capitolul 3

 

CAPITOLUL 3

 

  Camera slab luminată era cufundată în tăcere, cu excepția ticăitului ritmic al ceasului, a zumzetului slab al aparatului de aer condiționat și a picăturilor slabe și intermitente de apă dintr-o sursă nevăzută. O atmosferă grea persista în aer, apăsând pe pieptul lui Daotok ca o greutate invizibilă. Strălucirea slabă a lunii se strecura printre perdele, aruncând umbre lungi și distorsionate pe podea. Atunci a observat o siluetă stând la picioarele patului său, pe jumătate învăluită în întuneric. Un fior rece i-a pătruns în oase, mai rece decât ar fi trebuit să permită camera cu aer condiționat. Instinctele îi șopteau că ceva nu era în regulă, dar epuizarea i-a amorțit simțurile. Și-a închis ochii strâns, forțându-se să ignore neliniștea apăsătoare, să o alunge ca pe un vis pe jumătate evocat de mintea sa obosită. Apoi, pătura de la picioarele lui s-a mișcat. A simțit o smucitură ușoară, dar intenționată. Daotok a oftat, bănuind deja vinovatul.  Cu o mișcare leneșă a piciorului, a așezat pătura la loc, ignorând deranjul. Dar prezența de la picioarele patului nu s-a retras. În schimb, s-a mișcat. O strânsoare rece i-a înconjurat glezna. Apoi, din nou o smucitură violentă. Uimit, Daotok a tresărit în picioare, cu inima bătându-i puternic în piept. Vocea lui, somnoroasă și iritată, a străpuns aerul.

-Ce faci? Tăcere. Silueta a rămas nemișcată, o umbră amenințătoare, al cărei contur se distingea doar în semiîntuneric. Apoi, a ridicat o mână, încet și a îndreptat-o direct spre el. Daotok s-a încruntat, urmând linia invizibilă trasată de degetul întins. Degetele lui au atins  instinctiv metalul rece al colierului de pe claviculă.

-Pandantivul  meu? Vrei să-l scot? a întrebat el, cu o voce plină de neîncredere. Nu a primit niciun răspuns.

-Lasă-o baltă. Mă duc la culcare. Pufnind, s-a trântit la loc, trăgându-și pătura peste cap, într-un gest clar de dispreț față de vizitatorul straniu. Însă a comis o greșeală. Următoarea smucitură a fost departe de a fi blândă. De data aceea, a fost puternică, trăgându-l peste saltea. Degetele i s-au chinuit să se agațe, prinzând marginea patului exact la timp pentru a se opri înainte să se prăbușească pe podea. Respirația i s-a transformat în rafale rapide și sacadate în timp ce își îndrepta privirea spre siluetă.

-Bine, bine! a izbucnit el, ridicându-se la loc. Oftând obosit, și-a desfăcut brățara de la încheietura mâinii, considerând că era suficient de aproape.

-A trage pe cineva de picior așa, e incredibil de nepoliticos, știi. Dacă ai ceva de spus, spune-o pur și simplu în loc să mă hărțuiești. Umbra s-a apropiat, silueta sa mișcându-se în lumina slabă până când a apărut o față familiară.

-Donut. Daotok a clipit. Arăta... normal. Fără sânge. Fără răni grotești. Doar un tânăr palid într-un tricou alb și pantaloni lungi, cu tenul ușor fantomatic, dar altfel neschimbat. Încet, Donut s-a așezat la capătul patului, cu privirea fermă.

-Tu. Daotok și-a mijit ochii.

,,Numele tău este Dao, nu?”

-Da. Ce vrei? Vocea lui era plată, neimpresionată.

-Dacă ești aici să te cerți despre spațiul din pat, nu te deranja. Trebuie să dorm pe partea dreaptă, altfel nu pot adormii.

,,Nu e vorba de asta.” Donut a oftat.

,,Am nevoie de o favoare.”

-O favoare? A repetat Daotok, regretând deja că întreținuse conversația.

,,Vreau niște busuioc sotat de la mătușa Jom.” A urmat o pauză lungă. Daotok s-a holbat inexpresiv.

