut că ne vom uni prin toate astea. Și am făcut-o, pentru o vreme.”

Luc își dădu glasul. De ce continua să fie atât de dureros să se gândească la acele prime zile cu Roman? De ce nu putea să uite de acea familie aleasă care îl făcuse să-și schimbe părerea? „Mi-am spus mie însumi că el m-a ales. O viață alături de mine. Dar mă amăgeam. Îi dădusem opțiunea morții sau a mea... În realitate nu fusese deloc o alegere. Și când, inevitabil, am sfeclit totul, a fugit. Nu m-a iertat niciodată. Nu o va face niciodată. Și de ce ar face-o?”

Jamie făcuse o pauză în vârtejul său de curățenie, toată atenția lui fiind pusă din nou pe Luc. „Cum ai sfeclit totul?” întrebă el.

Trebuia să termine ce începuse. „Am crezut că mi-am găsit partenerul, dar ea... m-a respins... la final. L-am învinovățit pe Roman. L-am învinovățit pentru că nu a transformat-o împotriva voinței ei, așa cum aș fi făcut eu. Am încercat să-i pun capăt existenței.” Luc își dădu din nou glasul. „De mai multe ori. Plus o ușoară hărțuire. O hărțuire persistentă.”

Luc îl observă cu atenție, așteptând ca dezaprobarea să traverseze chipul lui Jamie, dar omul doar înclină capul și își mută scobitoarea în cealaltă parte a gurii, gânditor. În fața acelei tăceri, Luc continuă să se destăinuie. Pentru că, se părea, aceasta era noua lui realitate. Sentimente și comunicare și dezvăluirea sufletului pentru a fi judecat ca demn sau inutil.

„Toți cei care m-au cunoscut au știut că ceva nu este în regulă cu mine.” afirmă el direct. „Că ceva... îmi lipsea. Cu excepția ta.” Luc știa că expresia chipului său devenise insuportabil de moale, dar n-a putut să evite asta. „Tu, care nu știi nici jumătate din lucrurile pe care le-am făcut, dar pari să mă fi iertat preventiv pentru ele. Tu, care nu ai motive să ai încredere în mine. Să crezi în mine. Să-mi cunoști familia… „ Luc ridică din umeri neputincios, cu privirea fixă la propriile mâini, care se strânseseră pumni pe coapsele sale. „Și ei ar ști. Într-o clipă, ar ști că nu sunt cel potrivit pentru cineva pe care îl iubesc.”

Și iată. Cam totul. Luc își scosese inima din piept și o pusese omului pe o tavă de argint. Sau cel puțin, cât de bine a putut într-un monolog de zece minute. Lipseau detalii, desigur. Numărul mare de cadavre pe care Luc le lăsase în urmă, de exemplu. Dar Luc știa, fără să știe cum, că lui Jamie îi păsa mai puțin de asta decât de motiv. Ceea ce îl mișca pe Luc, toate piesele sparte care se aflau sub exteriorul său monstruos. Jamie se deschidea sincer și voia un schimb echitabil.

Luc ridică privirea de la mâinile sale pentru a vedea că Jamie își pierduse scobitoarea și stătea cu o nemișcare neobișnuită în cealaltă parte a camerei, cu o expresie gânditoare pe chip.

Tăcerea lui a durat suficient cât Luc să înceapă să se aștepte la o condamnare, dar când Jamie vorbi, cuvintele lui ieșiră moi și plate, ciudat de lipsite de emoție. „Tatăl meu a plecat când eram copil. A ales o altă femeie. O altă familie. Acum are alți doi copii, în California. Sigur merge la toate meciurile lor de fotbal, ca tatăl perfect. Nu m-a sunat nici măcar o dată.”

Luc simți cum degetele i se încordează în poală, aproape împotriva voinței sale. Deodată îi veni dorința de a strivi viața unui om pe care nu-l cunoștea.

„Știam că va pleca.” continuă Jamie pe acel ton îngrozitor de inexpresiv. „L-am văzut într-o viziune înainte să se întâmple. Chiar și copil fiind, eram supărat pe el. Încă mai sunt. Dar e pierderea lui.” Vocea lui Jamie deveni mai gravă, mai dură. „El este problema. Pur și simplu... a plecat. N-a putut să ne fie loial nici fidel. Și asta nu este vina mamei mele, nici a mea. Este vina lui.”

„Desigur că așa este.” De asta nu se îndoia niciun pic Luc, care contempla tânărul din fața lui, cu chipul bronzat de indignarea justificată și ochii negri strălucind. Cine în toate mințile ar părăsi ceva atât de perfect?

Pentru Luc, în schimb…

„În acest caz, problema eram fără îndoială eu.” punctă Luc sec. „Din moment ce am încercat să-mi ucid prietenul. De mai multe ori.”

Jamie ridică din umeri de parcă Luc i-ar fi spus că odată îl refuzase pe Roman la o cină. „Vampirii nu au reguli diferite sau ceva de genul? Sângele și violența par să fie preîmpletite în toată chestiunea voastră, dacă poveștile sunt crezute.”

Asta era esența problemei, nu? Da, aveau reguli diferite. Dar Luc împinsese chiar și asta prea departe. Nu-l atacase pe Roman doar o dată într-un acces de furie. Încercase din nou. Și când asta eșuase, iar Roman fugise, Luc îl urmase. Furia lui îl consumase, furia lui de neoprit pentru acea presupusă trădare. Lui Luc i-ar plăcea să spună că monstrul profitase, că îl convinsese să facă tot felul de lucruri la care în mod normal nu s-ar înjosi. Dar Luc fusese cel care dorise să-l pedepsească pe Roman. Să-l provoace să reacționeze în vreun fel, orice reacție care să nu fie acea nouă și rece indiferență.

Îl lăsase pe Luc singur, și nici măcar nu părea să-i pese.

Luc încercă să-i mai dea omului său o ultimă șansă să dea înapoi. (De parcă l-am lăsa să plece, se bătu de joc monstrul lui.) O ultimă avertizare. „L-am chinuit pe Roman ani de zile pentru că m-a părăsit. L-am chinuit, am lăsat o urmă de cadavre în spatele meu oriunde mergeam. S-ar putea spune că acele cadavre își meritau soarta, mai mult sau mai puțin. Dar nu toate victimele mele au meritat-o. Actualul partener al lui Roman a fost transformat de mâna mea, împotriva voinței sale. Nu sunt neloial, dar sunt răzbunător. Crud. Iremediabil, s-ar putea spune.”

Jamie se apropie, lăsând uitate pe podea cărțile pe care le stivuise. Își puse picioarele la câțiva centimetri de poziția în care Luc stătea așezat.

Acest om întotdeauna se apropia când ar fi trebuit să se îndepărteze.

„Oamenii pe care îi iubeai te-au părăsit.” spuse Jamie, întinzând o mână pentru a mângâia chipul lui Luc cu blândețe. „Te-ai supărat. Înțeleg asta. Nu ai gestionat-o bine, asta e sigur. Dar înțeleg. Vrei promisiuni pentru totdeauna. Eu vreau naiba același lucru. Poți să-mi dai asta?”

Luc rămase cât de nemișcat a putut, nedorind să facă o mișcare care să îndepărteze acea atingere moale de pe chipul său. „Și dacă sunt prea pierdut?”

Jamie zâmbi în cele din urmă. Zâmbetul lui adevărat, frumos și deschis și doar pentru Luc. „Ce-ar fi să mă lași pe mine să judec asta? Cred că monstrul tău se va purta frumos, dacă i-o cer. Nu-i așa, monstrule?”

Luc începea să creadă asta. Își putea simți naiba de monstrul radiind în fața atenției partenerului său.

„Mama m-ar putea urî.” reflectă Jamie, trecându-și degetul prin barba incipientă a lui Luc. „Nu o va face, dar ar putea. Dar asta n-ar fi de ajuns să mă facă să-mi schimb părerea. Am încredere în instinctele mele. Și de ani de zile știu că sunt al tău.”

Jamie n-a menționat cadavrele. Chiar nu-i păsa de trupurile acelea?

„O voi cunoaște.” promise Luc. „Vă voi cunoaște pe toți. Va fi o onoare.”

„Nu poți continua să dispari.” Jamie îi eliberă chipul lui Luc (Luc se trezi aplecându-se în față, căutând inconștient acel contact) și îi întinse mâna în față, cu palma în sus. „Dă-mi telefonul tău.” Luc se supuse frenetic, iar Jamie i l-a luat, butonând, apoi și-a scos propriul telefon din buzunar în timp ce suna. „Gata. Acum am numărul tău.”

„În ce alt mod mă mai pot revanșa?” Luc ar face orice i-ar ordona omul său. Și-ar plăti penitența. S-ar biciui sau s-ar jupui. S-ar închina la picioarele lui Jamie.

Jamie îl privi gânditor. „Nu te mai abține. Vei sta aproape. Mă vei atinge.”

Luc îi apucă imediat șoldurile lui Jamie cu mâinile. „Da.”

„Și să nu crezi că nu voi mai avea întrebări despre ce ai spus despre sufletul pereche.” avertiză Jamie. „Le vei răspunde.”

Luc dădu din cap. „Da.”

„Și vreau să mă educi.”

Creierul lui Luc s-a deconectat pentru un moment.

„Până acum am obținut această versiune sperioasă și timidă a ta.” continuă Jamie, aparent fără să-i pese că creierul lui Luc se deconectase complet. „Vreau originalul. Vreau ceea ce toți ceilalți iubiți și gustările tale de la miezul nopții au obținut de-a lungul anilor.” Jamie îi aruncă un zâmbet lent și provocator, iar bărbăția lui Luc tresări ca răspuns. „Vreau educația lui Lucien.”

Degetele mari ale lui Luc mângâiară pielea moale a abdomenului lui Jamie, cuvintele omului său umplându-i măruntaiele de o căldură constantă.

Omul lui voia o educație? Ei bine, foarte bine. Luc i-o putea da. Jamie avea dreptate: lașitatea lui Luc nu-i servise la nimic. Luc se ascunsese, menținându-se prea nemișcat, prea ferm, temător să lase monstrul să iasă. Temător să-l distrugă pe Jamie înainte de a putea începe.

Dar dacă Jamie deja îl accepta așa cum era, iar monstrul avea să se comporte conform ordinelor omului său...

Luc ar putea fi din nou el însuși.

Degetele lui Luc se strânseră pe șoldurile lui Jamie. „Nu aici.”

Jamie îi aruncă cea mai mică urmă de mbufneală. „Ce e în neregulă cu camera mea?”

Luc zâmbi, trecându-și limba peste colți, încântat de micul suspin pe care Jamie l-a lăsat să scape văzându-l. „Trebuie să pregătim scena, floarea mea.”

Capitolul Opt

Jamie

Jamie stătea cu spatele sprijinit de peretele sufrageriei, cu brațele încrucișate, observându-l pe Luc „pregătind scena”, așa cum o numise vampirul său. Jamie se menținea cât de nemișcat putea, dar nu se putea abține să nu se joace cu noua sa scobitoare, trecând-o dintr-o parte în alta a gurii.

Era atât de naiba de emoționat. Avea pulsul accelerat și adrenalina la cote maxime. Îl dorea atât de mult pe acest vampiru. Și simțea că într-adevăr progresau. Ca și cum Luc ar fi trecut o linie invizibilă.

