Capitolul 19

 Soren

„Virează aici.”

Soren ascultă ordinul și conduse mașina printr-o poartă de fier larg deschisă, pe un drum lung de pietriș. Traversară aproape un kilometru și jumătate de pădure de pini înainte să ajungă la ceea ce Soren presupuse că era destinația finală.

Părea cabana de vânătoare de vară a cuiva. O structură deprimantă din lemn, cu un aer vag de abandon. Soren putea distinge malurile a ceea ce părea a fi un mic lac în spatele ei. Parcă mașina, liniștea naturii învăluindu-i. Hendrick nu părea grăbit să rupă tăcerea lui Soren.

Ca să fim corecți, în general prefera ca Soren să-și țină gura închisă.

Inspectă cabana cu scepticism în timp ce intrau. Hendrick fusese, fără îndoială, destul de grăbit să găsească o ascunzătoare; locul acesta nu era nici pe departe la fel de grandios și elegant ca adăposturile lui obișnuite. Camera de zi era sărăcăcios mobilată și un strat subțire de praf acoperea toate suprafețele. Singura trăsătură salvatoare a încăperii era un șemineu enorm, aproape suficient de mare încât cineva ar fi putut frige un cerb întreg în el, dacă asta era genul lui de lucru.

Hendrick se opri în pragul camerei de zi și îi făcu semn lui Soren să intre înaintea lui. Soren se îndreptă spre fereastra din spate, cea mai apropiată de șemineu, prefăcându-se interesat să aibă o vedere mai bună asupra lacului, dar în realitate era bucuros să se îndepărteze de răpitorul său, cât îi permitea această cabană îngrozitoare.

Se opri brusc înainte să ajungă acolo. Era o siluetă pe canapeaua jerpelită, inițial ascunsă vederii de unghiurile camerei.

Soren își dădu ochii peste cap.

Era un cadavru în această cabană. Și nici măcar unul prea proaspăt.

Era un bărbat mai în vârstă, probabil pe la șaizeci de ani, cu fața cenușie acoperită de o barbă stufoasă. Soren presupuse că era proprietarul cabanei. Se uită la Hendrick, dezgustul curbindu-i buzele.

„Doamne, Hendrick! Nici măcar nu te-ai deranjat să-ți cureți propriul dezastru?”

Celălalt vampir părea caracteristic nepocăit.

„Aveam nevoie de el.”

De ce naiba ar avea Hendrick nevoie de un cadavru la îndemână? Dacă nu cumva…

Înțelegerea îl lovi. Fiecare creatură vie avea un miros distinct. Cel puțin, Soren descoperise asta din ziua în care fusese transformat și simțurile lui deveniseră mai ascuțite. Produsele moderne de igienă îl estompau puțin — săpunuri corporale fructate, balsamuri florale — la fel și hrănirea. Pentru o scurtă perioadă după ce bea de la un om, un vampir poate prelua nuanțe subtile din mirosul acestuia.

Soren puse cap la cap toate piesele. Cămașa de flanelă nepotrivită a lui Hendrick. Cadavrul de câteva zile din fața lor. Oare chiar așa reușise Hendrick să evite căutarea lui Soren prin oraș? Își mascase mirosul încă de la luptă, în timp ce îl spiona pe Soren fără să lase urme.

Soren ar fi putut chiar să fie impresionat… dacă ura lui i-ar fi permis. Fostul lui partener nu fusese niciodată atât de perfid înainte.

Totuși, acel cadavru arăta teribil de rigid.

„Ai băut dintr-un om mort, Hendrick?”

Soren se cutremură la idee. Sângele morților era… mort, în lipsa unui cuvânt mai bun. Slab. Rece. Nesatisfăcător. Era tabu printre cei de felul lor. Considerat respingător și dezgustător.

Cât de pierdut era Hendrick încât să treacă această linie iar și iar? Doar ca să pândească în umbre și să-și spioneze vechea posesie?