-Mă bântuiești pentru mâncare?

,,Te rog. Te implor. Vreau să mănânc.Și, de asemenea, vreau să afli cine m-a ucis.” Daotok a oftat brusc, frecându-și tâmpla.

-Nu a fost prietena ta?Asta spuneau știrile.

,,Nu cred. Vocea lui Donut era fermă. Te rog, ajută-mă.”

-Nu. Sunt prea leneș. Expresia lui Donut s-a întunecat, buzele strânse într-o linie subțire.

,,De ce ești atât de lipsit de inimă? Pari decent din exterior.” Daotok s-a holbat la el, neimpresionat.

,,Dacă nu mă ajuți, te voi deranja în fiecare seară” Daotok nu i-a dat niciun răspuns.

,,Știai că dormi exact în locul unde am murit?” a continuat Donut, cu o voce straniu de calmă.

,,Pot să-ți fac ce vreau.” Un fior i-a străbătut șira spinării lui Daotok. A oftat, resemnându-se cu soarta sa.

-Bine. Ce vrei mai exact să fac?

,,Nu știu.”

-Ce?

,,Încearcă să-l întrebi pe doctorul de alături. Și el o cunoștea pe prietena mea.”Înainte ca Daotok să-l poată întreba mai departe, silueta lui Donut a pâlpâit  și apoi, a dispărut. Preț de câteva momente, Daotok a stat pur și simplu acolo, holbându-se la spațiul gol în care fusese Donut. Apoi, cu un alt oftat, s-a prăbușit la loc, trăgându-și din nou pătura peste cap.

-Mă voi gândi la asta mai târziu. Vreau doar să dorm...

~ ~ ~

   Arthit s-a rezemat de pielea uzată a canapelei, lăsându-se cuprins de simfonia haotică a barului. Râsul și conversațiile se dispersau, amestecându-se cu parfumul bogat și îmbătător al alcoolului. Lumina slabă pâlpâia, aruncând umbre pe pereții de cărămidă, în timp ce o trupă live cânta o melodie blues în fundal. Și-a învârtit whisky-ul în pahar înainte de a-l da pe gât. Arderea lentă trasând o cale familiară pe gâtul său. Lăsând paharul gol jos, a întins mâna după sticla de lângă el, doar pentru a descoperii că era la fel de goală.

-S-a terminat deja? A mormăit el, înclinând sticla pentru a confirma că nu mai era nicio picătură.

-Comandă încă una, i-a sugerat un prieten la fel de leneș, tolănindu-se lângă el. Arthit a expirat, frecându-și tâmpla. Tocmai se întorsese dintr-o cursă auto mult așteptată, prima după luni de zile. Cu jante noi-nouțe, unele pentru care îl făcuse pe Direk să plătească nu tocmai puțin. Arthit dominase pista fără ezitare.  Adrenalina fusese de nedescris, fiorul vitezei, vântul care îi vuia pe lângă urechi și virajele strânse care îi solicitau fiecare picătură de concentrare. Și bineînțeles, a câștigat. Premiul în bani stătea confortabil în buzunarul său și intenționa să sărbătorească cu stil alături de ceilalți piloți. Băuturile curgeau de aproape două ore, iar efectele îl ajungeau din urmă rapid. Nu mai băuse alcool de mult timp, ceea ce îi făcea toleranța la alcool mai slabă decât de obicei. Avea gâtul uscat și continua să bea, fără să se obosească să se miște. Când cineva i-a sugerat să plece, camera se învârtea, iar corpul îi era de plumb.

-Hai să te ducem acasă, a spus unul dintre prietenii lui, bătându-l pe umăr.

-Lasă-ți mașina aici. Te duc eu. Arthit abia a reușit să dea din cap, cu pleoapele pe jumătate închise. Cineva l-a ridicat, iar el  s-a lăsat ghidat afară. Vocea celor din jur  era un murmur îndepărtat, abia înregistrat în mintea lui confuză. Înainte să-și dea seama, a fost aruncat într-o mașină, membrele lui fiind prea grele pentru a se mișca. Ultimul lucru pe care și-l amintea era zumzetul motorului înainte ca întunericul să-l înghită cu totul. Când s-a mișcat din nou, era scos din mașină.

