CAPITOLUL 6

 

CAPITOLUL 6:

 

  Direk s-a lăsat pe spate în scaun, frecându-și tâmpla în timp ce se uita la muntele de documente care îi aglomera biroul. Greutatea responsabilităților părea să nu scadă niciodată, dar bâzâitul brusc al telefonului său i-a distras atenția temporar. L-a ridicat, aruncând o privire la ID-ul apelantului. ,,Micul Spermatozoid”. Oftând, a răspuns.

-Ce s-a întâmplat?

-Direk, agentul de securitate nu mă lasă să intru în companie, s-a plâns Arthit la celălalt capăt al firului, cu voce iritată. Direk s-a încruntat.

-Ce? De ce nu?

-Nu știu. E nou? A spus că nu știe cine sunt.

-Probabil. Mă voi ocupa eu. A încheiat apelul și a sunat-o imediat pe secretara sa.

-Da, domnule? a răspuns ea prompt.

-Fiul meu e blocat afară. Agentul de pază nu-l lasă să intre. Ocupați-vă de asta.

-Îmi cer scuze, domnule. E noua echipă de pază. Probabil nu-l recunosc pe domnul Arthit. Mă ocup imediat.

-Bine. Asigurați-vă că se rezolvă și că vor fi avertizați.

-Am înțeles. Ar trebui să le reținem salariul?

-Nu e nevoie. Cunoscându-l pe fiul meu, probabil că i-a țipat în față, deja.

-Am înțeles, domnule. Câteva minute mai târziu, ușa biroului s-a deschis larg, iar Arthit a intrat, așezându-se pe scaunul din fața biroului lui Direk, oftând dramatic. O singură privire la el, și bărbatul a înțeles reacția agentului de pază. Îmbrăcat într-un maiou negru, pantaloni scurți până la genunchi și șlapi, cu părul ciufulit și barba neîngrijită, arăta mai mult ca un tâlhar decât ca fiul unui președinte de companie. Tatuajele îi erau întinse pe abdomen și pe picioare, completând imaginea rebelă.

-Ce naiba porți? a întrebat Direk, ridicând o sprânceană.

-Am fost leneș. Ești președintele, chiar contează asta? Le-am spus că sunt fiul tău și nu m-au crezut.

-Dacă aș fi fost agentul de securitate, nici eu nu te-aș fi lăsat să intri, a mormăit Direk, întorcându-se la hârtiile sale. Când a terminat în sfârșit, și-a luat jacheta de la costum și i-a făcut semn lui Arthit să-l urmeze. În timp ce ieșeau din birou, secretara lui s-a ridicat imediat în poziție de drepți.

-Ai rezervat restaurantul pe care l-am menționat, nu-i așa? a întrebat Direk.

-Da, domnule.

-Mă întorc după-amiază.

-Poftă bună, domnule, a spus ea, înclinându-se respectuos.

      În timp ce se îndreptau spre parcare, Direk i-a aruncat fiului său o privire piezișă.

-Ai putea măcar să te îmbraci decent. La urma urmei, ești singurul fiu al președintelui. Arthit a rânjit.

-Pe a cui mașină o luăm?

-A  ta.

- Direk, ai de gând să conduci mașina mea?

-N-ar trebui să mă conduci tu?

-Omule, m-am gândit să-l iau pe președinte ca șofer astăzi. Direk a oftat, ciupindu-și nasul în timp ce Arthit se plimba pentru a deschide portiera pasagerului cu un gest grandios dar batjocoritor. Fără tragere de inimă, s-a urcat în timp ce Arthit s-a așezat pe scaunul șoferului, cu o expresie satisfăcută. Motorul mașinii sport de aproape treizeci de milioane de baht a prins viață și înainte ca Direk să poată da un avertisment, Arthit a apăsat pedala de accelerație la maxim. Forța bruscă l-a aruncat pe bărbat, pe spate în scaun. Cu un mormăit iritat, Direk s-a întins și l-a lovit pe fiul său peste cap.