„Dezgustător”, spuse Soren cu voce tare, incapabil să tacă.

„Curăță pentru mine”, îi ordonă Hendrick, așezându-se în fotoliul jerpelit din fața proprietarului mort al cabanei.

Soren pufni.

„Și ai unelte pe care să le folosesc, sau să sap în pământul tare cu mâinile goale ca un om al cavernelor?”

„Aruncă-l în lac”, sugeră Hendrick vesel.

„Și să plutească la suprafață în jumătate de zi?”

„Și ce dacă? Până atunci vom fi plecați.”

Deci Hendrick nu intenționa să rămână. Bine. Nu erau suficient de departe de Hyde Park. Conduseseră abia o oră, urmând drumuri secundare șerpuite spre nord. Care era rostul să se oprească aici?

Hendrick răspunse la întrebarea lui Soren cu următoarea declarație.

„Și nici să nu te gândești să fugi, sau mă întorc cu mașina la micuțul tău om. Îmi voi lua o masă proaspătă.”

Soren încremeni. Deci asta era? Voia să rămână aproape de Gabe ca amenințare, asigurându-se că Soren rămânea… docil?

Avea sens doar pe termen scurt. Ce plănuia Hendrick odată ce plecau?

Soren se gândi la scările pe lângă care trecuseră în drum spre camera de zi. Dormitoarele trebuiau să fie la etaj. Presupuse că Hendrick nu ar avea nevoie de mult timp pentru a obține ceea ce venise să ia.

Soren nu voia să se gândească prea mult la asta.

„Am înțeles”, spuse el, mergând spre corp.

Trecu prin fața fotoliului pe drum, iar un apuc brusc și puternic îi prinse brațul. Îi trebui toată voința ca să nu tresară.

Soren ura atingerea acestui ticălos unsuros. Ura chiar și să respire același aer. Ura mai mult decât orice faptul că fusese nevoit să-și lipească gura de a lui Hendrick, iar Gabe fusese obligat să vadă asta.

Hendrick îl trase spre el până când fețele lor ajunseră la doar câțiva centimetri.

„Ești atât de frumos, îngerul meu”, șopti el, vocea plină de o afecțiune falsă. „Mi-a fost dor să te privesc.”

Își plimbă degetele pe fața lui Soren.

Fiara din interiorul lui nu își dorea nimic mai mult decât să-i smulgă degetele acestui vampir, poate chiar tot brațul, doar ca măsură de siguranță. Dar Soren era în dezavantaj. Hendrick era mai puternic decât el în ceea ce privea forța brută. Și, fără îndoială, aștepta o singură reacție care să-i ofere scuza perfectă să-l pună pe Soren la locul lui.

Dar, pentru o dată, Soren putea fi răbdător.

Putea fi răbdător pentru Gabe.

„Nu am de gând să te ating cu chestia aia dezgustătoare în fața noastră”, spuse el, scoțând ușor buza de jos. Orice provocare era un risc, dar lui Hendrick de obicei nu-i păsa de un scâncet sau chiar de un mic moft. Semnele de putere erau cele pe care nu le suporta.

Hendrick îl privi fix o clipă, apoi își relaxă strânsoarea, părând să cedeze.

„Atunci grăbește-te.”

Soren își smulse brațul din strânsoarea celuilalt vampir, apoi se îndreptă spre canapea, ridicând cadavrul îngrozitor pe umăr cu ușurință. Ieși pe ușa din spate, duse corpul la lac și cercetă zona în timp ce mergea.

Nu detectă niciun vecin în apropiere și nici alte drumuri în afară de cel pe care veniseră. Singura altă clădire era un șopron dărăpănat lângă cabană.

Era o pădure fantomă. Abandonată.

Afară, departe de prezența sufocantă a lui Hendrick, Soren făcu tot posibilul să nu cadă în disperare. Încercă să nu se gândească la expresia de pe fața lui Gabe când îi spusese să tacă sau la sunetul vocii lui când îl implorase pe Soren să nu plece.