Luc aranjase deja sufrageria lui Jamie și acum acoperea canapeaua și scaunele cu pături, așezând o eșarfă roșie a lui Monique, pe care o găsise, peste una dintre lămpi pentru a scălda camera într-o lumină rozalie difuză. L-a întrebat pe Jamie dacă are vin, strâmbând din nas ca un bătăuș pretențios la sticla de mai puțin de zece dolari pe care Jamie i-a întins-o, dar în cele din urmă le-a turnat amândurora câte un pahar.

Singurul lucru care lipsea era un pick-up care să redea jazz discret.

„Fără muzică?” l-a tachinat Jamie când Luc a părut în cele din urmă să-și încetinească reorganizarea.

„Fără muzică. Prea multă distragere.” Luc și-a observat schimbările, a dat o dată din cap hotărât și apoi și-a fixat privirea pe Jamie.

La naiba. Ce intensitate, când toată acea energie animală se concentra într-un singur loc. Când acel singur loc era Jamie.

Ceruse educația ca pe o glumă mai mult decât orice, un mod de a scurta distanța dintre ei și, în sfârșit, de a pune mâinile pe el cum se cuvine. Dar începea să creadă că nu era pregătit pentru ceea ce îl aștepta. Experiențele sexuale anterioare ale lui Jamie fuseseră tatonări neexperimentate și fără angajament cu alți băieți de vârsta lui, nu cu făpturi nemuritoare cu mai mult de două secole de întâlniri seducătoare în spate.

„Acum… „ Luc făcu un pas înainte, fixându-l pe Jamie de perete cu două brațe late. Se aplecă și îi smulse scobitoarea din gura lui Jamie. „Știi că n-o să te posed în seara asta, nu-i așa?”

Păi, nu. Jamie nu știa deloc asta. Mare dezamăgire. Se lăsă pe spate pe perete, dezamăgit. „Și de ce nu?”

„Pentru că, floare frumoasă.” fredonă Luc, trecându-și dosul degetelor peste obrazul lui Jamie. „Când te voi poseda, va fi o revendicare. Încă nu ești pregătit pentru asta.”

„Nu sunt?” întrebă Jamie cu ciudă.

„Poate nu sunt eu.” rectifică Luc, trecându-și degetul mare peste buza inferioară a lui Jamie.

Ohh. Jamie primea acum sinceritate de la vampiru. Ce senzație amețitoare. Făcu tot posibilul să ignore valul de dezamăgire pe care i l-a produs faptul că armăsarul din fața lui nu avea să-l umple în seara asta. Își dădea seama că poate îndoiala lui Luc nu se datora atât faptului că Luc nu era sigur de Jamie, cât faptului că Luc nu era sigur de el însuși.

Jamie putea lucra cu asta. „Nimeni nu mi-a mai spus vreodată că sunt frumos.”

„Oh, dar ești.” toarse Luc. „Toți ceilalți trebuie să fi fost distrași de petalele tale punk. E o față atât de frumoasă ascunsă dedesubt.”

„Nu mă ascund.” protestă Jamie. Și chiar nu o făcea. Părul verde, hainele punk. Nu erau o deghizare, nici un mod de a se ascunde de lume. Era ceea ce îi plăcea, atât de simplu. Modul în care alesese să se decoreze.

Luc frecă o șuviță din părul verde al lui Jamie între două degete. „Nu, nu faci asta, nu-i așa? Totuși, îi împiedică pe cei nedemni să-și dea seama cât de frumos ești, cred.”

Jamie înghiți în sec. „A început deja educația?”

„Nu, asta este doar... adevărul. Vino.” Luc îl trase pe Jamie înainte, ducându-l la canapea, Luc așezându-se aproape lângă el. Foarte aproape. Pielea lui Jamie s-a înfiorat de proximitatea lui. Încercă să fie subtil în a inhala aroma lui Luc, dar judecând după zâmbetul lui Luc, n-a reușit pe deplin.

Jamie se jucă cu una dintre pături. „Ai făcut un cuib frumos aici.”

„Ambiantul este important.” Luc își sprijini un braț pe spătarul canapelei, degetele lui jucându-se cu gulerul deschis al lui Jamie, trimițând mici scântei de electricitate de fiecare dată când atingeau pielea. „În mod normal aș avea lucruri mai fine pentru decor.” Îi dădu lui Jamie un zâmbet malefic. „Mi-ar plăcea să te îmbrac în haine fine, floare.”

Jamie se cutremură. Ce naiba? Luxul nu fusese niciodată atât de atractiv pentru Jamie. Nu-i plăceau „hainele fine”. În mod normal nu le vedea sensul. Dar ideea ca Luc... să-l decoreze. Așezându-l pe Jamie cu grijă în lucrurile pe care i-ar plăcea să le vadă, pe care i-ar plăcea să le atingă. Asta avea farmecul său.

Buzele lui Luc se strâmbară, degetele lui continuându-și dansul de-a lungul claviculei lui Jamie. „Ți-ar plăcea, dragule? Diamante în urechi, poate niște inele de onix pe degete pentru a evidenția oja aceea neagră?”

La naiba, Jamie se înroșea? În scurtul timp de când erau împreună, Luc se menținuse atât de nemișcat, atât de distant. Chiar și cu gura lui Jamie pe bărbăția lui, nu se eliberase, nu cu adevărat. Dar acum Jamie savura într-adevăr bărbatul care se ascundea sub toată acea liniște de prădător. Seducătorul elegant.

Jamie avu o sclipire a primei sale viziuni cu Luc, aranjându-și manșetele jachetei de piele de parcă s-ar fi pregătit de o cină.

„Poate te vom îmbrăca în mătase.” murmură Luc, apucând bărbia lui Jamie cu fermitate, înclinându-i capul până când ochii lor s-au întâlnit. „Ceva moale și fin și... decadent.”

Jamie se aplecă mai mult spre el, pierdut în acei ochi negri, în toate acele umbre dansatoare.

Luc era clar mulțumit de reacția lui. „Ohhh Doamne. Dacă te-aș fi avut în ghearele mele în acele prime zile, te-aș fi devorat. Iar tu m-ai fi lăsat, nu-i așa, floarea mea? Nici măcar n-ar fi trebuit să te conving. Uită-te la tine. Cu ochii îngreunați, tare ca piatra. Doar pentru câteva cuvinte dulci.”

La naiba. Nu greșea. Bărbăția lui Jamie era tare ca oțelul. Era pierdut în complimentele frumoase ale lui Luc, în aroma sa bogată de santal. Și era dureros de conștient că era pe jumătate îmbrăcat, cu pieptul gol, în timp ce Luc era complet îmbrăcat cu niște blugi închiși la culoare și o cămașă cu nasturi de firmă. Jamie se simțea... vulnerabil. Excitat la naiba.

Relațiile anterioare fuseseră jucăușe, tachinătoare. Niciodată această... educație senzuală. Îi plăcea.

Îi plăcea și mai mult faptul că vampirul lui crud și răzbunător era cel care o făcea.

Era atât de dulce doar cu Jamie.

Jamie exhală tremurător. „Chiar cred că ar trebui să mă posezi.”

Luc râse, un sunet asru și grav care l-a făcut pe Jamie să simtă un fior în coloana vertebrală. „Oh, nu, prețiosule. Nu în seara asta. Dar îmi vei da un sărut, nu-i așa?”

„Nu trebuie să mă rogi de două naiba de ori.” Jamie a fost peste el într-o clipă, izbindu-și buzele de ale lui Luc, profitând de ocazie pentru a se zvârcoli pe poala vampirului. Era atât de ciudat cât de ușor se potrivea Jamie acolo. Erau practic de aceeași înălțime, dar volumul și forța lui Luc îl făceau pe Jamie să se simtă la jumătate din mărimea lui.

Gemu când simți tăria lui Luc sub el, presându-și fundul de acea umflătură incredibilă. Cel puțin Jamie nu era singurul afectat de toate aceste... provocări.

Jamie se pierdu în sărut, în lupta limbilor și în mușcături, izbindu-se de Luc tot timpul. Luc își introducea limba în gura lui Jamie de parcă ar fi fost bărbăția lui.

Lui Jamie îi plăcea la naiba.

În cele din urmă simți cum degetele lui Luc i se înfig în păr și îi trag brusc capul spre spate.

Vampirul gâfâia, observă el cu satisfacție.

Luc îi căută chipul și privirea i se opri pe buzele lui Jamie, care se simțeau umflate și sensibile de la atâta atenție. „Întotdeauna am crezut că voi termina cu o femeie.” murmură Luc, ca și cum n-ar fi fost nimic, în umila opinie a lui Jamie. „O soție.”

Jamie se încruntă la el. „Dar ce naiba? Vorbind despre o moarte a pasiunii.” „Poate că jocul tău de educație ar putea avea nevoie de ceva îmbunătățiri la urma urmei.”

Luc îi zâmbi, trăgându-l de păr o dată ca avertisment. „Taci. Îți spun un alt adevăr. Aveam complexele clasice ale epocii mele. Griji legate de condamnare. Un milion de motive pentru a reprima orice... atracție nenaturală pe care aș fi simțit-o.”

Jamie pocni din limbă. „Trebuie să te pui la curent cu biologia modernă dacă crezi că înclinațiile homosexuale nu sunt naturale. Pot să-ți dau o duzină de exemple din regnul animal.”

Luc ignoră întreruperea lui. „După ce am fost transformat, mi-am dat seama că trebuie să duc lucrurile până la capăt. M-am deschis posibilităților. Primul bărbat pe care l-am adus acasă, pentru a mă hrăni din el și a-l poseda…” lăsă să scape un suspin puternic. „A fost... atât de delicios.”

Vocea naiba de sexy a lui Luc era joasă și răgușită, iar Jamie a urât faptul că încă i-a fost greu să-i audă mărturisirea. Că prin înțepăturile cunoscute de gelozie față de foștii iubiți ai lui Luc, s-a simțit... excitat... de cuvintele lui.

„Atâtea posibilități.” murmură Luc, pironindu-și privirea pe Jamie. De data aceasta îi dădu o smucitură surprinzător de blândă părului lui Jamie. „Niciuna nu m-a afectat ca tine. Niciuna singură. Doar această gură…” Își trecu degetul mare liber de-a lungul buzei inferioare a lui Jamie, iar Jamie abia a rezistat impulsului de a-l linge, de a-l suge în interiorul gurii sale. „Această. Blestemată. Gură. Aș putea să mă ospătez la nesfârșit. O voi face.”

Revendică din nou gura lui Jamie înainte ca vreunul dintre cuvintele lui să se așeze pe deplin, absorbind buza inferioară a lui Jamie. Jamie se zvârcoli din nou pe vampiru, cu o mână întinsă pe pieptul lui lat.

Luc îi părăsi gura pentru a aplica sărutări calde cu gura deschisă de-a lungul mandibulei lui Jamie. „O operă de artă, această mandibulă.” toarse el. „Ce ți-ar plăcea, dulceață? Vrei să-ți întorc favoarea din cealaltă noapte? Să am gura pe bărbăția ta care doare?”

Pe Jamie îl durea bărbăția, la naiba. Încercă să-și limpezească ceața poftei din creier pentru a formula câteva cuvinte. „Ce-ar fi următorul pas? În marele tău act de educație?”

Luc se opri, buzele lui fiind încă presate pe mandibula lui Jamie. Jamie rupse contactul și se lăsă pe spate pentru a-l privi.

„O mușcătură.” admise Luc cu reticență, ochii lui fiind pe gâtul lui Jamie. „O mușcătură ar fi următorul pas.”