-Mulțumesc, omule. Cine ești?

-Sunt eu, Mai. Oricum, hai, am ajuns.

-Bine. Mă duc eu sus. Condu cu grijă.

-Da.

Arthit abia dacă a conștientizat schimbul de replici, împleticindu-se în holul apartamentului. S-a forțat să ajungă la lift, apăsând butonul cu palma și așteptând nerăbdător. În momentul în care ușile s-au deschis, a intrat, apăsând butonul pentru etajul șapte. Stomacul i s-a strâns violent, iar capul i-a bubuit în semn de protest. În mod normal, putea suporta alcoolul, dar în seara aceea fusese diferit. Exagerase, iar corpul său îl pedepsea pentru asta. Când liftul s-a oprit în sfârșit, a ieșit împleticindu-se, croindu-și drum pe holul slab luminat. Ajungând la ușă, s-a sprijinit de perete și a scotocit prin buzunar după cardul de acces. Degetele lui însă, nu au  găsit  nimic.

-La naiba. Unde e? S-a pipăit, verificând fiecare buzunar, dar tot nimic.

-Grozav. Pur și simplu grozav. Oftând, a renunțat și s-a întors spre altă ușă de la acel etaj. A bătut încet, așteptând. După câteva momente, chiriașul a crăpat ușor ușa.

-Mi-am pierdut cardul de acces. Pot să mă strecor aici? a spus Arthit ușor dezorientat. Vecinul s-a uitat fix la el înainte de a închide ușa fără un cuvânt. Arthit a clipit, nedumerit.

-Ce naiba? Enervat, a bătut iar, mai insistent. Ușa s-a deschis din nou puțin.

-Ce mai vrei acum? a întrebat vocea plată a vecinului său.

-Chiar și pe canapea e bine. Mi-am pierdut cardul de acces. Sunt beat. Chiriașul a oftat, dar nu a spus nimic, pur și simplu a închis ușa din nou și nu a redeschis-o, în ciuda faptului că Arthit a bătut insistent.

-Nenorocitul, nenorocit, a mormăit el în șoaptă, frecându-și tâmplele.  Simțindu-se prea epuizat ca să se mai certe, și-a scos telefonul și l-a sunat pe North. După câteva momente, cineva a răspuns în sfârșit.

-Ce s-a întâmplat? s-a auzit vocea amețită de somn a lui Johan.

-Lasă-mă să vorbesc cu iubitul tău.

-Ce vrei de la iubitul meu?

-Nenorocitule, chiar e momentul să fii posesiv? Nu pot intra în cameră.

-Asta e problema ta.

-Johan, nenorocitule, grăbește-te! Prietenul lui nu-mi deschide ușa. Sunt beat, mi-am pierdut cardul! Johan a gemut iritat.

-Bine, bine. După o clipă, vocea somnoroasă a lui North a înlocuit-o pe cea a lui Johan.

-Ce este, P”?

-Spune-i prietenului tău să-mi deschidă nenorocita aia de ușă.

-Ă...?

-Sunt beat, nu mai pot, iar prietenul tău se comportă ca un nenorocit fără inimă. Suntem singurii oameni de la etajul ăsta.

-Deci, vrei să dormi cu el?

-Nu-mi pasă! Canapeaua, podeaua, orice, doar să nu stau  afară. Ultima dată m-am trezit crezând că am febră dengue de la toate mușcăturile de țânțari.

-Bine, bine. O să încerc. Arthit a gemut, lăsându-și capul să cadă pe spate pe perete. Abia închisese ochii când ușa de lângă el s-a deschis scârțâind. Vecinul său a apărut, întinzându-i ceva. O sticlă de repelent împotriva țânțari.

-Stai, a mormăit Arthit.

-Nu e nevoie să o returnezi, a mormăit chiriașul înainte de a închide din nou ușa. Arthit s-a uitat la sticlă neîncrezător.