-Hei! Pentru ce a fost asta? s-a plâns Arthit, frecând locul unde aterizase mâna tatălui său.

-Condu cum trebuie, idiotule.

-Nu mă mai cicălii. Arthit s-a încruntat.

-Ăsta e un drum, nu o pistă de curse.

-Da, domnule, a spus Arthit tărăgănat, sarcastic, dar a dat drumul încet la accelerație. Direk a expirat, privind drumul. Familia lor lucrase în industria automobilelor de ani de zile, iar Arthit crescuse printre mașini, dezvoltând o obsesie pentru ele. Era un pilot priceput, unul excelent, de fapt. Dacă ar fi luat vreodată cursele în serios, ar fi dominat cu siguranță. Cu excepția acelei singure dăți în care a pierdut în fața lui Johan. Recordul lor era de câte o victorie fiecare, dar nu-și reglaseră încă conturile. Noaptea trecută, Arthit îl strigase din nou beat, pe Direk ceea ce nu era nimic nou. De fiecare dată când bea, îl striga, ca și cum ar fi fost un fost iubit în loc de tatăl său. Mai întâi, fusese tată. Apoi, devenise prieten. Acum, ținea locul unei foste soții, se pare. Direk nu știa cum de crescuse un fiu în felul acesta, dar, în multe privințe, Arthit era exact ca el în tinerețe. Așa tată, așa fiu. Arthit era atașat de el ca un lipici. Propriul tată al lui Direk îl crescuse ca pe un prieten și făcuse același lucru cu Arthit. Voia să fie cineva cu care fiul său să poată vorbi despre orice, fără frică sau secrete. I-a dat libertate, iar în schimb, Arthit nu a depășit niciodată limitele, a băut, a fumat, s-a lăudat cu cuceririle sale, dar niciodată nu s-a atins de droguri și nu a intrat în bucluc serios.

Rolul său de tată era simplu: să-l întrețină și să-l pregătească să se descurce singur. Dacă  risipea averea moștenită, era vina lui.

-Dacă îmbătrânesc și nu vrei să ai grijă de mine, e în regulă, i-a spus odată Direk. Să-mi oferi suficient pentru ultimele mele zile și mă voi descurca. Dar știa că Arthit nu-l va abandona niciodată. În ciuda bravadei sale nesăbuite, băiatul era profund atașat de el. De fiecare dată când se îmbăta, îl suna. „Direk, ajută-mă! Direk, sunt beat! Direk, nu pot ajunge acasă!” De fiecare dată. Apelul din seara precedentă, fusese diferit însă. Arthit vorbise despre un prieten care murise, dar care încă părea să dăinuie, ca și cum timpul lui nu s-ar fi încheiat. Și Direk știa, fiul său nu vorbea despre prietenul său. Se gândea la mama lui. Nu vorbeau niciodată despre ea, era un acord nerostit între ei. Dar Direk știa că rana nu se vindecase niciodată.  Arthit plânsese la înmormântarea ei, dar  puțin, apoi își ștersese lacrimile. De atunci, nu se mai lăsase niciodată  zdrobit de durere. Și într-o zi, când Direk va pleca, va trebui să se pregătească pentru o altă suferință.

   În timp ce intrau în parcarea restaurantului, Arthit s-a uitat în jur.

-De ce e locul atât de liniștit? Nu-mi spune că ai rezervat totul din nou, Direk.

- Ba da.

-De ce?

-Pur și simplu am simțit nevoia. Arthit a râs disprețuitor.

-Îți etalezi din nou averea, nu-i așa? Direk știa ce urma.

-Pot să iau patru sute? Vreau să-mi iau o mașină nouă.

-Pe care?

-Un Lexus.

-LC-ul?

-Da.

-Ce s-a întâmplat cu banii de la ultima ta cursă?

-I-am economisit. Direk a oftat.

-Deci, în loc să-ți folosești proprii bani, îi economisești și vi să-i ceri  pe ai mei? Arthit a rânjit ironic.

-Haide, o să concurez din nou și te voi răsplăti.