Fusese atât de stupid să creadă că ar putea avea un final fericit. Să creadă că greșelile lui din trecut nu aveau să-l ajungă din urmă. Piciorul răsucit al lui Gabe…

Era a doua oară când Gabe își rupea un os din cauza lui Soren.

De două ori era deja prea mult.

Soren își analiză următorii pași în timp ce căuta pietre prin zonă pentru a le băga în buzunarele bietului cadavru. Cel mai simplu plan ar fi fost să-l lase pe Hendrick să ia ce voia. Să-l atragă într-un fals sentiment de siguranță și apoi… să atace? Sau mai bine… să fugă. Să fugă și să nu privească înapoi.

Să-l lase pe Gabe să-și trăiască viața umană normală, departe de toată mizeria supranaturală a lui Soren.

Nu conta că Gabe avea deja un frate și un cumnat supranaturali.

Aceasta era propria lui petrecere de autocompătimire, așa că putea rămâne în negare dacă asta voia.

Așa că îl va lăsa pe Hendrick să-l păstreze. Să-l atingă și să-l rănească. Asta ar fi făcut Soren din trecut. Ar fi acceptat o pierdere din demnitatea și autonomia corpului său în schimbul unei eventuale libertăți.

Dar nu mai voia să facă asta.

Nu voia să murdărească amintirea atingerii lui Gabe cu ghearele lipicioase ale lui Hendrick. Mai ales dacă nu avea să mai simtă niciodată atingerea omului său.

Voia să se agațe de acele amintiri.

Mâinile puternice ale lui Gabe. Modul în care îl lăsa pe Soren să conducă. Felul în care îl privea de parcă ar fi fost ceva prețios.

Când corpul fu încărcat cu pietre, Soren îl aruncă fără ezitare în lacul puțin adânc. Nu avea să ascundă cadavrul prea mult timp, dar asta era. Soren avea lucruri mai importante de care să se îngrijoreze.

Ezită înainte să se întoarcă la cabană. Se întrebă ce făcea Gabe chiar în acel moment. Soren spera că nu suferea. Sperase că Jay se trezise repede și îl dusese pe omul lui la spital.

Soren își trecu o mână prin păr, imitând inconștient gesturile lui Gabe. Observă că îi tremurau mâinile.

Gabe fusese rănit. Gabe suferea.

Nu putea suporta asta. Era greșit ca Soren să nu fie acolo cu el. Partenerul lui era în durere. Perechea lui avea nevoie de el.

La naiba cu fuga.

Soren aparținea lui Hyde Park.

Și ar face orice ca să se întoarcă acolo unde îi era locul.

Soren intră din nou în cabană și îl găsi pe Hendrick aprinzând focul în șemineul uriaș. Cu ce scop posibil, Soren nu avea nici cea mai mică idee. Era mai mult decât sigur că nu aveau nevoie de căldură.

Probabil ticălosul voia doar să creeze atmosfera dramatică potrivită. Pentru că așa era Hendrick când venea vorba de asta: o patetică regină a dramei fără scop propriu, care trebuia să se simtă stăpân pe altcineva ca să simtă că valorează ceva.

„Nu ai fugit”, comentă Hendrick, cu ochii în foc, fără să observe evaluarea mușcătoare și tăcută a lui Soren.

Soren își reprimă impulsul de a răspunde cu un meritat: „Ei bine, evident că nu, dacă stau aici.” Acesta era genul de răspuns care l-ar fi lăsat rupt, sângerând și incapabil să fugă. Exact motivul pentru care Hendrick era cel mai rău.

De ce să spui lucruri evidente dacă nu vrei răspunsuri sarcastice în schimb?

„Apropie-te”, îi făcu semn Hendrick cu o mână, fără să se ostenească să-l privească în ochi. „Lasă-mă să te privesc.”