-Nenorocit, al naiba nenorocit... Resemnat, l-a sunat din nou pe North.

-Ce mai e acum, P”?

-Prietenul tău mi-a dat repelent împotriva țânțarilor. North a izbucnit în râs.

-Se pare că nu-i place nimic din ceea ce faci.

-Spune-i că dacă nu mă lasă să intru, o să-i bat la ușă, toată noaptea.

-Bine, bine. Nu după mult timp, ușa s-a deschis în sfârșit. Arthit a observat cu ușurință privirea enervată de pe fața vecinului său înainte de a se strecura înăuntru, îndreptându-se direct spre baie. Stomacul i s-a răzvrătit și nici măcar nu s-a obosit să închidă ușa înainte de a vomita. Printre gâfâieli seci, un sunet i-a ajuns la urechi. O femeie care plângea. Arthit a înlemnit. Strigătele au devenit mai puternice, dureroase și disperate. Sângele i-a înghețat.

-Taci, a mormăit el, ținându-și capul care-i bubuia. Plânsul s-a intensificat. Strângând din dinți, a expirat greu. -Ți-am spus să taci, sau vrei să ne batem în țipete? S-a lăsat imediat tăcerea. Arthit a închis ochii.

Ce naiba se întâmpla în locul ăsta?

~ ~ ~

  Daotok stătea în pragul băii sale, cu brațele încrucișate, privind în tăcere bărbatul beat întins pe toaletă. Oaspetele său, dacă putea fi numit așa, îmbrățișa vasul de porțelan ca un iubit pierdut de mult, cu respirația grea de mirosul acru de alcool și regret. La început, Daotok refuzase categoric când bărbatul îi ceruse să stea acolo, intenționând să-l lase afară să se descurce singur, dar apoi North l-a sunat, practic implorându-l să-l ajute. Fără tragere de inimă, cedase, punându-i o sticlă de repelent de țânțari în mână, înainte de a-l lăsa în cele din urmă pe bețiv să intre pentru a evita o agitație și mai mare la ușa lui. Daotok băuse și el, desigur, dar niciodată în această măsură. Judecând după starea bărbatului care gemea în toaletă, trebuie să fi băut suficient cât să tranchilizezi un elefant. Chiar mai devreme, Daotok îl auzise țipând la cineva din baie, cineva care plânsese. Nu, nu cineva... ceva. O fantomă. Idiotul ăla nenorocit chiar o amenințase. Și acum, prezența dispăruse complet, ca și cum nici măcar supranaturalul nu i-ar fi putut tolera prostiile. Ei bine, aceasta era o problemă rezolvată. Dar acum, ce naiba trebuia să facă Daotok cu mizerabilul bețivan leșinat în baia lui? Nu avea nicio intenție să-l târască afară, era prea mult efort. Să-l curețe? Absolut deloc. Nu era bonă. Cel mai bun mod de acțiune era probabil să-l trezească și să-l scoată de acolo cât mai curând posibil. Cu un oftat, Daotok s-a apropiat și l-a scuturat pe bărbat de umăr cu ezitare. Niciun răspuns. A scuturat mai tare. Tot nimic. Poate că agenții de securitate s-ar putea ocupa de asta. Ridicând receptorul telefonului, Daotok a format recepția și a cerut asistență. Câteva minute mai târziu, doi agenți de pază au bătut la ușa lui.

-Este în baie, a spus Daotok, conducându-i înăuntru. Agenții au ezitat, schimbând priviri precaute înainte de a se uita la inconștient.

-A spus că locuiește în apartamentul de alături, dar și-a pierdut cardul de acces, a explicat Daotok, urmărind reacțiile lor.

-Ah, ce păcat, a spus unul dintre ei cu un chicotit stânjenit.

-Biroul de administrație este închis peste noapte. Îl putem ajuta să se mute, dar dacă și-a pierdut cardul de acces... va trebui să stea afară. V-ar deranja să-l lăsați să stea aici peste noapte? a întrebat  celălalt gardian. Daotok și-a mijit ochii.

-Ați putea măcar să-l mutați din baia mea?Gardienii au schimbat o altă serie de priviri neliniștite.