 -Nu mai e nevoie să concurezi. Concentrează-te pe rezidența ta. Arthit a gemut, evident enervat. Cursele se desfășurau pe pista lui Direk, iar ori de câte ori numele fiului său era pe listă, locul era plin. El era vedeta câștigătoare a pistei. Dar Direk nu avea de gând să-l lase să se simtă confortabil trăind nesăbuit pentru totdeauna. Într-o zi, va trebui să-și asume responsabilitatea nu numai pentru el însuși.

Dacă fiul lui Direk rata câteva curse, atmosfera de pe pistă se estompa considerabil. Conversațiile zumzăiau din cauza absenței lui, iar oamenii întrebau constant de el. Direk se trezea prins într-o dezbatere nesfârșită dacă ar trebui să-i permită lui Arthit să continue să concureze sau ar trebui să pună capăt definitiv? Fiul său avea un talent incontestabil, dar cursele erau periculoase, iar o singură mișcare greșită putea duce la dezastru.

Trecuse mult timp de când luaseră masa împreună. Când Arthit era încă la liceu, Direk își propusese să se întoarcă acasă la cină în fiecare seară. Nu era întotdeauna așa însă, înainte ca soția lui să moară, lucrurile fuseseră diferite. Dar după moartea ei, s-a forțat să-și facă timp, indiferent cât de încărcat era programul său, să stea la masă în fața fiului și să-i asculte conversația nesfârșită. Poveștile lui Arthit nu se terminau niciodată. El avea întotdeauna ceva de spus profesoarei atrăgătoare cu sâni mari, bătrânei profesoare de sport mereu morocănoase, fetei din altă clasă care îl plăcea (dar pe care o respingea pentru că avea sâni mici).  Apoi au fost meciurile de fotbal care l-au lăsat zgâriat și învinețit, clădirea de matematică a școlii cu toaletele ei mereu stricate, examenele de thailandeză pe care le pica constant și cearta din cantină care se termina cu el aruncând un bol de supă de vită cu tăiței într-un rival din clasa a VIII-a. Întotdeauna își termina poveștile cu ceva absurd, cum ar fi: „Totuși, nu-ți cere scuze tatălui său, mi-aș pierde mândria.” Viața lui școlară fusese un vârtej de haos, dramă și năzbâtii. Când Arthit s-a mutat într-un apartament de la universitate, timpul lor împreună s-a diminuat. Între munca lui Direk și studiile extenuante ale lui Arthit, medicina,  toate  ocaziile de a lua mese împreună au devenit rare. Și privind grupul hârțâit de prieteni pe care și-l făcuse fiul său, în special Tonfah, Direk se întreba adesea de ce Arthit, propriul său fiu, se împrietenise cu cineva ca el.

    La restaurantul liniștit și privat pe care îl rezervase Direk, și-au comandat masa. În timpul prânzului, tatăl l-a întrebat despre viața lui.  În mod previzibil, fiul său a început să vorbească despre cât de iritant era să fie în secții și despre cum insultase fără să vrea mai mulți pacienți.

-Nu mai cuteza să-ți insulti pacienții. Ești doctor, l-a mustrat Direk.

-Sunt atât de enervanți! Și asta cu doctorii supraveghetori prin preajmă. Dacă aș fi doctor adevărat, probabil i-aș lovi pe unii dintre ei. Gen: «Vrei medicamente sau un șut?» a mormăit Arthit, tăindu-și friptura cu forță. Direk a oftat.

-Sunt îngrijorat pentru tine. Plănuiești să te specializezi?

-Nu, sunt prea leneș. Tu ce crezi, Direk? a întrebat el, vârându-și o bucată de carne în gură.

-Cred că psihiatria ți s-ar potrivi. Arthit s-a încruntat.

-De ce?

-Pentru că pacienții psihiatrici s-ar simți liniștiți văzându-te. S-ar gândi: «Uau, doctorul meu e mai nebun decât mine!» a spus Direk impasibil. Arthit s-a înecat cu mâncarea, râzând atât de tare încât aproape și-a răsturnat băutura.

