Capitolul 17

 Soren

Soren se opri la jumătatea unei ochiuri din croșetatul lui, cu cârligul încă în mână, și ascultă atent. Ferdy era de obicei un câine liniștit. Soren aproape că nu auzise niciodată cățelul lătrând, în afară de o singură dată când Ferdy văzuse o veveriță în timpul uneia dintre alergările lui prin pădure.

Dar acum animalul lătra ca o furtună.

„Ferdy!” strigă Soren, proiectându-și vocea prin ușa dormitorului. „Liniște!”

Lătratul frenetic continuă.

Soren oftă și își întinse gâtul ca să se uite la telefonul de pe noptieră. Era aproape șapte dimineața. Gabe ar fi trebuit deja să fie acasă. Dar Ferdy nu lătra alarmat de fiecare dată când Gabe se întorcea de la muncă.

Se întâmpla altceva.

Soren se dădu jos din pat și își trase o cămașă peste pieptul gol. Lenevise, la naiba.

„Taci, cățelule!” strigă din nou. Nu avu niciun efect.

Soren coborî scările într-o clipă și ajunse la ușa din față, conducându-l pe Ferdy care lătra înnebunit spre sufragerie și închizându-l acolo, pentru orice eventualitate. Deschise ușa, pregătit să râdă de propria paranoia când avea să vadă că era doar vreo creatură din pădure sau o pisică rătăcită care îl înnebunea pe câinele prost.

Dar ceea ce văzu în schimb îi îngheță sângele.

Hendrick stătea acolo, ținându-l în fața lui pe Gabe, vânăt și însângerat.

Ținându-l literalmente.

Gabe atârna la câțiva centimetri de pământ, iar Hendrick îl ținea în aer cu o mână strânsă pe ceafa lui. Vampirul din Soren ieși la suprafață și preluă controlul într-o clipă, ochii lui analizând fiecare detaliu.

Acolo era Jay, corpul lui prăbușit pe o parte a verandei.

Avea gâtul rupt, probabil. Era una dintre cele mai rapide metode de a incapacita unul de-al lor pentru o scurtă perioadă de timp, mai ales dacă era luat prin surprindere.

Gabe era... nu nevătămat, dar viu. Era sânge, da, dar cea mai mare parte părea să provină din nasul lui. Probabil era rupt.

Soren își cercetă rapid omul. Nicio urmă clară de mușcături, nicio arteră tăiată. Dar piciorul drept îi era răsucit într-un unghi ciudat, iar ochii lui erau pe jumătate deschiși, sticloși, sugerând nivelul ridicat de durere.

Soren se luptă să rămână calm. Ura să-l vadă pe Gabe arătând atât de neajutorat. Îl ura cu o pasiune care îi făcea sângele să fiarbă.

Omul lui era puternic. Era curajos, indiferent ce îi spuneau nesiguranțele lui. Hendrick nu avea dreptul nici măcar să se uite în direcția lui Gabe, cu atât mai puțin să-i facă rău.

Vampirul din Soren voia să sfâșie, voia să mutileze, voia să-i smulgă capul lui Hendrick pentru că îi rănise partenerul.

Dar nu putea. Nu încă.

Gabe era viu. Era în mare parte întreg. Dar nu era încă în siguranță.

Hendrick, în schimb, abia părea deranjat. Nu exista nicio urmă de surpriză. Un om nu ar fi fost suficient ca să-l oprească, nu cu Jay scos din joc. Și judecând după poziția lui, Jay nu avusese timp să opună prea multă rezistență înainte să cadă.

Soren își concentră atenția asupra dușmanului. Fața lată a lui Hendrick purta un zâmbet, dar ochii lui întunecați erau goi. Reci. Ochii unui șarpe. Era îmbrăcat nepotrivit: flanel și denim.

Evident, într-un efort de a se amesteca printre oameni.

Asta nu ar fi trebuit să fie suficient. Soren ar fi trebuit să-i poată urmări mirosul dacă Hendrick rămăsese în oraș. Ar fi trebuit să-l găsească mai devreme.

„Mii de scuze”, spuse Hendrick, fără să pară deloc regretător. „L-am lovit puțin pe prietenul tău, nu cred că mă place prea mult.”

Îl scutură ușor pe Gabe pentru a sublinia cuvintele, corpul lui legănându-se în strânsoarea lui.

„Nenorocitule”, mormăi Gabe, vorbind neclar.

Soren se întrebă dacă partenerul lui avea o comoție cerebrală. Căldura îi străbătu corpul la acel gând.