Căldura îl parcurse pe Jamie la acest gând. Asta era. Asta era ceea ce îl diferenția pe iubitul lui de ceilalți. O nevoie de sângele lui Jamie, dacă i-o permitea.

„Atunci asta este ceea ce vreau.” declară Jamie cu fermitate.

Luc își trecu un deget pe linia gâtului lui Jamie, iar Jamie își înclină capul pentru a-i oferi un acces mai bun. „Ai avea încredere în mine?” întrebă Luc, cu o expresie gânditoare pe chip. „Să mă opresc la o singură mușcătură? Să nu te sec sau să te transform?”

„Am încredere în tine.”

„N-ar trebui.” îl avertiză Luc, chiar dacă ochii lui se umplură de căldură. „Monstrul te vrea ca fiind al nostru. Pentru totdeauna. Dă-i un deget și îți va lua kilometri nesfârșiți.”

Ideea nu-l speria pe Jamie, dar era clar că-l speria pe Luc, așa că Jamie încercă să-l liniștească. „Se va purta frumos. Nu-i așa, monstrule?” Privi din nou spre acele umbre întunecate care se învârtejeau în negru. „Vei lăsa Luc să guste și vei fi un monstru bun și ascultător pentru mine. Fără glume proaste.”

Luc scoase un râs incredul și gâtuit. „Nu-mi vine să cred că te las să scapi cu asta.”

„Păi, în cele din urmă toți trei vrem același lucru, nu? Bărbăția ta în mine. Colții tăi în gâtul meu.”

Acea mică afirmație a părut să rupă controlul lui Luc. Nu a mai existat nicio discuție sau ezitare. Mârâi, suficient de jos și profund încât Jamie putu să vadă vibrațiile în pieptul lui și apoi gura lui era pe gâtul lui Jamie, înfingându-și dinții.

A fost un fulger de durere. O înțepătură fierbinte. Dar apoi…

„Oh, la naiba!” strigă Jamie fără răsuflare.

Niciodată nu mai simțise așa ceva. Această plăcere care ieșea din mușcătură și parcurgea toate terminațiile nervoase ale lui Jamie. Simțea că bărbăția lui picură de dorință peste tot.

Luc mârâi din nou, mușcându-l cu mai multă profunzime, înghițirile lui aspre fiind audibile chiar și peste micile suspine ale lui Jamie.

La naiba. Jamie avea să termine în pantaloni din nou. Nu, nu, nu. Voia mâinile lui Luc pe el. Voia piele pe piele.

Își coborî frenetic lenjeria, eliberându-și propria bărbăție care durea, înainte de a se ocupa de nasturele și fermoarul lui Luc, eliberând... monstrul monstrului său.

Jamie nu-l putea vedea clar, nu cu capul înclinat, dar își amintea cu pregnanță cât era de glorios. Gros și vânos, cu un vârf frumos și plin care s-a simțit atât de naiba de bine pe limba lui Jamie, umplându-i gura.

Jamie le strânse laolaltă, trecându-și degetul mare pe vârful propriei dotări pentru a facilita alunecarea mâinii. Luc îi eliberă gâtul și Jamie gemu în semn de protest, dar sunetul s-a întrerupt când Luc i-a luat din nou gura, revendicând limba lui Jamie ca și cum ar fi fost a lui.

Jamie putea simți gustul propriului sânge, urmele metalice ascuțite ale lui însuși pe limba lui Luc.

Asta l-a împins la limită, eliberarea lui pulsând pe mâna sa în timp ce vederea i se încețoșa.

Rămase fără puteri. Naiba de epuizat. Fu vag conștient că Luc prelua controlul, mișcându-și propria bărbăție până când s-a descărcat peste dotarea obosită a lui Jamie.

Jamie găsi puterea să se tragă înapoi și să privească. Avea foarte, foarte mare poftă să vadă.

Luc râse, un râs real și sincer, nu un hohot sau un pufnit ironice, sprijinindu-și capul de spătarul canapelei, tendoanele gâtului său tentându-l pe Jamie să le muște. Nu i-ar putea scoate sânge la fel de ușor ca Luc, desigur. Dar totuși.

Ce se simțea să tânjești după esența altuia într-un mod atât de primitiv? Jamie simțea că are o idee despre asta, vampiru sau nu. Putea simți impulsul în interiorul său de a-l consuma pe Luc prin orice cale ar putea.

Luc suspină. „A început ca o educație, s-a terminat ca doi adolescenți pofticioși, practic terminând în pantaloni.”

Jamie îi zâmbi, inundat de fericire. „Un pic din lumea ta. Un pic din a mea.”

„De ce faci patul dacă ne vom băga în el și-l vom face din nou harcea-parcea?”

Lui Jamie nu-i luase atât de mult timp pe cât credea să-l convingă pe Luc să rămână peste noapte. Se pare că vampirul lui vorbise serios despre statul aproape și atingerea.

Și ohhh, atingerea. Lui Jamie îi plăcuse la naiba de mult. Se cutremură puțin amintindu-și mușcătura în mod particular. Cine ar fi crezut că, atunci când îți sugeau sângele, puteai să te simți ca un fel de... plăcere la gât?

Luc termină de netezit cearșafurile, îndreptă cuvertura și îndoi colțul de sus de parcă aceasta ar fi fost o pensiune și nu casa lui Jamie. „Prefer să nu dorm pe cute.” explică el.

Ce pretențios.

Dar orice altă plângere sau batjocură fugi imediat din creierul lui Jamie când Luc începu să-și descheie eficient cămașa, dezbrăcându-se în fața lui Jamie de parcă n-ar fi fost mare lucru și nu ceva ce Jamie așteptase să vadă dintotdeauna.

În timp ce Luc se lepăda de haine până la lenjerie, Jamie în sfârșit, în sfârșit, putea vedea acel corp impunător de aproape și în persoană.

Iar blestemata de așteptare merita din plin efortul.

Lui Jamie îi amintea de un boxer: bine musculos, definit, elegant. Cu o brutalitate subiacentă. O violență care plutea exact sub suprafața întregii acelei senzualități. Dacă Jamie ar fi știut să fluiere, ar fi scos unul dintre acelea.

Dar nu știa, așa că... „Wow…” exhală în schimb, observând jocul acelor mușchi în timp ce Luc împăturea meticulos toate hainele pe care și le scosese.

Luc îi dedică un zâmbet batjocoritor și așeză grămada ordonat deasupra comodei lui Jamie. „Gata, gata, floare. Șterge-ți privirea aceea pofticioasă de pe față. Dacă nu, în seara asta n-o să dormi deloc.”

„Mi se pare în regulă.” Jamie își scoase propria cămașă cu ușurință, adorând căldura care intra în ochii lui Luc chiar și la acea mică dezvăluire. Jamie nu era masiv, nu ca vampirul lui, dar lui Luc nu părea să-i pese câtuși de puțin de slăbiciunea lui.

„Mie nu.” îl mustră Luc, în ciuda poftei din privirea sa. „Aproape se crapă de ziuă. Trebuie să avem grijă de prețiosul tău corp muritor.”

Jamie ridică din umeri, aruncând cămașa pe podea, râzând de privirea contrariată pe care i-a aruncat-o Luc. „Aceasta este cam ora mea obișnuită de culcare.”

Luc ridică o sprânceană. „Ești o pasăre de noapte?” Zâmbi, lent și dulce, ceva rar întâlnit. „Perfect pentru mine din toate punctele de vedere.”

Jamie simți căldură auzind elogiul. Nu era foarte sigur cum sau de ce vampirul lui trecuse de la a fi timid la a avea acea mentalitate de „totul inclus”, dar i se părea mai mult decât bine. În același timp, se pregătea pentru posibilitatea ca Luc să se opună din nou. Să dea înapoi într-un fel. Era clar că monstrul lui avea o cantitate bună de schelete în dulapul său nemuritor, jucându-se cu bietul lui cap.

Jamie se lăsă să cadă în pat, lăfăindu-se pe păturile perfect întinse. Mai ales pentru a vedea gestul de supărare al lui Luc. Îi zâmbi vampirului său pretențios preferat. „Vorbind despre faptul că suntem perfecți unul pentru celălalt. Spune-mi despre parteneri. I-ai menționat deja de mai multe ori.”

Luc suspină profund, clar nemulțumit de insistența lui Jamie de a vorbi înainte de a dormi, și apoi i se alătură lui Jamie în pat; poziția lui era mult mai elegantă, se așeză pe spate și își încrucișă brațele în spatele capului. Jamie își luă un moment pentru a aprecia modul în care bicepșii și pectoralii lui se arcuiau și se flexionau. Luc părea un rege. Un rege super sexy și musculos cu un corp de neoprit.

„Nu e momentul, obsedatule.” Desigur. Jamie își închise gura căscată, se așeză pe o parte, își sprijini capul într-o mână și încercă să se concentreze pe răspunsul lui Luc la întrebarea lui.

„Specia mea este nemuritoare, dar longevitatea noastră are alte... limite.” explică Luc, privind spre tavan. „Cu timpul, ne pierdem tot mai mult în instinctele de vampiru pe care le purtăm în noi. În monștrii noștri. Devenim mai mult fiare decât oameni, mișcați de setea de sânge și puțin altceva.”

Ce grotesc din partea lui.

„Și asta... te omoară, într-un fel?” întrebă Jamie.

Luc negă din cap. „Nu ca atare. Dar lipsa de discreție presupune un risc pentru toți. Un vampiru sălbatic va sfârși prin a fi eliminat de alții din specia noastră. Pentru un bine mai mare.”

Acea parte cu siguranță nu-i plăcea lui Jamie. Ideea că Luc; seducătorul, temperamentalul și excesiv de complicatul Luc, ar fi sacrificat ca un câine... Nu sub paza naiba a lui Jamie; asta era clar.

„Cât timp mai ai?” întrebă el.

„N-aș ști să-ți spun. Variază de la un vampiru la altul. Am auzit de unii care durează mai puțin de un secol, alții mai mult de cinci sute de ani.”

De parcă lui Jamie i-ar fi păsat de blestematele de statistici. „Cât timp mai ai tu, monstrule?”

Luc făcu o ușoară grimasă, cu privirea fixă la tavan. „Nu mult, probabil. Am mult mai puțin control asupra monstrului meu decât înainte. Încerc să... atenuez daunele, s-ar putea spune. Îmi aleg victimele cu grijă. Nu cedez în a ucide nevinovați. Dar am ucis. De multe ori. Și înainte nu o făceam.”

Cadavrele pe care Luc le menționase. Jamie avea să proceseze asta mai târziu. „Și cum se potrivesc partenerii?”

„Sunt un leac, într-un fel. Un suflet predestinat care leagă umanitatea cuiva și evită căderea în nebunie. În teorie, toți vampirii au unul, deși nu toți îl găsesc la timp.”

Ei bine, asta chiar îi plăcea lui Jamie. Mai ales după toată discuția despre condamnare și întuneric și nebunie până la mormânt. „Și cum știi că ai găsit unul?”

Luc mormăi fără angajament. „Nu există un manual, din păcate. Este instinctiv.” Flutură o mână în aer. „Un miros amețitor. O atracție anormală față de celălalt. Așa cum am mai spus, am crezut că am găsit partenerul meu înainte și m-am înșelat amarnic.”

„Te-ai înșelat pentru că eu sunt partenerul tău.” afirmă Jamie cu deplină convingere.