-Tonfah pare interesat de psihiatrie, a adăugat Direk, privindu-și fiul cum își recăpăta calmul.

-Bravo lui. Orice specialitate ar alege, Tonfah va excela. Dar eu?

-Gândește-te bine. Direk a clătinat din cap. Asta e cea mai nerușinată întrebare pe care am auzit-o vreodată. Concentrează-te mai întâi pe absolvire. Ultimele tale note mi-au dat dureri de cap.

-Uită de nota zece, nici măcar nu există un nouă care să mă înveselească. Arthit a rânjit. Adevărată dedicare pentru a-l dezamăgi pe tatăl meu.

-Sau poate ești doar slab în privința vieții, dar compensezi cu note, a mormăit Direk, frecându-și tâmplele. Nu era prea strict în privința materiilor academice, picase el însuși câteva materii înainte de a absolvi în cele din urmă, dar nonșalanța fiului său putea fi epuizantă. După prânz, s-au pregătit să plece, dar înainte să o facă, Arthit a menționat în treacăt:

-Direk, mă gândesc să-mi fac un alt tatuaj.

-Ce fel de tatuaj?

-Nu știu încă. Îi voi cere sugestii artistului.

-Unde? a întrebat Direk. Fiul său avea deja destule, dar majoritatea erau ascunse sub haine. Încă își amintea primul tatuaj, un text îndrăzneț, scris pe piept: <Fiul lui Direk.>

-Da, sigur. Orice te face fericit. Direk nici măcar nu-l putea certa pentru asta, să insulte așa un tatuaj, era ca și cum s-ar fi insultat pe sine.

-Poate umărul drept. Ce crezi, Direk?

-Doar nu-ți face un tatuaj cu fața mea.

-De ce nu? Oamenii își tatuează fețele taților tot timpul.

-Te rog, nu. Nu trebuie să fiu cu tine în fiecare secundă a vieții tale.

-Aww, atât de emoționant. Și m-am gândit că te-ai simți onorat. Direk a oftat. Odată își tachinase propriul tată, Dilok, exact așa. Ciclul  continua. În timp ce părăseau restaurantul și se întorceau cu mașina, traficul se întindea la nesfârșit în fața lor.

-Cu traficul ăsta, crezi că vom ajunge până după-amiaza? a întrebat Arthit.

-Nu pare. De ce e atât de rău?

-Habar n-am.

-Trebuie să te întorci la birou în după-amiaza asta?

-Da. Arthit a ridicat din umeri.

-Mai bine sună-ți secretara și anunță-o că vei întârzia.

Direk a făcut-o, iar secretara lui, o femeie practică, l-a asigurat că nu prea avea de lucru în după-amiaza aceea. Chiar i-a sugerat să-și amâne întâlnirile pentru a doua zi și să petreacă timp cu fiul său cât avea ocazia. El a fost de acord.

-Nu prea am ce face în după-amiaza asta. Vrei să ieșim? a întrebat el.

-Uau, Direk mă invită în oraș. E ca o întâlnire l-a tachinat Arthit.

-Întoarce mașina și du- mă la birou.

-Glumesc! Unde ar trebui să mergem?

-Nu știu. Unde te duci de obicei în zilele libere?

-În zile ca asta? Pur și simplu conduc fără țintă. Fără o destinație reală. Probabil va ploua, totuși.

-Bine. Hai să mergem.

În timp ce mergeau, ascultau melodii vechi la radio. Din când în când, vorbeau. Apoi, după o pauză lungă, Arthit a întrebat dintr-o dată.

-Direk?

-Ce?

-Ai patruzeci și șapte de ani. Ce părere ai despre viață acum? Direk s-a uitat la el.

-De ce întrebi?

-Doar din curiozitate, nu vreau să îmbătrânesc. Direk a expirat.

-Nu m-ar deranja să mor de bătrânețe. Viața e doar... mai calmă acum. Dar tu? Ai douăzeci de ani. Simți că ai crescut, că te-ai maturizat ?

