Prolog

18 iunie 1815

Waterloo, Belgia.




Tot ce simțea Roman era durere.

Focul direct al tunurilor britanice distrusese formația infanteriei sale. Nu știa câți supraviețuiseră, dar asta nu mai părea să conteze.

Roman nu mai avea mult timp de trăit.

Întins pe spate pe pământul dur, în timp ce se lupta să respire, știa că fusese împușcat undeva în partea inferioară a corpului, poate în șold sau în coapsă, dar îi era prea frică să se uite în jos pentru a vedea leziunea. Simțea cum sângele îi părăsea rapid corpul. Știa că nu mai avea mult timp.

Începea să simtă un frig puternic. Asta nu putea fi un semn bun.

O umbră a căzut peste fața lui Roman, blocându-i vederea către nori. S-a străduit să-și focalizeze privirea. Fusese găsit de un medic?

Bărbatul care se apleca asupra lui nu părea deloc un soldat, dar ochii lui verzi erau totuși fixați asupra lui Roman cu o intensitate derutantă.

-Liderul tău a fugit, cred, spuse bărbatul într-o franceză fără accent, așa că Roman nu era sigur ce voia să spună prin -liderul tău.

 Liderul lui ar trebui să fie același cu al lui Roman. Dar nu spuse nimic în răspuns. 

- Vrei să înceteze durerea? Vocea bărbatului era joasă și blândă, dar cumva se transmitea perfect, chiar și peste gemetele celorlalți soldați răniți din jur.

Roman clătină din cap, ochii verzi ai bărbatului păreau aproape amuzați de răspunsul lui. 

- Și de ce nu?

- Cu o rană ca asta, dacă durerea încetează, înseamnă că sunt mort, reuși Roman să spună cu voce răgușită.

- Și nu vrei să mori? Chiar dacă te doare?

Roman clătină din nou din cap. Nu era pregătit. Voia să-și revadă familia. Pe surorile sale, pe părinții săi. Nu voia să moară într-o țară străină, departe de camarazii săi soldați.

-Ce s-ar întâmpla dacă aș putea opri durerea și totuși ți-aș putea promite o viață lungă, foarte lungă? Degete delicate îi mângâiară fața lui Roman.

Suna prea bine ca să fie adevărat. Un pact cu diavolul, dar lui Roman nu-i păsa. Dădu frenetic din cap.

 -Atunci da. Te rog. Te rog, ajută-mă.  

- De data aceasta, vocea lui sună ca un gâlgâit și simți gustul metalic al propriului sânge în gură.

Degetele străinului se opriră. 

- Dacă te ajut, ce ai face pentru mine?

- Ce dorești? 

- Roman i-ar fi dat orice.

- Promiți să rămâi lângă mine?

Era o cerere ciudată, venind de la un bărbat pe care nu-l văzuse niciodată, dar era destul de ușor de răspuns. 

- Îți promit.

Bărbatul zâmbi, arătându-și dinții albi și drepți.

 - Închide ochii.

Roman se supuse, sperând că piciorul lui nu urma să fie amputat chiar acolo, pe podeaua dură. Asta era ceea ce tocmai acceptase?

A urmat o înțepătură de durere ascuțită, dar nu în picior.

Era în gât. O mușcătură. Bărbatul... bea din el?

Roman a deschis ochii, înclinând capul pentru a privi fața lipită de gâtul său, iar perechea de ochi care i-au întâlnit privirea nu mai erau verzi. Erau complet negri, fără iris sau alb care să se vadă deloc. De parcă fiecare pupilă se extinsese peste tot ochiul.

Gura bărbatului era pătată de roșu. Îmbibată cu sângele lui Roman, care picura de pe colți. Nu era sigur dacă acei colți fuseseră acolo cu câteva clipe în urmă.

O halucinație?

Roman voia să țipe, dar era prea obosit pentru a scoate măcar un sunet înăbușit. Se răcise și mai mult. Leșina.

Ultimele cuvinte pe care le auzi înainte ca întunericul să preia controlul au fost: 

-Amintește-ți promisiunea.