Totul avea sens. Viziunile frecvente cu Luc de-a lungul anilor. Certitudinea pe care Jamie o simțise de prima dată când își văzuse vampirul în minte. Faptul că nu-i păsa că Luc ucidea oameni pe care îi considera că meritau soarta.

„Cel mai probabil.” dădu din cap Luc cu indiferență. „Cel mai probabil?” Nu conta. Jamie nu se lăsa amăgit de atitudinea distantă a lui Luc. Erau total parteneri. Destinați, predestinați, făcuți unul pentru celălalt. „Și asta e tot? Ne-am găsit și acum ești bine?”

Luc se mișcă în pat. „Nu cu totul.” admise el. „Ambele părți trebuie să fie vampiri pentru ca legătura să se solidifice.”

„Ei bine. Maică-precista. Genial. Vampiru Jamie.”

Luc privi cu intensitate tavanul. „Dacă te transform, se va distruge toată viața ta. Îți voi lua umanitatea. Vampirii proaspăt transformați sunt... impulsivi. Flămânzi. Va trebui să pleci din acest oraș, de frică să nu te dezvălui oamenilor.”

Jamie întinse o mână pentru a întoarce chipul lui Luc spre al său. Se săturase de acea mizerie cu privitul tavanului. Voia ca acele bălți negre să se concentreze pe el. Luc cedă la atingerea lui cu ușurință, dar când se întoarse spre Jamie, era o expresie de durere pe chipul lui.

Sărman băiat melancolic.

Jamie izbucni în râs. „Știi de ce am rămas atât de mult timp în Tucson?” întrebă el. „De ce am mers la universitate aici și nu la numeroasele instituții din toată țara în care am fost acceptat? De ce mi-am rupt spatele făcându-mi o carieră ca programator independent în loc să mă alătur unei companii tehnologice consacrate pe una dintre coaste?”

„Pentru că deșertul este atât de captivant?” sugeră Luc sec.

Jamie îi trase un picior în fluierul piciorului. „Deșertul chiar este captivant, prostule. Dar am rămas pentru că știam că într-o zi voi pleca. Că voi pleca pe bune. Voiam să mă îmbib de tot ce puteam, pentru că știam că ceva vine după mine. Știam că tu vei veni după mine.”

„Ar trebui să-ți părăsești familia, Jamie.” spuse Luc, cu mai multă blândețe decât obișnuia să vorbească.

Jamie simți o strângere puternică în piept la acest gând. Să-și ia rămas bun de la mama lui pentru... ce? Pentru totdeauna?

Luc s-a reașezat în pat până a rămas în aceeași poziție ca Jamie, față în față cu el și cu o mână sprijinită pe cap. „Roman a încercat să se întoarcă la familia lui la început.” explică Luc. „L-am avertizat să n-o facă, și am avut dreptate. A fost un dezastru absolut. Acea pierdere a controlului aproape l-a distrus. Reacțiile lor față de el.”

„Acesta este un caz.” argumentă Jamie. „Ai spus că acum are un partener. Pe care l-ai transformat când erai un bătăuș răzbunător. A trebuit el să-și părăsească familia?”

Luc se încruntă gânditor la asta. „Eu... eu nu știu.”

„Păi, poți să întrebi?”

Luc își îngustă ochii la auzul exasperării clare din tonul lui Jamie. „Ce anume din povestea pe care ți-am spus-o te face să crezi că avem acel tip de relație în care pot pur și simplu… pur și simplu să-i sun să mai pălăvrăgim? Ar prefera să fie morți decât să fie obligați să vorbească cu mine.”

„Poate ar trebui să remediezi asta.” sugeră Jamie cu ușurință.

Luc își tuguiă buzele. „De parcă m-ar ierta ei.”

Jamie își stăpâni privirea, dar la limită. Pentru că, în realitate, oare toți vampirii erau niște dramatici? Nu vorbeau niciodată între ei? „Toți sunteți nemuritori.” punctă el. „Chiar puteți ține pică pentru toată eternitatea?”

„Te-ai mira.” mormăi Luc. Își frecă mandibula cu o mână. „Nu m-ai văzut niciodată furios cu adevărat. Nu știi cum eram eu.”

Jamie fredonă. „Poate într-o zi voi avea atât de mult noroc.” Pun pariu că ar fi super-fierbinte, toată acea violență explodând.

„Să nu spui asta.” îl mustră Luc. „Nu vreau să fiu... acea parte din mine. Cu tine.”

Jamie înclină capul. „Știi că nu poți alege ce părți din tine să păstrezi, nu? Înțeleg că vrei să fii blând, elegant, Luc sub control tot timpul, dar nu poți strivi toate celelalte părți permanent. Monstrul este de asemenea parte din tine. Pentru totdeauna, se pare. Poate ai ajunge mai departe acceptându-l în loc să te lupți cu el.” Dădu brusc din cap pentru a puncta acea înțelepciune care îi ieșea șuvoi.

Luc suspină. „Ce perspicacitate din partea cuiva atât de tânăr.”

„Da, sunt super-înțelept, nu-i așa?” Poate ar trebui să lase programarea și să-și caute un viitor ca terapeut de vampiri.

Dar orice comentariu perspicace pe care Jamie l-ar fi putut adăuga a fost întrerupt de un căscat atât de larg încât a simțit că i se crapă mandibula. „Și super obosit se pare.”

Luc îi dădu lui Jamie un sărut pe cap și așeză cearșafurile în jur. „Suficiente întrebări pentru o noapte, atunci. Dormi, floare.”

Jamie visa... gemeni. Roșcați, identici, cu colți.

Era deja un obicei, când avea o viziune, să încerce să localizeze locul, anotimpul. Orice indiciu despre când, unde ar putea fi. Dar numai vampirii înșiși erau bine focalizați, împrejurimile lor fiind o ceață difuză.

Blestemate viziuni inutile.

Totuși, Jamie simți claritatea rece care însoțea una dintre ele, atât de diferită de frânturile neclare și confuze ale unui vis normal. Acești străini erau reali; era sigur de asta. Dar niciodată nu mai văzuse un alt vampiru într-o viziune, în afară de monstrul său.

Această pereche nu-l atrăgea în același mod, asta era clar. Jamie presupunea că erau destul de arătoși: înalți și musculoși, îmbrăcați mai mult sau mai puțin asemănător fraților de frăție care se plimbau prin oraș la sfârșitul lui august.

Dar niciodată nu fusese vorba de aspectul lui Luc, nu-i așa? Fusese acea... atracție. Acea anumită senzație viscerală că aici era o parte din Jamie, tăiată și lăsată liberă în lume, și că într-o zi avea să-și găsească drumul înapoi. Singurătatea evidentă a lui Luc fusese o dovadă în plus în acest sens. Amândurora le lipsea ceva vital.

Își simțiseră lipsa unul celuilalt.

Jamie memoră detaliile fețelor acelor vampiri. Nu că ar fi fost greu să-i recunoască, cu șuvițele lor de păr roșu și aspectul lor imposibil de distins. Dar, erau prieteni sau dușmani?

Viziunea se stinse și Jamie simți cum întunericul îl trage. Trebuia să-l întrebe pe Luc dimineață.

Capitolul Nouă

Lucien

Frumos. Adorabil. Prețios.

„Smulge-i mâna. Rupe-i gâtul. Secă-l.”

Luc își frecă puntea nasului înainte de a mai bea o înghițitură de whisky. La naiba, cum îl mai durea capul.

Monstrul lui oscila între adorarea unui cățeluș și amenințarea unui ucigaș în serie. Aceasta din urmă nu era îndreptată spre Jamie, desigur, ci mai degrabă spre ceilalți clienți care nu încetau să-i facă ochi dulci frumosului om al lui Luc în timp ce acesta servea la bar.

Cum era imbecilul care avea mâna pe brațul lui Jamie chiar în acel moment. Luc abia își stăpânea un acces de violență în fața acelei viziuni ofensatoare. Nu exista nicio politică împotriva clienților beți care atingeau personalul? La naiba, ar fi trebuit să existe.

Luc se mulțumi să-și curețe gâtul zgomotos, simțind o plăcere imensă văzând cum îi dispărea sângele din față tipului în timp ce privea spre locul unde Luc stătea la bar, cu colții strălucind în penumbră.

„Du-l în spate. Secă-l. Ucide-l.”

Luc își ignoră monstrul. Atâta umanitate în jurul lui îl făcea însetat de sânge peste măsură. Se pare că noua sa dispoziție dulce și ascultătoare ajungea doar până la un punct, mai ales dacă partenerul său nu-i acorda suficientă atenție.

Cel puțin bărbatul se retrăgea acum, refugiindu-se într-un colț cu amicii săi ghinioniști, cu o față nervoasă, dar nu tocmai făcând pe el de frică. Jamie avusese dreptate înainte: nimeni de acolo nu se aștepta ca vampirii să fie reali, așa că nimeni nu credea când vedea unul chiar în fața lor. Puteau crede că Luc este înfiorător, desigur - și nu greșeau în privința asta - dar nu-l considerau supranatural.

Luc își mută privirea de la bărbatul cu dorință de moarte către viziunea mult mai atractivă a partenerului său care pregătea cocktailuri de cealaltă parte a barului, cu un tricou negru băgat în niște blugi negri strâmți și părul verde strâns într-o coadă medie ciufulită.

Atât de frumos, floarea lui.

Jamie îi explicase că, deși tehnic nu lucra pentru Monique, o ajuta din când în când când îi lipsea personalul și el era între proiecte. Și aparent se angajase față de ea în seara aceasta.

„Când îți faci munca ta adevărată?” întrebă Luc.

Jamie ridicase din umeri.

„Accept proiectele pe măsură ce apar. Uneori călătoresc în afara orașului pentru a mă întâlni cu posibili clienți. Acum câteva luni am fost în Colorado. Din fericire pentru tine, acum sunt între proiecte.”

Noroc pentru Luc, cu excepția faptului că acum trebuia să-și împartă omul cu toți acei bețivi... plebei.

Cu reticență, Luc își mută privirea de la Jamie, care trecuse la servirea berilor unui grup gălăgios de băieți de frăție, când Monique apăru în fața lui cu o sticlă de whisky.

„Jamie a spus că o parte din plata din seara asta constă în a te menține plin.” explică ea în timp ce turna o cantitate generoasă de lichid chihlimbariu în paharul lui. „A spus că poți duce la băutură.”

Adevărat. Lui Luc i-ar lua aproape toată sticla pentru a simți măcar o amețeală de la băutură. Totuși, dacă ar bea de la unul dintre clienții intoxicați...

„Ce generos.” murmură el, înclinând bărbia în semn de recunoștință.

„Așa-i?” Monique așeză sticla la locul ei pe raft, apoi se întoarse spre el, punând o mână pe șold. „Acum mi se pare un moment bun să te întreb despre intențiile tale față de băiatul meu preferat.”

Luc zâmbi satisfăcut. Ce adorabil, că ea credea că-l poate proteja pe Jamie de el.

„Am toate intențiile când vine vorba de Jamie, te asigur.”

„Mm.” Monique îi aruncă o privire sceptică, apoi îi arătă ochii cu mâna. „Mereu deghizat, din câte văd. Ești un adevărat actor de metodă.”

„Păi da.” Luc luă o înghițitură din băutură înainte de a se apleca peste bar. „Vrei să-ți arăt celelalte moduri în care rămân în personaj?”