-Nu chiar. În capul meu este aceeași harababură ca întotdeauna. Poate puțin, dar e greu de explicat.

-Cum așa?

-E înfricoșător să îmbătrânești.

-E normal. Ești într-o fază de tranziție.

-Crezi că poți fi nemuritor, Direk?

-Ce fel de întrebare e asta?

-Nu știu. Vei muri înaintea mea? Poți aștepta să plec eu primul? Direk a râs disprețuitor dar îngrijorat în același timp.

-Ești nebun? Desigur, voi pleca eu primul. Sunt mai în vârstă.

-Nu neapărat.

-Arthit, ești încă beat? Sau e din cauza melodiilor? Arthit a oftat și a schimbat melodia, evitând greutatea propriilor gânduri. Era clar că Donut încă îl bântuia. Nu o menționa niciodată pe mama lui, dar Direk își dădea seama, se gândea mereu la ea. Își dorea să creadă că era încă cu el. Dar în adâncul sufletului, știa că nu era. Direk s-a lăsat pe spate în scaunul din dreapta, bătând ușor coapsa cu degetele în timp ce melodia se auzea prin difuzoarele mașinii.

-Piesa asta nu e rea, a remarcat el, uitându-se pieziș la Arthit. Nu e momentul să faci o schimbare, relaxează-te, ia-o ușor. Ești încă tânăr. Arthit a râs, degetele lui strângându-se în jurul volanului.

-Da, știu. Ugh, urăsc asta. Vocea lui transmitea o frustrare familiară, deși Direk știa că nu era vorba de piesă.

-Nu voi murii prea curând.

-Serios?

-Da. Dar dacă o voi face, voi trimite pe cineva să te ia. Ne-am înțeles?

Arthit a chicotit sec.

-Ar fi grozav. Tonul lui era ușor, dar Direk știa că vorbea serios. Gândul de a pierde pe altcineva drag, nu era ceva cu care Arthit era pregătit să se confrunte.

   O tăcere apăsătoare s-a așternut între ei înainte ca Arthit să geamă brusc, trecându-și o mână prin părul deja ciufulit.