-Ei bine... pentru siguranța lui, e mai bine dacă rămâne înăuntru. A recunoscut unul dintre ei.

-Doar dacă asta nu vă face probleme... Daotok și-a strâns buzele într-o linie subțire, contemplând. Era o bătaie de cap. Dar cearta cu ei era și mai mare bătaie de cap. Cu un oftat resemnat, a cedat.

-Bine. Îmi pare rău că v-am deranjat atât de târziu. Mă voi ocupa singur. Gardienii păreau ușurați.

-Bine. Dar vă rog să nu ezitați să ne sunați dacă aveți nevoie de ceva. Odată ce ușa s-a închis în urma lor, Daotok s-a întors către scandalagiul beat, simțind un val familiar de iritare cum i se așterne în piept. Nimănui nu-i plăcea să aibă un străin în casa lui, mai ales unul beat.  Nu avea de gând să fie gazdă mai mult decât era necesar. Fără ezitare, a închis ușa băii și a rotit încuietoarea.

,,Vrei să spui că va sta acolo toată noaptea?”

Vocea Emmei s-a auzit din pat, amuzamentul  însoțindu-i cuvintele.

-Da. A răspuns Daotok ferm.

„De ce?”

-Nu e problema mea.

„Ești atât de lipsit de inimă, Michael.” A oftat ea. „E un vecin, știi. Și North ți-a cerut ajutorul.” Daotok nu a răspuns. Doar a oftat din nou, de data aceea mai tare, făcând-o pe Emma să chicotească.

-Ce e așa amuzant? A mormăit el, ursuz.

„Nimic. Doar că, mereu cedezi când te roagă North, Ter sau Phoon” l-a tachinat ea.

-Sunt prietenii mei.

„Exact. Așa că fii drăguț. Nu e chiar greu.” Daotok a râs disprețuitor.

-Nu mai vreau să fiu drăguț.

„Știu”, a spus Emma încet. „Dar nu toată lumea este crudă, Daotok. Prietenii tăi dovedesc asta.” Tânărul nu a mai răspuns. Nu era nimic de spus. Emma a oftat, știind clar când să se oprească. O tăcere apăsătoare s-a lăsat între ei. Noaptea s-a prelungit și înainte ca Daotok să-și dea seama, lumina soarelui a pătruns prin fereastra balconului. Muncise din nou toată noaptea. Întinzându-se, s-a dus la baie și a descuiat ușa. A intrat și l-a împins pe bărbat în umăr.

-Trezește-te. A urmat un geamăt scurt, iar bărbatul și-a ridicat încet capul, mijind ochii.

-Baie? Daotok s-a holbat împrejur.

-Da.

-Am dormit aici?

-Da.

-Ah. Bine. Mulțumesc pentru locul în care am dormit. A căscat și s-a întins, somnoros.

-Cât e ceasul?

-Șase.

-Am înțeles. Fără alte cuvinte, s-a ridicat și a ieșit, surprinzător de nepăsător. Daotok se așteptase să facă o criză de nervi pentru că fusese lăsat să doarmă în baie, dar nu părea să-i pese câtuși de puțin. Uitându-se în jur, tânărul a observat că încăperea era impecabilă. Nicio mizerie, nicio urmă de vomă, nimic nelalocul lui. Cel puțin asta a fost o ușurare, nu-și dorea să curețe după el. Cu un oftat, a deschis robinetul cu apă caldă, lăsând cada să se umple în timp ce se dezbrăca. S-a îmbăiat o vreme, tensiunea topindu-se încet de pe umeri. După aceea, s-a prăbușit pe pat, în sfârșit gata să doarmă puțin. Idioții beți nu erau problema lui. Nu mai erau... Niciodată.

~ ~ ~

  Arthit a gemut în timp ce își întindea membrele înțepenite, mușchii durându-l din cauza efectelor unei nopți grele.