„Poartă-te frumos.” Vocea moale și batjocoritoare a lui Jamie era un balsam comparat cu vacarmul barului. La fel ca aroma lui delicioasă. Luc o aspiră cu nesaț, monstrul lui fiind imens de mulțumit că partenerul său se concentra din nou asupra lor.

„Frumos partener. Prețios și perfect și doar pentru noi.”

Luc își îngustă ochii spre Jamie în timp ce Monique se îndepărta.

„Îl ai pe monstrul meu foarte atent la tine. Este foarte sâcâitor.”

„Aww, ce dulce.” Jamie se aplecă, sprijinindu-și antebrațele pe bar. „Eu simt la fel, monstrule.”

Fiara lui Luc se răsfăță în interiorul lui. La naiba.

„Și ce simți tu pentru mine, hm, Lucien?” îl tachină Jamie, înclinând capul jucăuș.

„De parcă aș vrea să te aplec peste barul ăsta și să te posed până te las fără simțuri.”

Ei bine. Poate Luc băuse mai mult whisky decât credea.

Ochii negri ai lui Jamie se deschiseră larg în timp ce buzele i se curbară.

„La naiba. Credeam că încă n-am ajuns la faza de posedat, Domnule Va Fi O Revendicare.” Își îngroșă vocea la final într-o imitație jalnică a mârâitului aspru al lui Luc.

Luc își învârti whisky-ul, gânditor, parcurgând cu privirea partenerul său.

„S-ar putea să-mi schimb părerea.”

Ceva în faptul de a-l vedea pe Jamie printre toți acei oameni, acel zâmbet încântător împărțindu-se mulțimii, îl făcea pe Luc să aibă o dorință imensă de a-l revendica. Își dori să nu fi fost nevoit să vindece mușcătura lui Jamie. Își dori să existe urme însângerate și vineții ale dinților săi pe gâtul lui Jamie pentru ca toată lumea să le vadă.

Ceva care să spună: „Al Meu. Dă-te în colo de aici.”

Jamie îi arătă acel zâmbet încântător acum.

„Să aud asta face să merite aproape toți clienții pe care îi sperii cu privirea aia înfricoșătoare, monstrule.”

Luc aruncă o privire prin bar.

„Te deranjează că sunt aici?”

Nu că lui Luc i-ar fi păsat de afacerile lui Monique. Dar era clar că lui Jamie îi păsa. Iar Luc ar proteja orice lucru care îi era drag lui Jamie. Ar face orice pentru a avea mai mult din acel zâmbet, din acea bucurie ușoară.

Jamie ridică din umeri.

„Adevărul este că nu. Cred că se compensează cu toți cei care rămân să te măsoare din ochi, prea intimidați ca să încerce ceva.” Îi aruncă un sărut lui Luc și se retrase de-a lungul barului în timp ce un alt client îi făcea semn.

Luc făcu o grimasă la acest gând. Înainte nu s-ar fi simțit atât de intimidați, când Luc încă își putea păstra chipul uman. Iubiților săi le plăcuseră mereu ochii lui verzi.

„Jamie ne place așa cum suntem.” argumentă monstrul său.

Devenea tot mai clar cât de adevărat era acest lucru. Până la urmă, omul său se topise frumos în fața educației lui Luc. Îl făcuse pe Luc să se simtă din nou ca înainte, capabil să atingă, să guste și să muște fără teamă.

Și după aceea...

„Știi că nu poți alege ce părți din tine să păstrezi, nu?” Tânărul său om avea dreptate. Luc fusese furios de când se știa. Pe familia lui pentru că l-a disprețuit din momentul nașterii. Pe creatorul lui pentru că l-a transformat în acea creatură însetată de sânge ca apoi să-l abandoneze. Pe Victoria pentru că s-a jucat cu el. Și pe Roman.

Mult timp fusese furios pe Roman.

Pentru presupusa lui trădare, da. Dar mai ales pentru că l-a văzut în sfârșit pe adevăratul Lucien - violența, josnicia, furia - doar ca să fugă. Pentru că a continuat să fugă. Abandonând frăția lor pentru o mică... neînțelegere.

„Ai încercat să-l ucizi.” Asta spunea cea mai mică și slabă voce a rațiunii din creierul lui Luc. Dar ce erau câteva tentative de asasinat între doi din specia lor?

O joacă de copii, în realitate.

Dar Jamie cunoștea deja furia lui Luc, josnicia lui. Îi spusese lui Luc că-l văzuse deja hrănindu-se - îl văzuse ucigând - în viziunile sale. Și părea să nu-i pese. Era ingenuu? Jamie nu părea așa. Dar poate că așa funcționa. Era partenerul predestinat al lui Luc, așa că era făcut în așa fel încât să nu-i pese de tendințele lui psihopate.

Luc zâmbi satisfăcut în timp ce își bea whisky-ul. Niciodată nu și-ar fi imaginat că destinul îi va rezerva o mână atât de perfectă precum cea a frumoasei sale flori.

Îl văzu pe Jamie cum își făcea drum de-a lungul barului, mișcările lui fiind mereu surprinzător de elegante pentru cineva atât de înalt și subțire.

Acum, dacă Luc l-ar putea smulge pe Jamie de lângă toți acei cretini, să-l încuie ca să-l aibă doar pentru el. S-ar ospăta cu el timp de zile nesfârșite.

Cu excepția faptului că... Jamie clar înflorea în preajma umanității. Îi plăcea să-i încânte pe ceilalți, nu-l deranja să interacționeze cu masele. Luc fusese la fel, odată. Îi plăcuseră barurile pline de fum și dansurile obișnuite de flirt.

Putea fi din nou așa. Pentru Jamie.

Singura problemă cu masele murdare din acest oraș în particular...

„Cunoști o pereche de gemeni vampiri? Tipii roșcați?” îl întrebase Jamie în acea dimineață.

Luc nu știuse ce să spună în afară de: „În treacăt. Nu foarte bine.”

Nu îndrăznea să mintă fățiș, dar nici să spună toată povestea amenințărilor gemenilor și a ordinelor ca Luc să plece. Prea multe vești proaste pentru începutul unei curți. Noaptea precedentă, Luc fusese deja nevoit să-l avertizeze pe Jamie că, dacă se transformă, poate ar trebui să-și părăsească familia și orașul pentru totdeauna.

Și, la urma urmei, dacă tot aveau să plece, ce sens avea să-i spună lui Jamie despre amenințările identice? Luc nu dorise să-l tulbure pe Jamie cu nimic altceva, mai ales cu ceva care în realitate nu era decât un mic inconvenient.

Luc n-avea de gând să ucidă pe nimeni. Gemenii n-ar avea motive să-l vâneze.

Jamie îi acceptase răspunsul destul de ușor. Dar Luc rămăsese neliniștit. Ce însemna faptul că Jamie îi văzuse pe gemeni în viziunea lui? Jamie vedea doar viziuni ale unor evenimente importante? Pericole viitoare? Sau poate Jamie vedea și frânturi din lucruri mărunte din jurul lui. Observări fără consecințe.

Luc nu dorise să aprofundeze viziunile lui Jamie în acel moment. Făcând asta, ar fi întrerupt pacea și dulceața dimineții lor (sau după-amiezii, având în vedere cât de târziu dormea Jamie). Jamie, cu părul verde și mai răvășit decât de obicei, lingea leneș gura lui Luc în timp ce acesta îi ducea pe amândoi la orgasm cu mâna încă o dată.

Fusese prea perfect ca să fie stricat.

Totuși, Luc trebuia să se ocupe de asta.

Poate exista o cale de a-și exprima dorința de a rămâne în oraș fără a trezi furia gemenilor. O cale de a demonstra că nu avea intenții nefaste față de cetățenii lor. Nu era prima dată când Luc își dorea să fi primit un fel de manual. Vreun ghid clar al regulilor și etichetei vampirice.

Ar fi dorit să nu fi fost lăsat să se descurce singur și să descopere totul pe cont propriu.

Dori să nu fi fost abandonat.

Roman era din nou îmbufnat. Deprimat, de tipul care apare rar într-un deceniu.

„Înveselește-te, mon ami.” îl îndemnă Luc. „Îți vom găsi ceva frumos de băut în seara asta.”

Roman se încruntă în timp ce își bea whisky-ul cu sifon.

„Nu toate problemele se rezolvă cu o față frumoasă, Lucien.”

„Ba bine că da.” Luc se relaxă pe scaun, prefăcându-se indiferent. Nu merita să cedeze stării lui Roman când acesta se simțea sumbru. „Ce altceva ar mai putea fi?”

„Iubirea. Virtutea. Scopul.”

Luc râse amar.

„Mă tem că nu-ți pot oferi nimic din toate astea. Ce zici de un alt cocktail în schimb?”

„Niciodată nu te simți... obosit? O viață fără sfârșit. O viață fără sens.”

Deci avea să fie una dintre acele nopți. Dezbateri existențiale. Problema condamnării lor. Luc nu era total împotriva acestor discuții, când avea starea necesară. Dar nu avea starea necesară.

Scoase un suspin prelungit și corespunzător de dramatic.

„La naiba, Roman. Îți spun ceva...” Se aplecă peste masă și își privi prietenul în ochi. „Dacă e atât de groaznic, putem face un pact. Ne vom termina unul pe celălalt într-o zi, când totul va fi prea greu de suportat.”

Ochii albaștri ai lui Roman se îngustară.

„Vorbești serios?”

Vorbea Luc serios? Nici măcar nu era sigur. Voia doar să pună capăt tristeții care pusese stăpânire pe noapte.

Fu salvat de un răspuns când Roman inspiră și întoarse capul să arunce o privire prin bar.

„S-a întors în seara asta. Micul blond. Îl pot mirosi.”

Luc la fel. Un miros răcoritor de pin, nepotrivit cu barul plin de fum.

„Desigur, invită-l.”

„Nu-l văd.”

„Bună seara, domnilor.” O voce melodică, din stânga lui Luc. Soren.

Era un bărbat încântător. Statura delicată, un chip frumos. Tipul de chip cu care Luc ar putea încerca o educație, în mod normal. Dar ceva la el îl ferea pe Luc de orice fel de urmărire romantică.

Zâmbetul ăla blestemat și înfiorător, pentru început.

Totuși, era destul de rar ca Roman și el să cunoască alți indivizi din specia lor care să le placă suficient cât să vorbească cu ei mai mult de o dată.

„Ia loc.” oferi Luc, împingând cu piciorul scaunul de lângă el. „Vorbeam despre un pact frățesc. Distrugere reciprocă, dacă ne săturăm de acest destin înainte să ajungem la eternitate.”

Soren se așeză lângă Roman și scoase un scurt râs.

„Ce dramatic. Și inutil. Veți înnebuni mult mai devreme, presupun.”

Luc și Roman schimbară o privire.

„Poftim?” întrebă Luc.

„Veți deveni sălbatici.” Soren îi privi atent pe fiecare dintre ei, chipurile lor fiind inexpresive. „Doamne, vreunul dintre voi se mai vede cu alți vampiri? Cine v-a crescut?”

„Ne-am crescut unul pe celălalt.” spuse Roman, aruncând o privire spre Luc în timp ce o făcea.

Luc l-a iubit mult în acel moment.

Și apoi Soren le-a explicat. Destinul care îi aștepta în timp, fiarele lor interioare punând stăpânire pe ei fără grabă, dar fără pauză.

„Ei bine.” Luc își păstră vocea clară, deși starea lui devenise insuportabil de întunecată. „Auzi asta, Roma? Nu va trebui să o facem noi.”