-Destul, la naiba. E vina lui Donut. De ce mai e prin preajmă? Nu-l putem omorî din nou? Ce enervant. Direk l-a lăsat să se descarce. Așa era Arthit, intens, agitat când ceva îl rodea, dar niciodată pentru mult timp. Îi erau necesare câteva zile să  revină la normal. Dacă cineva îl întreba dacă Arthit avea pe altcineva în afară de el, răspunsul era da, avea prieteni. Dar un partener romantic? Asta era o altă poveste. Personalitatea lui dură nu se preta tocmai la relații. Își prețuia libertatea, ura să se simtă legat și mai mult decât orice, refuza să riște din nou să aibă inima frântă. Direk bănuia că frica îl ținuse complet pe Arthit departe de dragoste. Poate că era moartea mamei sale. Poate că faptul că l-a văzut pe Direk cum aproape se prăbușise când a trecut prin asta, l-a făcut să decidă că era mai sigur să nu iubească deloc. Ploaia a început să cadă, lovind ușor parbrizul. Arthit conducea fără țintă, așa cum făcea întotdeauna când ceva îl tulbura. Continua să conducă până se simțea mai bine. Odată, ajunsese la plajă fără să-și dea seama. Direk auzise poveștile despre Donut, dar nu era același lucru, mama lui Arthit nu murise într-un accident sau din cauza unei crime. Ea murise de cancer când el avea  cincisprezece ani. Pe atunci, Direk a mers peste tot, biserici, temple,  preoți, călugări, ghicitori, mediumi, oriunde i-ar fi putut oferi cineva, chiar și cea mai mică șansă de a contacta spiritul. Dar de fiecare dată primea același răspuns, ea dispăruse. Venise vremea ei. Îi spusese lui Arthit asta.  Și amândoi au înțeles că era rău. Chiar dacă Donut încă zăbovea pentru că timpul lui nu se terminase, mama lui Arthit își terminase călătoria. Acum era împăcată. Cei vii erau cei care trebuiau să continue. Dacă cineva a crezut că aceasta era doar o poveste tristă, se înșela. Era mai complicat decât atât. Nu mulți oameni știau că Arthit era metis. Mama lui fusese din California. Locuiseră acolo până când ea a murit. După aceea, niciunul dintre ei nu a mai suportat să rămână într-un loc plin de amintirile ei, așa că s-au întors în Thailanda. Arthit avea șaisprezece ani când s-au mutat. Direk îi vorbise ocazional în thailandeză în copilărie, așa că se putea descurca, și în scurt timp, a devenit fluent. Prea fluent, de fapt. Băiatul avea un talent pentru un limbaj colorat care putea face chiar și vorbitorii nativi să roșească. Alesese să studieze medicina datorită mamei sale. Ea fusese bolnavă de când se știa, iar în copilărie, promisese că va deveni doctor și o va vindeca. Însă murise înainte ca el să pună piciorul la facultatea de medicină. Gândul la asta încă îi frângea inima lui Direk. Arthit era un scandalagiu rănit. La sfârșitul anului, urmau să se întoarcă în California. De Crăciun, una dintre ultimele lor tradiții comune ca familie, era aceasta. Cei trei își petrecuseră ultimul Crăciun împreună înainte ca ea să moară, pe trei ianuarie. În fiecare an de atunci, au rămas până la Anul Nou înainte de a se întoarce în Thailanda. În acest timp, nimănui nu i se permitea să-i contacteze. Prietenii lui Arthit știau să nu-l contacteze până pe zece ianuarie dacă el nu se întorcea. Dar Arthit nu era o figură tragică și tristă. Avea rănile lui, toată lumea le avea, dar el le purta în felul său. Asprimea lui nu era o mască, el era pur și simplu cine era. Și mai presus de toate, ura mila.

-Hei, Arthit, a spus Direk, rupând tăcerea.

-Ce?

-Vrei să te căsătorești?Arthit aproape a virat brusc.

-Stai, ce? De unde naiba a venit asta? Direk a rânjit.

-Fiica președintelui NTY Group te place. Arthit a râs ironic.

-Direk, încerci să-mi aranjezi o căsătorie?

-Da, chiar aș pune și o geantă.

-Ce geantă? Arthit a început să râdă, iar Direk i s-a alăturat.

-E busty ( voluptuoasă)?

-De ce e prima ta întrebare? Întreabă despre personalitatea sau aspectul ei. L-a tachinat Direk.

-Sânii mari compensează totul. Direk a oftat.

-Poate cupă... C.

-Bine, dă-i line-ul meu. O să vorbesc cu ea.

-Serios?

-Nu, o să mă prostesc puțin.

-Ești groaznic, a spus Direk, clătinând din cap.  Nu poți să te joci pur și simplu cu fiica unuia dintre partenerii mei de afaceri. Ce-ar fi să te căsătorești cu ea în schimb? E bogată.

-Cât de bogată?

 -Cam cât e Johan de bogat. Arthit a fluierat.

-La naiba, serios? Bine, atunci, practic îmi cad banii în brațe.

-Nu vrei o poveste de dragoste dramatică? Să te oblige tatăl tău să te căsătorești din motive de afaceri?

-De ce aș vrea asta? Banii sunt destul de buni, dar trebuie să ne căsătorim? Nu putem doar, știi, să ne distrăm?

-Asta e tot ce ai în cap?

-Asta și bani. A răspuns Arthit serios. Direk a râs de expresia băiatului.

-Deja îmi pare rău pentru ea. Ar trebui să-i spun tatălui ei că fiul meu nu e suficient de bun pentru fiica lui.

-Nu m-ar face asta să par rău?

-N-ai putea arăta mai rău. Au continuat să meargă, glumind și tachinându-se, greutatea conversației lor anterioare dispărând.