„Aici sunt bine.”

„Soren…”

Soren ura acel ton de avertisment și mustrare, ca și cum Hendrick ar fi vorbit cu un copil încăpățânat.

„E suficient cât să mă facă să cred că nu mă placi.”

„Nu te plac.”

Ups. Partea asta nu trebuia spusă cu voce tare.

Hendrick îi aruncă o privire întunecată.

Soren fusese odată mult mai bun la a fi precaut cu acest nenorocit, dar acum îi era greu să se întoarcă la vechea teamă. Voia să termine cu această farsă. Voia să se întoarcă la Gabe.

„De ce mă vrei?” se trezi întrebând.

„Tu îmi aparț…”

„Da, știu. «Îți aparțin». Dar de ce mă vrei? Nici măcar nu mă placi. Chiar merită toate astea? Pânditul, ascunsul în cabana asta prăfuită cu un cadavru împuțit, pentru cineva care nici măcar nu-ți place?”

Privirea lui Hendrick o întâlni în sfârșit pe a lui, ochii reci și duri ca întotdeauna.

„Poate că ești tot ce mi-a mai rămas.”

Soren reflectă la asta. Poate că era adevărat. Prietenii lui Hendrick dispăruseră, iar comunitatea din care făcuse parte toată existența lui vampirică se destrăma. Soren se întrebă cum de celălalt vampir nu înnebunise încă. Probabil nu era departe de asta.

Poate tocmai de aceea se străduia atât de mult să-l recupereze pe Soren. Poate credea că asta va întârzia lucrurile, că o față familiară ar putea servi drept ancoră, chiar dacă sufletul lui Soren nu putea face oficial acest lucru.

Soren își dori să poată simți milă pentru Hendrick, dar pur și simplu… nu putea. Ticălosul ăsta îi luase deja prea mult. Nici nu merita mila lui Soren.

Totuși, nu era mai presus de a încerca să raționeze cu el, dacă asta însemna să nu fie lovit într-o luptă.

„Ar trebui să o iei de la capăt, Hendrick”, spuse el, menținând o voce calmă și neconflictuală. „Este o oportunitate pentru tine. Găsește pe cineva cu care să te potrivești. Pe cineva a cărui simplă existență să nu te facă să vrei să-i zdrobești viața.”

Hendrick își înclină capul, studiindu-l pe Soren cu un zâmbet ciudat pe față.

„Crezi că nu am avut alte animale de companie?”

Soren clipi, nedumerit.

Hendrick râse, alimentând din nou focul.

„Am avut altele, îngerule. Alte comori frumoase. Cum crezi că mi-am omorât timpul în toți anii în care ai fugit de mine? Niciunul nu mi-a menținut interesul prea mult timp.”

„Unde sunt acum?” întrebă Soren, deși se temea că știa deja răspunsul.

Zâmbetul lui Hendrick se lărgi.

„Unde crezi? Eliminati corespunzător. Așa cum poate ar fi trebuit să fac și cu tine. Mă faci sentimental, cred. Ai fost prima mea… posesie. Primul vampir pe care l-am făcut doar pentru mine.”

Privirea lui alunecă peste Soren, grea ca o atingere.

„Și încă ești cel mai frumos dintre toți.”

Soren încercă să proceseze cuvintele pe care le auzea. Câte persoane omorâse Hendrick în viața lui lungă? Testând diferiți parteneri și ucigându-i când nu se potriveau nevoilor lui.

De asta Soren nu putea simți milă pentru celălalt vampir. Pentru că Hendrick era rău, crud și lipsit de milă. Unul care trata alte creaturi vii ca pe niște jucării sau gunoaie, după bunul plac.

Însăși existența lui era o risipă de spațiu. O pierdere de timp pentru Soren.