Roman îl privi cu groază în ochi.

„Poate veți avea noroc și vă veți găsi partenerii înainte.” spuse Soren vesel, făcând semn barmanului să se apropie.

„Partenerii noștri?” întrebă Luc, intrigat în ciuda voinței sale.

Soren suspină și mormăi ceva despre bebeluși vampiri protejați. Dar, după ce și-a comandat băutura, le-a explicat cu amabilitate. Le-a spus cealaltă jumătate a ecuației brutale. Le-a dat speranțe, deși improbabile. Suflete legate. O cale de a-și păstra umanitatea, viețile lor prelungite.

Parteneri.

De-a lungul anilor, Luc își dorise să nu se fi întâlnit cu Soren în acea noapte. Aprinsese un foc în Luc pe care nu-l putuse stinge niciodată. Nu știa de ce, când cu doar zece minute înainte discutase despre o posibilă ieșire din nemurire.

Dar știa că nu era doar siguranța unei sănătăți mintale prelungite, o scăpare dintr-o posibilă stare sălbatică. Era ideea că exista cineva acolo doar pentru el. Cineva care era destinat să-l iubească, care îi era sortit lui. Cineva care nu-l va abandona niciodată.

Îl avusese pe Roman alături, da, dar asta era diferit. Asta era frăție. Asta ar fi un fel de căsătorie. O promisiune eternă. Și atunci Luc ar avea frate și partener. O familie.

Luc ignorase atât de multe cu Victoria din cauza acelei speranțe. Ignorase modul în care ea amâna orice discuție despre transformare. Ignorase modul în care monstrul lui rămânea impasibil, oricât de mult omul din el ar fi iubit-o.

Și apoi pierduse totul într-o noapte, dintr-un accident stupid de mașină, dintre toate naiba de lucrurile. Își pierduse fratele. Își pierduse viitorul partener. Sau așa crezuse în acel moment.

Îl scuza asta pe Luc pentru că l-a chinuit pe Roman timp de decenii? Probabil că nu. Dar cât de terifiant fusese să înfrunte restul vieții sale, oricât de lungă sau scurtă s-ar fi dovedit a fi, complet singur. Cât de înnebunitor să fii abandonat de singura persoană care promisese să rămână. Cât de naiba de dezamăgitor pentru Luc să fie mereu atât de ușor de abandonat.

Era o parte din motivul pentru care nu mai transformase pe nimeni altcineva. Ce sens ar avea? N-ar rămâne. N-o făceau niciodată.

Luc se prăbuși peste whisky-ul său, urându-se pentru cât de siropoase deveniseră gândurile sale. Devenea o caricatură a lui Roman, analizând morala în timp ce bea un cocktail.

Când se apropia ora două dimineața, Monique începu să aprindă luminile, scoțând clienții care mai rămăseseră în bar cu un strigăt surprinzător și răsunător: „Nu trebuie să mergeți acasă, dar nu puteți rămâne naiba aici!”

Luc bău restul de whisky rămas în pahar și privi cum pleacă ultimii clienți. Terminase sticla pe care Monique i-o oferise pe parcursul nopții și ceva pe deasupra. Probabil nu era prudent să dezvăluie cantitatea de alcool pe care era capabil să o consume, dar indiferent de ce credea prietena lui Jamie despre toleranța lui nenaturală, păstra totul pentru ea.

În câte baruri fusese Luc de-a lungul secolelor? Câți muritori care stătuseră lângă el pentru a petrece noaptea erau deja morți și dispăruți?

„Ce se întâmplă?”

Luc deschise ochii - când îi închisese? - pentru a-l găsi pe Jamie stând lângă el, în sfârșit pe partea dreaptă a barului.

„Vino aici.” murmură Luc, trăgându-l spre el pentru a-i da un sărut.

Se gândise la ceva cast și plin de devotament. Dar Jamie n-a întârziat să-l murdărească, strecurându-și limba în gura lui Luc și băgându-se între picioarele lui pentru a-și presa întregul corp de el. Bărbăția lui Luc se întări într-o secundă, aroma partenerului său învăluindu-l într-o minunată negură de scorțișoară.

Își întrerupseră sărutul auzind fluieratul lui Monique.

„Acum este momentul în care vă spun amândurora să vă căutați o cameră.”

„Am o cameră.” glumă Jamie, dându-i lui Luc o palmă peste obraz. „Îți plătesc chirie pentru ea.”

Monique ridică degetul mijlociu înainte de a ieși pe ușa din spate, cu saci de gunoi în mână.

Luc se aplecă pentru a revendica din nou buzele lui Jamie, dar acesta deja se înălța cu partea superioară a corpului peste bar, cu picioarele ridicate de pe podea, căutând ceva pe cealaltă parte. Poziția îi puse fundul surprinzător de rotund în bătaia privirii lui Luc.

Jamie scotoci după ceva în raftul de sub bar și se puse din nou în picioare înainte ca Luc să se poată decide dacă să-i dea o palmă ispitei din fața lui, ridicând triumfător un pachet de țigări.

„Aha! Știam că le lăsasem aici.”

Mâna lui Luc țâșni înainte să se poată stăpâni, înfăcând pachetul și aruncându-l în cealaltă parte a camerei.

Jamie se holba la el, uluit.

„Um...”

„Alea sunt rele pentru tine.” declară Luc cu reticență în liniștea care urmă.

„Eh...”

„Viața ta de muritor este prețioasă.” explică Luc. „Alea ar putea să o scurteze.”

Jamie înclină capul, clipind rapid.

„Dar n-o să rămân om până la bătrânețe, nu-i așa?”

Totuși, Luc simți o amețeală surprinzătoare la acest gând, o anumită slăbiciune în genunchi. N-ar putea spune de ce deodată era atât de terorizat.

„În schimb, molfăie una din scobitorile tale.” sugeră el, încercând să-și facă vocea ușoară.

Jamie rămase privindu-l încă un moment înainte de a ridica din umeri și a scoate o scobitoare cu aromă de scorțișoară din buzunar.

„Ai noroc că nu sunt un fumător înrăit.” murmură el în jurul scobitorii. „O să începi să mă presezi cu chestii de genul ăsta?”

Luc se ridică de pe taburet, asigurându-se că picioarele îi țineau.

„Doar te vreau... sănătos. Întreg.”

Jamie își ronțăi scobitoarea, observând fața lui Luc. Pentru un moment, Luc crezu că poate Jamie putea vedea totul pictat acolo. Greșelile trecutului lui Luc. Interiorul lui oribil și deformat. Monstrul care îl domina mereu, oricât ar fi încercat să lupte cu el. Dar dacă Jamie vedea ceva din toate astea, nu-și speria omul. Jamie se limită să dea din cap gânditor, mișcând scobitoarea dintr-o parte în alta înainte de a întinde mâna să o ia pe a lui Luc.

„Sărman monstru.” spuse el încet. „Hai. Du-mă acasă.”

Capitolul Zece

Jamie

„Nu te teme.” îl tachină Jamie, dându-i un ghiont în umăr lui Luc în timp ce stăteau pe pridvorul casei familiei sale.

„Nu mă tem de familia ta.” protestă Luc, privindu-l pe Jamie cu ferocitate.

Jamie ridică sprâncenele cu scepticism, pocnind guma pe care o avea în gură. Lui Luc îi era teamă. Era destul de adorabil, în realitate, să se gândească la monstrul lui mare și rău terorizat de mama drăgăstoasă a lui Jamie, care abia depășea un metru cincizeci.

„E doar o masă informală.” îi liniști el vampirul speriat. „Și nu trebuie să mănânci nimic. Le-am spus deja că ai restricții dietetice ciudate.”

Și, posibil, un fetiș ciudat pentru mâncare. Luc îl observase pe Jamie luând micul dejun în acea dimineață cu aceeași intensitate halucinantă ca în toate celelalte dăți când vampirul lui îl văzuse mâncând, chiar îi împinsese o a doua farfurie doar pentru plăcerea de a vedea cum o înghite.

Jamie nu se simțise niciodată tocmai sexy mâncând ouă jumări, dar dacă asta era plăcerea lui Luc, era total de acord.

Vorbind de asta...

„În sfârșit o să mă posezi în seara asta?” întrebă el.

Jamie se simțise puțin dezamăgit - ei bine, foarte dezamăgit - pentru că Luc nu-și menținuse cuvintele batjocoritoare din noaptea precedentă, deși compensase devorând bărbăția lui Jamie imediat ce ajunseseră acasă.

Dacă Jamie n-ar fi știut, ar fi crezut că vampirul lui era puțin amețit după o noapte întreagă stând în barul lui Monique, privind cu ochi răi toți clienții care flirtau și bând whisky cu sorbituri mici. Fusese neobișnuit de lacom (nu că lui Jamie i-ar fi păsat), iar treaba cu țigările lui Jamie... Luc avea cu siguranță niște gânduri și sentimente despre mortalitatea lui Jamie.

Iar acum, fără îndoială, se gândea la cunoașterea familiei lui Jamie.

Luc îi replică, neobișnuit de agitat.

„Suntem la ușa mamei tale, la naiba.”

„Aw, e timid.” îl tachină Jamie.

Luc se apropie cu o privire amenințătoare, nu de tipul „o să te ucid” (ca și cum Luc i-ar face rău vreodată), ci mai degrabă de tipul „o să te pun în genunchi și o să te pedepsesc” (pentru care Jamie era aici sută la sută).

Dar Luc n-avu ocazia să-l pedepsească pentru glumele lui pentru că în clipa următoare se deschise ușa principală și sora mai mică a lui Jamie scoase capul, privindu-i suspect, cu părul lung și negru dat la o parte de pe față cu două clame galbene.

„Ce faceți amândoi dând târcoale pe pridvor ca o pereche de ciudați?”

Lăsând glumele la o parte, Jamie nu avea de gând să spună nimănui din familia lui că îi dădea iubitului său vampir un minut ca să-și facă curaj.

„Și eu mă bucur să te văd, mică amenințare.” spuse el. „Dă-te la o parte. Lași să iasă aerul condiționat.”

Ea îl ignoră, ochii i se deschiseră larg în timp ce-l privea pe Luc.

„Acesta este noul iubit?”

Luc se aplecă ușor de la mijloc - se înclina naiba în fața surorii mai mici a lui Jamie?

„Sunt Lucien, dar poți să-mi spui Luc. Cum te numești, mademoiselle?”

Ochii lui Izzy se deschiseră și mai mult, iar o privire foarte apropiată de adorarea unui erou i se așeză pe chip. Uhm, mă scuzați? Jamie era fratele ei mai mare adorat și niciodată nu-l privise așa. Era deja îndrăgostită de Luc?

La naiba. Asta a fost rapid. Jamie n-o putea condamna pentru gustul ei. Vampirul lui era sexy ca naiba.

„Um. Isabel.” murmură ea, punându-și mâna într-a lui Luc. „Izzy.” Luc îi strânse mâna ușor - pentru o secundă, Jamie se temu că chiar o să i-o sărute, ca un dandy din filmele alb-negru - și apoi se îndreptă din nou.

„Încântat, Izzy. Ne arăți interiorul?”

Izzy se îndepărtă de ușă, aparent prea uluită ca să mai vorbească. Jamie înțelegea senzația. Vampirul lui era o bunătate de primă clasă. Și cu acel accent francez când se dădea interesant? Un ucigaș de inimi. Deși, posibil să fi avut ceva de-a face și cu ochii complet negri și micul fulger al colților pe care Luc îi afișa. Dar cine era Jamie ca să fie sigur?