-Doamne, mă doare atât de tare... a mormăit el, dându-și umerii peste cap ca să alunge disconfortul. În sinea sa, nu se putea hotărî ce era mai rău, să leșine afară sau să petreacă noaptea ghemuit într-o cabină de baie. Cel puțin în baie, nu se trezise acoperit de propria vomă sau plin de mușcături de țânțari. Nu era tocmai confortabil, dar fusese suficient de curat și sincer, putea dormi aproape oriunde când trebuia. Târându-se din ,,patul său improvizat”, s-a îndreptat spre biroul de administrație al apartamentului. Din fericire, funcționarii erau deschiși și după ce le-a explicat situația, i s-a dat un card de acces de schimb.  Cu un oftat ușurat, s-a întors cu greu la apartamentul său, dezbrăcându-se de hainele pe care le purta imediat ce a pășit înăuntru. După un duș lung, s-a prăbușit în pat, epuizarea provocându-i aproape instantaneu somn. Nu era sigur dacă visa sau era încă pe jumătate treaz. Camera era învăluită în întuneric, făcând prezența de lângă el cu atât mai suprarealistă.

-Iar ești... tu... Pe marginea patului, cu o privire la fel de nonșalantă ca întotdeauna, stătea Donut. Arthit a gemut, frecându-și tâmplele.

-Serios? Încerc să dorm.

,,Nu fi așa. Vorbește-mi puțin.”

-Încă sunt mahmur.

,,Aseară, am vrut să te ajut, dar nu m-au lăsat să intru.” Arthit s-a încruntat.

-Ei? Cine nu te-a lăsat să intri în baie? Întrucât acela era în mod clar un vis, nu s-a simțit atât de tulburat de conversație pe cât s-ar fi simțit în mod normal. L-a studiat pe Donut, care arăta exact la fel ca înainte să moară, tricou simplu, pantaloni lungi, părul lui obișnuit dezordonat. Fără sânge, fără răni, doar pielea lui era palidă ca moartea.

„Doamna aceea, P’Cream. Cea care și-a făcut fanta lângă cadă. E intensă, omule. Dar când ai țipat la ea, a înlemnit. Sincer, a fost amuzant.” Donut a chicotit, clătinând din cap.

„Ultima dată, ai țipat la fantoma aia spânzurată, iar acum ai amenințat-o  pe Cream. Ești un mare idiot.” Arthit a pufnit, nervos.

-Da? Nu-mi amintesc nimic. Trebuie să fi fost băutura.

„Ei bine, ai speriat-o. Nu a mai îndrăznit să plângă după aceea.” Gândul l-a făcut pe Arthit să chicotească, dar amuzamentul lui s-a stins când Donut a devenit brusc serios.

„Ascultă, Thit. Îmi trebuie enorm de multă energie ca să intru în vise sau să traversez camere. Deci, e serios.” Arthit a oftat exasperat. -Bine, scuipă tot!

„Vreau să mănânc sosul cu busuioc al mătușii Jum. A urmat o tăcere lungă și apăsătoare.

„Haide, du-te și cumpără-mi și niște tămâie. L-am rugat pe Daotok să o facă, dar probabil a uitat.” Arthit și-a ciupit nasul gânditor, apoi a vorbit.

 -Mătușa Jum a fugit cu iubitul ei mai tânăr la Surat Thani. Fața lui Donut s-a întunecat. „Serios? La naiba. Bine, atunci spune-i mamei să nu-mi mai aducă ouă înăbușite. M-am săturat de ele.”

-De ce nu o vizitezi chiar tu, în vis?

„Nu pot. Ceva mă ține pe loc. Și îți spun, nu cred că Min m-a omorât.” Arthit a înțepenit, inițial a făcut ochii mari, apoi s-a strâmbat.

-Ai iluzii. Min a mărturisit deja poliției, îți amintești? Încă o aperi chiar și după ce te-a omorât. Trezește-te, prietene.

,,În niciun caz. Știi cât de mult m-a iubit Min. Nu m-ar fi omorât.”

-Corect, continuă să-ți spui asta. Arthit a clătinat din cap neîncrezător.

-Ai înșelat-o, idiotule. Crezi că nu v-am auzit certându-vă în fiecare zi? Sincer, nu e de mirare că a cedat și te-a omorât. Donut a oftat, trecându-și o mână prin păr.