Simțea vârtejul emoțional pe care îl avea față de Hendrick… crescând. Amărăciunea pentru tot ce îl făcuse să îndure. Furie pentru că fusese smuls de lângă omul căruia îi aparținea. Mânia totală și absolută față de această jalnică scuză de bărbat care continua să-i provoace atâta durere fără niciun motiv real, în afară de dorința lui egoistă și plictiseala.

De fapt, poate că Soren nu avea un vârtej de emoții.

Poate era pur și simplu al naibii de furios.

„Ești incapabil să iubești, nu-i așa?” întrebă Soren, vocea tremurând de furie.

Hendrick lăsă în sfârșit să cadă bățul cu care răscolea focul și își îndreptă toată atenția spre el.

„Să iubesc?” întrebă el, vocea picurând dispreț. „Asta crezi că ai găsit tu? Cu acel mic om al tău?”

Soren nu știa de ce întrebarea îl luă prin surprindere, dar așa fu. Tresări, incapabil să-și ascundă reacția.

Hendrick începu din nou să râdă.

„Crezi că ți-ai găsit sufletul pereche?” se batjocori el. „Cine te-ar putea iubi, îngerule? Ești bun doar pentru un singur lucru. Fața aceea frumoasă. Și chiar și pe aceea o strici cu gura ta nenorocită. Tot. Al. Naibii. Timp.”

Temperamentul lui Soren explodă.

„Cel puțin eu nu a trebuit niciodată să abuzez sau să constrâng pe alții doar ca să am pe cineva în patul meu.”

Și gata cu încercarea de a raționa cu răpitorul lui. Zâmbetul lui Hendrick dispăru într-o clipă, iar trăsăturile i se contractară de furie. Ochii i se întunecară, colții i se coborâră și se ridică într-o mișcare rapidă.

Așa erau manipulatorii nenorociți. Urăsc să fie confruntați cu propriile lor prostii.

Fără alt cuvânt, Hendrick se aruncă asupra lui Soren, doar o pată orbitoare de mușchi. Soren se aruncă înapoi cu ușurință. Poate că nu avea avantajul forței brute, dar îl depășea în viteză. Ieși pe ușa principală într-o clipă, întinzând mâna să apuce pușca pe care o ascunsese pe verandă.

Se pare că șopronul avea câteva unelte utile până la urmă.

Soren îi mulțumi în gând proprietarului cabanei pentru armele de foc. Nu ar fi fost suficiente să ucidă un vampir, dar erau suficiente ca să-l încetinească.

Soren trase o rafală de gloanțe spre Hendrick. Ochii vampirului se lărgiră în fracțiunea de secundă pe care o avu să observe arma.

Un glonț în piept fu suficient ca să-l împingă pe Hendrick câțiva metri înapoi, dar nu pentru mult timp. Continua să înainteze. Următorul glonț îi provocă o rană serioasă în brațul stâng.

Bine, ținta lui Soren nu era… chiar atât de bună. Dar Hendrick nu ajuta prea mult, continuând să alerge direct spre el.

Nu era doar un manipulator nenorocit. Era un manipulator nenorocit și încăpățânat.

În cele din urmă, Soren îl lovi direct în față cu al treilea foc. Înaintarea vampirului se opri instantaneu, iar corpul lui se prăbuși pe verandă.

Triumful lui Soren fu rapid invadat de dezgust.

„Al naibii de scârbos…”

Soren își duse o mână la gură, aproape cu dorința de a vomita, fără să știe măcar dacă un corp de vampir era capabil de așa ceva. Era complet în regulă cu sângele, dar materia cerebrală împrăștiată peste tot era pur și simplu… respingătoare.

Își luă un minut să se adune, ținându-și privirea departe de corpul mutilat din fața lui. Hendrick fusese un nenorocit oribil și criminal, dar lui Soren tot nu-i plăcea priveliștea corpului distrus.