-Te-ai gândit vreodată să te recăsătorești? a întrebat Arthit brusc. Te-am văzut uitându-te la pieptul secretarei tale.

-Nu mă uitam! A negat Direk vehement.

-Nu minții. Am văzut.

-Ai fi bine dacă m-aș recăsători?

-Nu. Dacă vrei să mă vezi cum îmi pierd mințile, fă-o. Direk a rânjit.

-Ești posesiv Arthit, știi da? Fiul său i-a aruncat o privire frustrată, oftând exasperat. Dar lui Direk îi plăcea pur și simplu să-l tachineze. Nu se întâmpla des ca Arthit să-și lase garda jos așa. După un timp, Arthit a oprit mașina în fața casei lui Direk.

-Condu cu prudență, a spus Direk în timp ce cobora. Aici nu e o pistă de curse.

-Știu, nu mă mai cicălii. Direk a închis portiera mașinii și așa cum era de așteptat, Arthit a demarat în trombă puțin la ieșire, doar ca tatăl său să-l ia la rost. Tipic lui...

     Arthit a intrat în apartament, trântind ușa în urmă, cu un clic discret. Spațiul familiar părea mai reconfortant decât de obicei după o după-amiază petrecută cu mașina cu Direk. Mișcarea, schimbarea de peisaj, toate ajutaseră. Pentru prima dată după mult timp, simțea că poate respira. Era bine să treacă peste toată situația cu Donut. Trebuia să meargă mai departe. A repetat cuvintele în minte, ca și cum dacă le-ar fi spus suficient de mult, le-ar fi făcut adevărate. Gândul persistent că mama lui era încă acolo îl rodea, refuzând să fie îngropată complet. Dar, într-adevăr, cum putea fi? Direk făcuse tot posibilul să confirme ceea ce Arthit știa deja în adâncul sufletului. Totuși, îndoiala i se încolăcea pe la marginile minții, refuzând să se disipeze complet. Scuturându-se de gânduri, a expirat brusc.

-Mai întâi, a mormăit el, întinzându-și brațele. Trebuie să mă duc să țip la Donut și Min. Mă enervează.

   Câteva zile mai târziu, Min s-a mutat în apartament, iar odată cu începutul semestrului, Arthit s-a trezit îngropat sub vizitele la secții și prelegeri. Zilele lui deveneau monotone: epuizare, jocuri, somn. Nu era timp de băut, nici de curse nocturne. Doar rutina constantă a muncii. Zgomotul de la vecini se diminuase semnificativ. Poate că puștiul ăla vorbise în sfârșit cu ei. Asta, cel puțin, aducea un sentiment de pace. Se pare că puștiul ăla era oarecum util. Probabil că Donut se bucura de sosul lui cu busuioc, iar Min părea să se adapteze bine. Se intersectau din când în când pe hol în drum spre clasă, schimbând saluturi scurte din cap sau saluturi leneșe, verbal. În rest, viața a continuat în ritmul ei obișnuit, plictisitor.

Până în seara aceea....

    Ploaia cădea în fâșii groase, cerul era întunecat și mohorât, aerul era încărcat cu mirosul de pavaj ud. Tipic pentru sezonul musonului. Lui Arthit nu-i păsa. Nu-i păsa că se udă, nu-i păsa de vântul care urla printre clădiri. Pășind pe balcon, s-a sprijinit de balustradă, aprinzându-și o țigară. Prima gură de aer i-a adus căldură în plămâni, ancorandu-l în prezent. Și-a lăsat privirea să se îndrepte spre balconul alăturat. Puștiul era acolo. În majoritatea nopților, Arthit avea spațiul doar pentru el, dar în seara asta, vecinul stătea la balustradă, privind ploaia. După un moment, s-a întors și și-a scos portofelul.

-Cât costă o țigară? a întrebat el nepăsător. Arthit a rânjit.

-O sută pe țigară. Fără ezitare, puștiul i-a întins o bancnotă de o sută de baht. Arthit i-a dat o țigară, împreună cu bricheta.