„Haide, Thit. Nu am înșelat! A fost o neînțelegere. Sigur, Min e irascibilă, nepoliticoasă și dură. Nu e blândă sau dulce ca alte femei. Și da, mă bătea și mă înjura zilnic. Dar nu m-ar fi omorît. Mai ales când era beată.” Arthit s-a încruntat. Convingerea din vocea lui Donut l-a făcu să se oprească și să contempleze.

-Chiar crezi asta?

„Da, omule. Sincer, nu știu. Tot ce știu e că nu-mi amintesc nimic. Nici nu mi-am dat seama că sunt mort timp de trei sau patru zile. Ajută-mă să aflu adevărul, Thit. Măcar așa pot merge mai departe.” Arthit a oftat din nou.

-Unde să mergi mai departe?

„În viața de apoi, idiotule. Unde altundeva? Uite, sunt niște fantome superbe aici, dar m-am săturat.”

-De ce? Ce e rău în a rămâne? Dacă sunt și femei...

„Pentru că sunt singurul bărbat fantomă de aici. Toate fantomele femei se adună după mine. Nu mai e distractiv, omule. Știi că mi-e frică de fantome. Am rămas doar pentru că lui Min nu-i era frică. Dar acum, aici? Există Aing-ul suspendat, Prao de pe acoperiș, Cream din cadă... sunt peste tot. Și toate mă hărțuiesc. Nu mai pot suporta.”

În ciuda lui, însuși, Arthit a rânjit, ușor batjocoritor.

-Bine, bine...Lasă-mă să mă trezesc și voi verifica pentru tine.

„Mulțumesc, omule.”

   Arthit trebuie să fi ațipit din nou, pentru că atunci când s-a trezit, era deja prânzul. După o masă rapidă și un duș, a plecat să o viziteze pe Min la închisoare. Stând în fața peretelui despărțitor de sticlă, a privit-o cum intră, îmbrăcată în uniforma ei standard de deținută. Privirea ei pătrunzătoare s-a oprit asupra lui, surpriza in se putea citii pe față.

-De mult timp nu ne-am văzut, a salutat ea, cu o voce nepăsătoare. Arthit a studiat-o. Acoperită de tatuaje, emanând aceeași atitudine dură pe care o cunoscuse dintotdeauna.

-Da. Cum e viața aici?

-O, știi. Grozav. Închisoarea e o adevărată explozie de pasiune și culoare, a răspuns ea impasibilă.

-Dar tu? Nu ai mers  la muncă sau la facultate? De ce ești aici? Arthit s-a aplecat în față și a vorbit șoptit.

-Am venit în vizită pentru că am vorbit cu Donut aseară. Sprânceana lui Min s-a arcuit.

-O, câte jointuri ai fumat?

-Niciunul. Vine mereu la mine în vise. De când a murit, tot trece în camera mea. Asta, i-a atras femeii atenția. Expresia ei a devenit serioasă.

-Stai puțin. Încă ești în aceeași cameră?

-Da. De ce? A întrebat Arthit nepăsător. Min a ezitat înainte de a întreba.

-Nu te-ai mutat?

-Sunt prea leneș să mă mut. În plus, cineva a luat deja vechea cameră a lui Donut. Min s-a holbat la el.

-Vorbești serios? Expresia ei s-a întunecat.

-Cine naiba se mută într-o cameră bântuită?Arthit a ridicat din umeri și a răspuns natural.

-Chiria a fost ieftină. Nu-i e frică de fantome. Min a expirat brusc.

-Și Donut... ce a spus mai exact? Arthit i-a întâlnit privirea.

-A spus că nu l-ai omorât. E adevărat? Min a încremenit complet. Apoi, după o lungă pauză, a șoptit.

-Nu știu. Arthit s-a încruntat, neîncrezător.

-Ce vrei să spui?

Vocea lui Min era calmă, dar presărată cu nesiguranță.

-Chiar nu știu, Thit. Și de fapt, asta e problema.

Maya ⁠♡