Se așeză pe verandă, cât mai departe de mizerie. Se așteptase la mai mult… ușurare. Dar încă simțea furia, frica și îngrijorarea răsucindu-se în stomacul lui.

Poate avea nevoie de timp să proceseze victoria asupra bărbatului care îl terorizase toată viața.

Se pierdu în gânduri, reflectând la tot ce îi adusese pe el și pe Hendrick până în acest punct. Ar fi putut face ceva diferit pentru a evita acest rezultat îngrozitor?

Nu știa cât timp trecuse până când se ridică în sfârșit, dar soarele era mult mai sus pe cer. Soren trebuia să ia o decizie. Acum avea opțiuni.

Ar putea să-l lase pe Hendrick aici, să permită celuilalt vampir să se regenereze cu timpul. Capul lui Hendrick era distrus, dar nu complet separat de corp; s-ar fi vindecat, în cele din urmă. Soren ar fi putut să-l lase și să spere că această luptă îl va învăța să stea departe pentru totdeauna.

Soren ar fi putut fugi din nou.

Râse singur, sunetul având o tentă isterică.

Pe cine încerca să păcălească? Nu avea să fugă. Nu voia să plece. O parte din sufletul lui Soren era încă în Hyde Park. Cea mai bună parte a sufletului lui. Și dacă urma să se întoarcă… nu voia să-și petreacă restul existenței, oricât de lungă ar fi fost, privind peste umăr.

Și mai era și cealaltă parte a problemei: câți alții ar muri dacă l-ar lăsa pe Hendrick să trăiască?

Așa că era timpul să scape de el. Lumea ar fi fost mai bună astfel. Soren se întrebă pentru o clipă dacă Hendrick ar fi vrut, de fapt, să-și termine propria existență. Dacă asta era parte din motivul pentru care îl urmărise atât de obsesiv, chiar și fără protecția prietenilor lui din comunitate.

Soren descoperi că nu-i păsa prea mult, oricum.

Trase corpul lui Hendrick până la șemineu, evitând să privească prea atent capul zdrobit. Îl aruncă în foc la fel de lipsit de ceremonie cum aruncase proprietarul cabanei în lac.

Privi suficient cât să se asigure că trupul începea să ardă, apoi se întoarse spre șopronul în ruină, unde era sigur că văzuse câteva canistre de benzină.

Probabil ar fi economisit timp dacă le-ar fi turnat peste Hendrick încă de la început, luându-l prin surprindere după ce Soren scăpase de proprietarul cabanei. Dar Soren voise…

Nu era sigur ce voise.

Un fel de încheiere, presupunea, oricât de stupid îl făcea asta să se simtă acum. Voise să-i ofere lui Hendrick șansa de a face ceea ce era corect.

Dar se pare că nu fusese cazul.

Soren ieșea din șopron când văzu o siluetă familiară pe verandă.

Gabe.

Încă purtând hainele cu care Soren îl văzuse ultima dată. Arătau șifonate și rupte și clar trecuseră prin multe. Dar omul lui stătea drept, cu ambele picioare ferme și puternice, fără nicio rană pe el.

Soren procesă asta.

Hm. Omul lui nu mai era… om.

Și atunci Soren înțelese brusc valul acela de emoție pe care îl simțise în cabană când îl confruntase pe Hendrick. Legătura dintre parteneri. Simțise emoțiile lui Gabe peste ale lui. Furia lor combinată.

La fel cum acum putea simți ușurarea lui Gabe. Confuzia lui. Iubirea lui.

Soren rămase nemișcat, cu canistra de benzină strânsă în mâini.

„Am venit să te salvez”, spuse Gabe timid de pe verandă, fără să facă vreun pas spre el.

„O să ard un cadavru”, explică Soren, vocea lui joasă. Nu știa ce să creadă. Nu știa cum să se simtă.

Gabe oftă, trecându-și o mână prin păr, apoi îl privi pe Soren cu ochii plini de speranță.

„Pot să te ajut?” 🖤