Vocea mamei sale răsună din bucătărie.

„E Jamie?”

Apăru în ușa bucătăriei o secundă mai târziu, ștergându-și mâinile de pantalonii scurți de blugi.

„Iar tu trebuie să fii Luc. Îmi pare foarte bine să te cunosc. Sunt Elena.”

Jamie o observă încântat în timp ce se ridica pe vârful picioarelor ca să-i dea un sărut pe obraz lui Luc, mândru în egală măsură de amândoi: de ea pentru că ignora aspectul mai puțin normal al vampirului său, și de vampirul său pentru că înfrunta o situație atât de clar ciudată pentru el.

Cât timp trecuse de când Luc n-fusese invitat acasă la cineva pentru altceva decât sex? De când fusese cu o familie adevărată?

O urmară pe mama lui în bucătărie, unde tatăl lui vitreg, Eric, tăia un avocado în jumătate, cu părul șaten deschis acoperit de o șapcă de baseball. Îi salută cu aceeași căldură ca mama lui Jamie. Era un tip bun în general. Jamie se simțea norocos că intrase în viețile lor. Și niciodată, nici măcar o dată, nu-l numise pe Jamie „amice”.

Jamie crezu că s-ar putea să le zâmbească tuturor ca un idiot, dar pur și simplu era atât de mulțumit. Toți se descurcau atât de bine. Desigur, îi avertizase dinainte că Luc are niște... modificări corporale. (Lentile negre, le explicase el. Canini piliți. „E un stil, mamă.”) Și promiseseră să nu facă comentarii, dacă asta avea să-i creeze disconfort noului său iubit.

Dar poate mândria lui Jamie a fost de scurtă durată, pentru că, desigur, de îndată ce Luc se așeză, Izzy se puse lângă el, jucându-se cu una din clamele ei.

„Pot să-ți văd dinții?”

Ei bine, la naiba. Mă rog. Ce e făcut e făcut.

Luc îi aruncă o privire surprinsă lui Jamie, ca și cum s-ar fi așteptat ca acesta să înceapă să protesteze. Când Jamie se limită să-i întoarcă un zâmbet liniștitor - poți s-o faci, monstrule -, Luc se întoarse spre Bella și îi dedică un mic zâmbet timid, cu marginile ascuțite ale colților ivindu-se dintre buze.

„Oh, genial.” șopti Izzy, întinzând o mână. „Pot să ating unul?”

„Isabel.” o mustră mama ei, întorcându-se de unde scotea farfurii din dulapul bucătăriei. „Doamne. Nu poți să ceri să-ți bagi degetele în gura cuiva.”

„Eww. N-aveam de gând să i le bag.” Izzy își dădu ochii peste cap în fața aparentei ridicări la absurd a presupunerilor mamei sale. „Doar vreau să văd cât sunt de ascuțiți.”

Luc îl privi din nou pe Jamie în căutarea siguranței înainte de a-și coborî capul la nivelul ei, dezgolindu-și ceva mai mult colții.

„Dacă ai foarte mare grijă, poți atinge.”

Izzy ridică lent degetul arătător și apăsă ușor pe vârful colțului stâng al lui Luc.

„Whoa.” șopti ea. „Pare real.”

Luc se trase înapoi și scoase un scurt râs.

„Sunt dinții mei adevărați, micuțo.”

Jamie simți o strângere ciudată în piept. Avea un atac de cord? Sau asta era ceea ce se simțea când erai copleșit de... afecțiune... față de altă persoană? Era obișnuit ca Luc să fie mai mult sau mai puțin atent și politicos cu el - exceptând momentele când îl lăsa fără suflare cu bărbăția lui, desigur - dar asta nu obișnuia să se transmită restului lumii. Luc nu părea să se preocupe de sentimentele niciunui alt om în afară de Jamie, iar în mod normal asta i se părea bine lui Jamie. Mai mult monstru pentru el.

Dar să-l vadă pe Luc atât de blând și amabil cu sora mai mică a lui Jamie a fost... ceva ce l-a emoționat. Jamie avea sentimente.

„Cât costă să faci așa ceva?” întrebă Eric, luând farfuriile de la mama lui Jamie și punându-le pe masă. „Munca stomatologică e atât de scumpă zilele astea. Nu-mi pot imagina cât costă chestiile cosmetice opționale ca asta.”

Jamie își mască râsul cu o mică tuse. Binecuvântat fie tatăl său vitreg, un suflet atât de practic.

„M-au costat scump, te asigur.” răspunse Luc, aruncându-i lui Jamie un zâmbet ironic.

Se așezară să mănânce, un fel de mâncare cu dovlecei umpluți care era unul din preferatele lui Jamie. Jamie își umplea farfuria când mama lui îi șopti în spaniolă:

„Sigur nu-l pot convinge să mănânce?”

„Mamă...” începu Jamie.

Dar vocea răgușită a lui Luc l-a întrerupt.

„Voi mânca puțin, vă rog.” Accentul lui era impecabil pentru că desigur că așa era.

Mama lui Jamie îi zâmbi lui Luc de parcă tocmai i-ar fi spus că-i va smulge luna de pe cer.

„Vorbești spaniolă?” întrebă ea încântată.

„Desigur.” răspunse Luc cu ușurință. „Este o limbă prețioasă.”

Mama lui Jamie scoase un chicotit ca de școlăriță - un spectacol ușor oribil de privit -, clar fermecată de manierele lui Luc.

„Jamie n-a învățat niciodată complet.” se plânse mama lui. „Tatăl lui - mușchii lui Jamie se încordară auzind asta - Nu i-a permis când era mic. El însuși n-o vorbea și a crezut că-l va confunda pe Jamie sau ceva de genul.” Scoase un mic strigăt și ochii i se luminară. „Poate ai putea exersa cu Jamie al meu din când în când.”

„Mama.” se tângui Jamie, neplăcându-i direcția acestei conversații. Spaniola lui nu era atât de rea. O deprinsese ceva mai mult ca adult, încercând să mențină conversații simple cu mama lui când își amintea să-și dea osteneala. Și, desigur, înțelegea mult mai mult decât putea vorbi, auzind-o vorbind cu partea ei de familie toată viața. Totuși, nu pierdu prea mult timp protestând. Era prea concentrat pe viziunea lui Luc luând o mușcătură delicată din mâncarea mamei sale.

Ar permite monstrul lui Luc asta? Jamie nu era sigur de ce se aștepta - poate ca Luc să înceapă ca în Exorcistul și să vomite pe toată masa -, dar vampirul său se limită să mestece, să înghită și apoi îl privi pe Jamie cu o expresie în ochi pe care Jamie n-a putut-o descifra complet, înainte de a se întoarce spre mama lui Jamie.

„Delicios, doamnă Hernández.”

Ea zâmbi fericită.

„Nu, nu. Spune-mi Elena. Te rog.”

Când mama lui Jamie își concentră atenția asupra lui Izzy, Jamie se aplecă spre el ca să-i șoptească la ureche lui Luc: „Ce monstru bun ești.”

Luc își dădu glasul, înfingând furculița în altă bucățică. Vampirul lui Jamie era stânjenit de laudă?

Dar era adevărat. Era cel mai bun monstru. Pentru că nu doar Luc era bărbatul care-și înfrunta fricile întâlnindu-se astfel cu familia lui Jamie, dar monstrul interior al lui Luc făcea de asemenea, aparent, un efort special, permițându-i lui Luc să consume mâncare umană doar pentru a o mulțumi pe mama lui Jamie. Un gest din partea ambelor laturi ale iubitului său, omul și vampirul.

Jamie se gândi la ce spusese Luc cealaltă noapte. Despre faptul că n-o să facă nimic cu Jamie până când amândoi nu vor fi gata pentru o legătură permanentă. Deci avea să fie o revendicare? Bine pentru Jamie. Era pregătit. Și n-avea să fie nici unilateral. Luc l-ar putea revendica drept partener, dar Jamie îl revendica pe el. Acest vampiru era al lui.

Când s-au întors la Jamie, se întunecase de tot și aerul deșertului atinsese o temperatură tolerabilă pe drumul de întoarcere. Odată intrați, Jamie îl așeză pe Luc în fotoliul căptușit, unde acesta rămase în timp ce Jamie le turnă băuturi amândurora. Fără vin în seara asta. De data asta Jamie era cel care educa.

Îi aruncă o bere lui Luc - râse în sine văzând cum vampirul lui snob strâmba din nas la cutia albastră îndoită chiar și când o prinse cu ușurință - și apoi își conectă telefonul la mica boxă portabilă din sufragerie. Rămase în picioare, sprijinind un șold de partea canapelei care dădea spre Luc, și selectă o listă de redare.

Fredonă cu încântare când introducerea primei melodii - doar acorduri de pian și tonurile dulci ale cântăreței - îi învălui, iar Luc ridică o sprânceană.

„Ce pui pentru mine, floare?”

Jamie se legănă puțin pe ritmul muzicii.

„King Princess. Îți place?”

Luc își trecu un deget prin condensul de pe bere.

„Mă așteptam la ceva... mai zgomotos... de la tine.”

Jamie scoase un suspin exagerat, oprindu-și mișcările.

„Faptul că am părul vopsit nu înseamnă că-mi place screamo. Simțul tău cultural este învechit, bătrâne.”

Luc se limită să-i zâmbească înainte de a scoate propriul suspin și a-și sprijini capul de spătarul scaunului.

„Îmi place.” admise el.

„Îmi placi.” declară Jamie.

Știa deja că-i place, dar după-amiaza aceea îi consolidase sentimentele în ceva solid, de nemișcat, nedefinit. Îi plăcea fiecare parte a acelui vampiru. Cel vicios, cel amabil, cel seducător, cel macabru. Nu mai era doar acea atracție subconștientă pe care Jamie o simțise mereu: era afecțiune autentică.

Declarația lui l-a făcut pe Luc să ridice din nou capul.

„Da?” Își puse întrebarea cu lejeritate, dar era tensiune în corpul lui așezat.

Jamie luă o înghițitură nepăsătoare din bere.

„Astăzi ai fost foarte amabil. Cu familia mea.”

Luc făcu un gest disprețuitor cu mâna.

„A fost ușor să fiu amabil cu ei. Și sunt importanți pentru tine.”

„Sunt.” Jamie își lăsă berea pe o măsuță și se apropie de vampirul așezat. „Iar ție îți pasă de ceea ce este important pentru mine. Pentru că vrei să mă faci fericit, nu?”

Luc își lăsă propria băutură și urmări apropierea lui Jamie cu căldură în ochi.

„Da.”

Jamie lăsă să scape un sunet de fericire la auzul afirmației.

„Iar monstrul tău vrea să mă mulțumească, nu?”

Luc își linse buzele.

„Vrea.”

Jamie înaintă cu pas ferm până se situă între picioarele desfăcute ale lui Luc. Atât de aproape, se înălța deasupra formei așezate a vampirului, dar Jamie continua să se simtă aproape... delicat... în prezența lui. Luc avea aura unui rege, lăfăit în scaunul lui, cu mâinile apucând ușor marginile brațelor scaunului. O prezență atât de intensă pentru o singură persoană. Cum o suporta, conținând toată acea putere?

Jamie își așeză mâinile exact deasupra antebrațelor lui Luc, aplecându-se în față până când fură nas în nas.