Soren urmărea atent cum articulațiile degetelor lui Hendrick deveneau albe, strânsoarea vampirului pe gâtul lui Gabe înăsprindu-se. Hendrick i-ar fi putut zdrobi oasele cu acea mână dacă ar fi vrut. Oamenii erau fragili. Atât de al naibii de fragili.

Iar omul lui Soren era ținut de un monstru.

Soren luă o decizie.

„Gabe”, spuse el brusc. „Taci.”

Ignoră durerea din ochii lui Gabe la acele cuvinte și se concentră pe Hendrick. Sentimentele rănite se puteau vindeca. Un gât rupt nu.

Cel puțin nu pentru un om.

Soren își simțea corpul tremurând și nu putea decât să spere că era suficient de subtil încât Hendrick să nu observe.

Ar fi trebuit să știe mai bine.

Ieșise în fiecare noapte în care Gabe fusese la muncă. Se lăsase văzut prin oraș, sperând că asta îl va atrage din nou pe Hendrick. Crezuse că lipsa unui răspuns însemna că celălalt vampir plecase. Că își dăduse seama că Soren era mai multă bătaie de cap decât merita.

Era clar că Soren se înșelase.

În schimb, Hendrick descoperise slăbiciunea lui Soren, singura lui slăbiciune blestemată, și o ținea acum în palma lui, gata să o zdrobească în orice clipă.

Soren inspiră adânc și își împinse vampirul interior înapoi. Forța brută nu îl va ajuta acum, nu când Hendrick era mult mai puternic decât el.

Soren trebuia să gândească. Să planifice.

Simți cum colții i se retrag și știa că ochii lui reveneau la nuanța obișnuită de albastru pal. Încercă să-și păstreze expresia neutră, dar zâmbetul lui Hendrick se lărgi oricum; ticălosul era clar mulțumit de ceea ce vedea pe fața lui Soren.

„M-am gândit”, spuse Hendrick cu o sclipire jucăușă. „Nu mi-a plăcut cum s-a terminat ultima noastră mică discuție. Evident, te-am lăsat prea mult timp liber. Acum ești… confuz. Ai uitat cui aparții.”

Nu aparțin nimănui.

Cuvintele erau pe vârful limbii lui Soren. Dar aruncă o privire spre ochii aurii ai lui Gabe, acum larg deschiși de frică și frustrare, și fu nevoit să le înghită. Să-l enerveze pe Hendrick ar fi însemnat să riște singurul lucru care conta pentru Soren mai mult decât propria lui piele nenorocită.

„Ce vrei, Hendrick?” întrebă Soren în schimb. „Vrei să mă rănești? Să mă faci să plătesc? Sunt aici.”

Hendrick clătină din cap, pocnind ușor din limbă.

„Nimic din toate astea, îngerule. Vreau doar… să ne reconectăm. Mi-a fost dor de tine, știi?”

Stomacul lui Soren se răsuci când o mie de amintiri diferite încercară să iasă la suprafață în mintea lui. Amintiri cu mâinile lui Hendrick pe el. Amintiri de durere și umilință și de faptul că i se luase dreptul de a alege.

Voia să-i spună lui Hendrick că ar prefera să moară decât să-l lase să-l atingă din nou cu acele gheare murdare.

Dar trebuia să iasă din situația asta.

Soren trebuia ca Gabe să fie în siguranță mai întâi.

De consecințe avea să se ocupe mai târziu.

„Intrăm?” sugeră Hendrick, mișcându-se să-l împingă pe Gabe în interiorul casei.

„Nu.” Soren își încrucișă brațele, fără să se miște din locul lui din prag. „Nu este nevoie. Oricum m-am plictisit de orașul ăsta. Dă drumul omului. Hai să plecăm.”

Hendrick nu-l eliberă pe Gabe.

„Vei veni cu mine?” întrebă el, evident sceptic față de schimbarea lui Soren.

„Voi veni”, admise Soren. „Lasă omul jos.”

„Omul acesta…”

„A fost doar o distracție.” Soren nu se uită la Gabe, își ținu ochii fixați în ai lui Hendrick. „Un animal de companie. Acum m-am plictisit de el. Dar ar provoca... probleme... cu Roman și partenerul lui vampir dacă l-ai omorî. Ne-ar putea urmări.”

Nu era suficient pentru a-l convinge pe Hendrick că Gabe nu însemna nimic pentru el, dar celălalt vampir nu era mai presus de a-l ucide pe Gabe doar pentru sport. Ca pedeapsă. Soren avea nevoie ca ticălosul să înțeleagă că moartea lui Gabe ar aduce mai multe probleme decât merita.

„Nu merită”, spuse Soren. „Hai.”

„Nu ai nevoie să-ți împachetezi lucrurile?” pufni Hendrick, fără să facă vreo mișcare să-i dea drumul lui Gabe.