-Nu mă taxezi prea mult, nu-i așa? a întrebat puștiul, aprinzând flacăra.

-Țigările importate sunt scumpe, a răspuns Arthit ridicând din umeri. Puștiul a examinat bricheta din mâna lui.

-Frumoasă brichetă.

-Da.

-Cât costă? Arthit i-a aruncat o privire neîncrezătoare.

-Încerci să cumperi tot ce am eu?

-Da. Cât costă?

-Două mii. Puștiul a dat din cap.

-Dă-mi numărul tău de card. Nu am destui bani cash. Arthit a oftat, dar și-a spus numărul PromptPay. Un moment mai târziu, telefonul său a sunat. Plată primită. I-a întins bricheta.

-Am cumpărat-o cu două mii două sute, a recunoscut el. Dar am folosit-o, așa că ți-am făcut o reducere. Ai de gând să fumezi pe bune? a întrebat Arthit, privindu-l curios. Puștiul nu părea a fi un fumător obișnuit,  nici brichetă, nici semne evidente de obișnuință.

-Nu sunt sigur.

-Știi că poți obține o brichetă de la Seven-Eleven pentru câțiva baht, nu?

-Asta arată frumos.

-Și nu te deranjează să plătești două mii pentru ea?

-Îmi place.

-Destul de corect. A rostit Arthit înclinând din cap. Conversația lor s-a stins. Au stat în tăcere, privind ploaia, singurul semn de mișcare fiind căderea ocazională a jarului țigărilor lor. Apoi, copilul a vorbit din nou.

-Îmi pare rău. Arthit a clipit, oprindu-se în mijlocul unui fum. Vorbea cu el? Și-a întors capul, dar copilul nu se uita în direcția lui. Ochii lui erau concentrați undeva departe în orizont.

-Nu, nu mi-e dor de tine, a continuat copilul, cu o voce calmă, dar fermă. Serios, e doar o ușurare. Nu mă atașez. Arthit a înțepenit.

 Cu cine naiba vorbea? O fantomă?

Aproape că uitase că copilul putea vedea fantome. Asta trebuia să fie! Vorbea totuși cu cineva din camera lui.

-Emma, nu mă mai cicălii, a oftat copilul exasperat. Lui Arthit i-a înghețat sângele.

Emma?

-De când ești atât de cicălitoare, Emma? a mormăit copilul, clătinând din cap. Țigara lui Arthit i-a alunecat dintre degete, stinsă instantaneu de ploaie. S-a împleticit înapoi în camera lui, închizând ușa balconului cu mâini tremurânde.  Inima îi bătea puternic în piept în timp ce stătea pe marginea patului, strângându-și capul. Respirația îi era scurtă și neregulată.

Emma...!? Mâinile îi tremurau incontrolabil. Tot corpul îi era rece, stomacul i se strânsese în noduri. Cu degetele amorțite, și-a luat telefonul și a format numărul lui Direk. Apelul abia a sunat înainte ca Direk să răspundă.

-Ce s-a întâmplat?Vocea lui Arthit era răgușită.

-Direk. Direk, Direk, Direk!

-Ce este? De ce te panichezi?

-Direk... Emma. O pauză. Apoi, vocea lui Direk, precaută.

...Arthit.

-Copilul de alături, a șoptit Arthit, cu pieptul încordat. Poate vorbi cu fantomele. L-am auzit spunând numele Emmei! L-am auzit spunându-l!  O tăcere apăsătoare și-a făcut apariția, apoi Direk a vorbit.

-Arthit, nu e amuzant.

-Nu glumesc, Direk. A strâns mai tare telefonul. Emma e încă aici. Mama e încă aici, l-am auzit. Încă o pauză. Mai lungă de data asta. Apoi aceeași precauție..

...Arthit. Tânărul putea auzi ezitarea din vocea lui Direk, greutatea nerostită din tăcerea lui. Dar Arthit știa. Știa ce auzise. Și știa...Emma era încă acolo.

Maya ⁠♡