„Ești al meu, Lucien Volaire. Tot al meu. Te revendic.”

Și....boom. Acolo a fost.

A fost uimitoare nemișcarea care a pus stăpânire pe Luc auzind cuvintele lui Jamie. Acea nemișcare nenaturală, inumană. Lui Jamie i-a amintit de prima lor întâlnire, Luc menținându-se atât de precaut, ca și cum s-ar fi temut să se miște. Ca și cum s-ar fi temut să rupă acea stăpânire atentă de care se agăța clar cu vârful degetelor. Când Luc vorbi, vocea lui era cea mai moale pe care Jamie o auzise vreodată. Abia o respirație. Un tors.

„Al tău.” șopti el.

Jamie dădu din cap, atingându-și nasul de al lui Luc.

„Al meu.” repetă el.

Umbrele dansau în acei ochi negri, curgând și retrăgându-se ca mareele. Jamie rămase hipnotizat.

„Este pentru totdeauna, floare frumoasă.” îl avertiză Luc. „Dacă te gândești să guști puțin pericolul doar ca să dispari după aceea... n-o să te las să pleci.” Își arătă dinții. „Nu te pot lăsa să pleci.”

Era în același timp o promisiune și o rugăminte. Nu mă lăsa. Te voi urmări.

Jamie își trecu nasul pe obrazul lui Luc, pe urechea lui, aspirându-i aroma de santal. Se delectă cu fiorul care parcurse corpul tensionat al lui Luc.

„Nu-ți cer să mă lași să plec niciodată.” îl liniști el. „Ce anume nu înțelegi? Te revendic, Luc. Ești al meu.”

Tensiunea se rupse.

Un mârâit care i-a dat fiori lui Jamie. Și apoi Luc a fost peste el. Sau mai bine zis, Jamie a fost peste Luc. Într-o mișcare rapidă ca fulgerul, Luc l-a tras pe Jamie pe poala lui, cu acele mâini mari apucând șoldurile lui Jamie cu o strânsoare de fier.

Jamie spera ca Luc să lase urme ale degetelor sale pe pielea lui. Îi voia semnele peste tot. Putea simți tăria lui Luc pulsând contra lui. Jamie s-a strâns de ea și și-a mușcat un gemet când Luc i-a revendicat gura cu un mârâit. Sărutul lui a fost categoric, feroce, exigent. Nu a lăsat nicio parte din gura lui Jamie neexplorată, sugându-i limba, atingându-i buzele cu colții.

Jamie se simți consumat.

Gâfâia și se zvârcolea când Luc s-a retras, aplicând un sărut pătimaș pe gâtul lui Jamie, exact sub ureche, înainte de a se întoarce la gura lui Jamie, ca și cum n-ar fi putut rezista.

„Al meu.” Era mai mult mârâit decât cuvânt, dar Jamie l-a înțeles perfect.

„Da.” gâfâi el când Luc îi eliberă din nou gura. „La naiba, da. Tot al tău.”

Scoase un râs tresărit când Luc se ridică, ridicându-l pe Jamie în aer, cu picioarele încolăcite în jurul șoldurilor lui Luc și brațele blocate prin reflex la ceafa vampirului.

„La naiba. Mă poți ridica.”

Luc se prefăcu ofensat.

„Desigur că pot.”

I-a dus în camera lui Jamie, mușcând din gura lui Jamie tot timpul, lăsând buzele lui Jamie umflate și sensibile și mai receptive decât fuseseră vreodată. Lui Jamie nu-i păsa deloc. Murea de nerăbdare pentru orice i-ar fi dat acest vampiru.

Luc îl aruncă - chiar l-a aruncat - pe Jamie în pat după ce a închis ușa cu un șut.

„Dezbracă-te dacă nu vrei să-ți rup hainele.” ordonă el brusc.

Jamie se grăbi să facă ce i se cerea, smulgându-și hainele fără ceremonii. La naiba, da. Asta. Se. Întâmpla. Luc, la rândul lui, se dezbrăcă cu o încetineală exasperantă în locul lui de la capătul patului. Dacă n-ar fi fost privirea feroce pe care o avea în ochi - ochi pe care nici măcar o dată nu i-a dezlipit de pe Jamie, chiar și în timp ce se dezbrăca - Jamie ar fi putut crede că nu-l afecta.

Dar Jamie știa că nu era așa. Nu conta câți iubiți avusese Luc de-a lungul anilor, asta însemna ceva pentru vampiru. Ceva ce mergea mult dincolo de sex.

Și oh la naiba. Iată-l din nou. Acea glorioasă bărbăție monstruoasă. Dreaptă, tare și mândră, cu acele vene delicioase rugând ca Jamie să le lingă.

Dar Luc avea alte idei. Își cuprinse dotarea cu o mână lată și pompă leneș o dată. De două ori. Fără să-și ia privirea de pe Jamie.

„Voi savura fiecare centimetru din tine.” promise Luc, eliberându-și bărbăția și urcând în pat, aplecându-se deasupra corpului întins al lui Jamie. Jamie și-a ținut răsuflarea când Luc i-a apucat bărbia, înclinând-o în sus ca să-i mai dea un sărut, acesta fiind doar o atingere ușoară de buze. Și apoi își îndeplini promisiunea.

Luc petrecu secole explorând fiecare colțișor al pielii lui Jamie pe care îl găsea. Sărutări drăgăstoase, mușcături interminabile cu dinții tociți. Jamie se zvârcoli și gemu înainte de a... se topi. Se lăsă învins și lăsă Luc să-i facă ce voia. Gemu slab când Luc urcă din nou până la gâtul lui, sugându-i pielea cu ferocitate.

„Da, floarea mea.” fredonă Luc. „Îți place? Îți place să ai semnele mele peste tot? Oricine te va privi va ști că-mi aparții.” Coborî până la pieptul lui Jamie, mușcându-i mameloanele, având grijă să țină colții deoparte.

„Oh, la naiba.” Durerea ascuțită trimise un vârf de plăcere direct în bărbăția lui Jamie, deja suficient de tare cât să dea o gaură într-un perete blestemat.

Luc scoase un râs răgușit înainte de a continua să coboare. Jamie spera că se va îndrepta spre dotarea lui. Avea nevoie de atenție cu disperare. O mână. O gură. Jamie nu era foarte pretențios în acest stadiu.

În loc de asta, Luc îi ridică picioarele cu mâini puternice, îndoindu-l pe Jamie curat în jumătate. La prima atingere a limbii lui Luc, Jamie se cutremură.

„Oh, la naibeee.”

Oare Jamie crezuse că el va fi cel care va educa? Lăsă să scape un râs gâtuit la acest gând.

Luc ridică capul, privindu-l pe Jamie cu o privire de prădător.

„Încă mai ești capabil să râzi, floare? Trebuie să-mi pierd din îndemânare.” Ronțăi jucăuș interiorul coapsei lui Jamie. „Va trebui să mă străduiesc ceva mai mult.”

Fu fidel cuvântului său, devorând absolut totul la Jamie, lingându-l și suptându-l și lingându-l ca un profesionist la naiba. Ce naiba se întâmplase cu iubitul cavaler rafinat al lui Jamie? Luc se simțea mai mult animal decât om în acel moment, sfâșiindu-l pe Jamie cu o intensitate absolută.

Parteneri, gândi Jamie, aproape cu delir. Așa se numeau. Iar Jamie se simțea așa. Era partenerul lui. Căută cu disperare propria bărbăție, dorind orice fel de frecare - simțea că dacă nu termină curând, va muri -, dar Luc îi dădu mâna la o parte cu un mârâit.

„Te rog, Luc.” imploră Jamie. „Te rog.”

Luc mârâi din nou, și vibrațiile contra zonelor sensibile și supra-stimulate ale lui Jamie l-au cutremurat. Vampirul ridică capul de între picioarele lui Jamie.

„Te rog ce, floare?” toarse el.

„Fă-mi-o.” imploră Jamie. „Te rog, Luc. Fă-mi-o și lasă-mă să termin, la naiba.”

Jamie știa că în adâncul minții lui mai era ceva ce voia să se întâmple în seara asta. Un obiectiv final pentru care lucrase. Un motiv pentru a nu termina în gura lui Luc în următoarele treizeci de secunde. Dar nu se putea gândi la asta. Era fierbinte peste tot, arzând sub atenția implacabilă a acestui monstru. Era prea tare și avea nevoie să termine. În. Această. Blestemată. Secundă.

Luc îi eliberă picioarele și se năpusti asupra lui, întâlnind ochii lui Jamie.

„Știi ce pact ai făcut, tânărule Jamie? Fiarei căreia te-ai dăruit?”

Apoi îi apucă în sfârșit - în sfârșit, la naiba - bărbăția, degetele lui formând o strânsoare puternică în jurul bazei acesteia. Cu mâna liberă, îi băgă două degete în gură lui Jamie. Jamie le-a luat cu nesaț, lingându-le cu limba, suptându-le adânc, emițând mici sunete rușinoase.

„Nimeni altcineva n-o să atingă asta.” ordonă Luc, strângând dotarea lui Jamie până la punctul acela de durere. „Nimeni altcineva n-o să te aibă. Al meu. Tot al meu.”

O spuse de parcă Jamie ar fi avut vreo naiba de problemă cu asta, când în realitate acele cuvinte posesive au făcut ca și mai mult sânge să năvălească în bărbăția deja tensionată a lui Jamie.

Jamie gemu printre degetele lui Luc. Răspunsul lui a fost neclar, neglijent. „Tot al tău.”

Luc mârâi aprobator, retrăgând ambele mâini și alunecând din nou pe corpul lui Jamie ca un blestemat de șarpe. Jamie strigă când Luc i-a cuprins bărbăția în gura lui caldă și umedă, introducându-i în același timp un deget uns cu salivă.

Termină într-o secundă, apucând părul des și negru al lui Luc în timp ce vederea i se încețoșa și-l parcurgeau fiori incontrolabili, pe jumătate conștient de sunetele lacome ale lui Luc înghițind până la ultima picătură.

Realitatea a durat un minut să se solidifice.

„Oh, la naiba.” gemu Jamie, epuizat. „La naiba. Voiam...” Se presupunea că vor face totul în seara asta, la naiba.

Luc depuse un sărut surprinzător de blând pe bărbăția înmuiată a lui Jamie.

„Ce voiai, dulceață? Bărbăția mea mare în tine?”

„Daaa.” se tângui Jamie, simțindu-se incredibil de excitat de tachinare. Niciodată înainte nu considerase că penetrarea este cel mai important lucru din sex, dar cu Luc... Jamie voia să fie plin de el. Voia să bage vampirul în corpul lui și să nu-i mai dea drumul niciodată.

Și acum terminase în gura lui.

Luc îi zâmbi pervers.

„Sărmana mea floare.” îl mustră el. „Credeai că planurile s-au schimbat? Credeai că mă voi mulțumi cu o singură dată de la tine în seara asta?” Aplică un alt sărut blând pe șoldul lui Jamie, care se cutremură în starea sa hipersensibilă post-orgasmică.

„Vei termina din nou.” promise Luc pe un ton sumbru, lingând osul pelvian al lui Jamie. „De data asta, cu bărbăția mea în tine.” Apoi țâșni spre genunchii lui de parcă nu tocmai petrecuse cea mai mare parte dintr-o oră desfăcându-l pe Jamie piesă cu piesă. „Lubrifiantul tău?”