„Nu e nimic aici ce mi-aș dori.”

Hendrick tot nu se mișcă.

Stomacul lui Soren se strânse când își dădu seama... că trebuia să cedeze. Să facă un gest concret care să arate că îl alegea pe Hendrick.

Făcu un pas înainte, ieșind pe ușă, aplecându-se peste Gabe ca și cum omul nici măcar nu ar fi fost acolo.

Își lipi buzele de ale lui Hendrick. Ușor, ținându-și gura închisă. Dar stomacul i se întoarse chiar și la atât. Hendrick își trecu limba peste buzele închise ale lui Soren, râzând la tremurul corpului lui.

Asta era problema cu celălalt vampir. Soren nici măcar nu trebuia să pretindă că îi place. De fapt, Hendrick prefera când nu îi plăcea.

Soren se retrase înainte ca Hendrick să poată aprofunda sărutul.

„Ești gata?” întrebă el. Vocea îi suna surprinzător de stabilă. Era bine.

Putea face asta.

Hendrick, în sfârșit, în sfârșit, îi dădu drumul lui Gabe, aruncând omul lui Soren pe pământ ca pe un sac de gunoi. Soren nu se întoarse să-l vadă cum cade. Se temea că, dacă o făcea, vampirul din interiorul lui ar fi insistat să-l omoare pe Hendrick chiar în acel moment.

Și atunci ar fi murit toți.

Apucă mâna lui Hendrick și îl trase spre un Jeep care părea distrus, parcat pe alee.

„Aceasta este mașina ta?” întrebă Soren, deschizând partea șoferului înainte ca Hendrick să răspundă.

„Atât de nerăbdător”, spuse Hendrick. „Tu conduci, îngerule.”

În spatele lor, Soren auzi rugămințile lui Gabe, cu vocea frântă.

„Soren, te rog. Nu face asta. Nu pleca.”

Dar omul lui nu îi urmărea. Cum ar fi putut? Avea piciorul răsucit, probabil rupt. Respirația lui Soren i se opri în gât în timp ce cheile pe care i le dăduse Hendrick erau deja în contact.

Nu avea altă alegere.

Trebuia să plece.

Hendrick se așeză pe scaunul pasagerului, iar Soren porni mașina. Nu voia ca Hendrick să-l vadă ezitând.

„Omul acela părea teribil de atașat de tine”, remarcă Hendrick, cu ochii lui pătrunzători fixați pe profilul lui Soren.

„Oamenii sunt proști când vine vorba de asta”, murmură el.

Se îndepărtară, iar Soren respiră adânc și constant în timp ce ieșeau din cartier.

Soren se afla în situația de care se temuse atât de mult timp. Era din nou în ghearele lui Hendrick. Se aștepta să simtă groaza, frica, acele sentimente familiare de inutilitate.

Dar tot ce simțea era o ușurare imensă, amestecată cu o tristețe atât de profundă încât Soren se întrebă dacă nu cumva sângera pe dinăuntru.

Se îndepărtau de Gabe.

Omul lui avea să fie în siguranță. Partenerul lui avea să fie în siguranță.

Asta era tot ce conta.

Și sub acea ușurare, sub acea tristețe, era furia.

Cum îndrăznea Hendrick să facă asta? Cum îndrăznea, la naiba? Să se întoarcă în viața lui Soren. Să încerce să-i ia unul dintre puținele lucruri bune și reale care i se întâmplaseră vreodată.

Hendrick nu mai avea vechii lui prieteni care să-l susțină. Soren nu mai trebuia să se prefacă cuminte.

Soren nu avea să se mai prefacă.

Trebuia doar să-i îndepărteze suficient.

„Încotro?” întrebă Soren, păstrându-și vocea cât mai neutră.

„Există un loc unde am stat în ultima vreme. Va fi suficient pentru moment”, răspunse Hendrick. „Pentru ca noi doi să avem puțină... intimitate.”

Când intră pe autostradă, Soren luă în calcul să vireze brusc prin mediană în traficul care venea din sens opus. Poate ar provoca o explozie, ca în filme. Și Hendrick ar muri.

Lumea ar fi un loc al naibii de mai bun, asta era sigur.

Dar nu exista nicio garanție. Unul dintre ei sau amândoi ar putea supraviețui accidentului. Oameni nevinovați ar putea muri. Șansele pur și simplu nu erau suficient de bune.

Hendrick îl atinsese pe Gabe.

Pentru asta avea să plătească.

Soren avea să se asigure de asta.

Avea să plătească pentru tot.

Soren știa însă un lucru.

Doar unul dintre ei avea să iasă viu din această situație.