CAPITOLUL 4

 Roman


Roman ar trebui să plece. Imediat.

Era atât de aproape să-l omoare pe acel om. Nu mușcându-l sau hrănindu-se cu el, ci pur și simplu lovindu-l până la moarte. Dar vocea lui Danny trecuse cumva prin ceața ucigașă, demonul său se conectase mai mult cu băiatul tremurând decât cu prada din fața lor.

Asta în sine era o revelație.

Partea rațională umană din el era conștientă că era în pericol; că avea colții complet scoși, că demonul său se vedea în ochii lui și că, în orice moment, Danny ar fi început să țipe și ar fi fugit spre dealuri.

Dar partea rațională umană din el nu era cu siguranță la conducere în acel moment.

Dulce. Miere dulce. Al nostru, al nostru, al nostru.

Băiatul sângera și... mirosul acela. Era mirosul bogat, cupru și tentant al sângelui proaspăt, dar și mirosul lui Danny, un miros îmbătător de lapte și miere. Și, aparent, demonul său era la fel de captivat de mirosul lui Danny ca și de restul lui. Abia observase atacatorul care se furișa în întuneric, prea concentrat pe băiatul în sine, pe a-l ține în vizor.

Băiatul care îl privea acum pe Roman, cu ochii mari, părea puțin speriat, dar mai ales șocat.

- Ce... ce s-a întâmplat?  Vocea lui Danny era puțin mai mult decât un șoaptă.

Roman spuse singurul lucru pe care îl putea spune și singurul lucru care conta. 

- Îți făcea rău.

Înainte ca Roman să-și dea seama ce face, apucă gulerul cămășii lui Danny, trăgând materialul în jos și într-o parte pentru a dezvălui tăietura sângerândă de pe umărul băiatului. Și atunci nu putu să oprească mormăitul care îi ieși din gură, demonul său și el erau furioși că cineva îi rănise copilul încântător.

Așteptă din nou ca demonul său să ceară să-l urmărească, să-l omoare, să termine ce începuseră cu agresorul băiatului, sau ca Danny să țipe și să-l împingă. Dar nu se întâmplă nimic. Băiatul continua să-l privească cu ochii mari, iar demonul lui Roman era concentrat pe tăietură. Protejează, calmează, linge, vindecă.

Roman ar fi putut, poate, doar poate, să lupte împotriva acelui impuls. Să facă un pas înapoi și să-l lase pe Danny să fugă de ei. Dar nu putea găsi în el nici măcar dorința asta. El și demonul său erau de acord în privința asta.

A cedat.

Înainte să-și dea seama, s-a aplecat și a lins tăietura lui Danny, lăsând saliva să vindece rana, iar cel mai dulce gust pe care îl cunoscuse vreodată i-a umplut gura.

Îl trase pe Danny mai aproape de el, iar demonul său mârâia atât de încet încât aproape că ronțăia, apăsând copilul împotriva lui în timp ce lingea orice urmă de sânge de pe pielea prea palidă. Rana superficială se vindecă în câteva clipe.

Abia se putu abține să nu sugă cu gura sângele care îi udase cămașa lui Danny.

Roman făcu o pauză, cu buzele lipite de pielea moale a umărului lui Danny, și așteptă din nou ca demonul său să ceară mai mult, mai mult sânge, mai multe mușcături, mai multe sfâșieri, dar acesta continuă pur și simplu să toarcă de aprobare pentru că îl avea pe Danny atât de aproape, cu gustul băiatului în gură ca o recompensă pentru că îl protejase, îl vindecase.

Roman se forță să ridice capul, aplecându-se ușor înapoi pentru a-l privi pe Danny, care își înclina capul pentru a-și examina propriul umăr. Ochii aceia mari, căprui, se măriră și mai mult, dacă era posibil.

- M-a tăiat. Am simțit.

- Da, - încuviință Roman.

- Dar tăietura nu mai e.

- Nu, spuse Roman, incapabil să-și ascundă mândria din voce. - Am reparat-o eu.

- Cu limba ta, spuse băiatul, cu un ton din ce în ce mai panicat.

Danny îl împinse pe Roman de umeri, nu suficient de tare încât să-l miște dacă el nu voia, dar Roman se îndepărtă oricum, cu reticență. Demonul său mârâi încet, supărat, dar părea dispus să-i acorde băiatului puțin spațiu.

Deocamdată.

Roman îl observă pe Danny respirând adânc, apoi închizând ochii. Când îi redeschise, o parte din șoc dispăruse și arăta mai mult ca asistentul medical încrezător pe care Roman îl cunoscuse anterior la spital.

- Poate părea o întrebare stupidă..., Danny făcu o pauză și se uită la fața lui Roman, apoi la colții lui care încă nu se retrăseseră.

 - Dar... ești om?

Roman lăsă colții să se retragă, până când arătau din nou ca niște canini obișnuiți ai unui om. 

- Am fost odată.

Danny a mai tras o dată aer în piept. 

- O să spun un cuvânt. Un cuvânt foarte prostesc, un cuvânt care nu poate fi adevărat, și doar ca să-mi faci pe plac, o să spui da sau nu.

Roman a dat din cap. Avea senzația că știa unde se îndrepta totul.

- Vampir.

Acolo era, plutind în aer între ei.

Roman era reticent să răspundă, temându-se că, odată ce Danny va primi confirmarea, va fugi foarte, foarte departe și nu-l va mai lăsa niciodată pe Roman să-l vadă.

 - S-ar putea spune că..., începu el. Ochii lui Danny se strânseră imediat și Roman suspină enervat, realizând că trebuia să-i dea un răspuns direct, altfel băiatul va continua să-l preseze.

Sau, și mai rău, ar pleca. 

- Da.

Nu era sigur ce reacție se aștepta, dar Danny doar dădu din cap și murmură ceva pentru sine care sună suspect de mult ca:

 

- Domnule Vampir Fenomenal și Frumos.

- Pot să-i văd din nou?

Nu era niciun dubiu la ce se referea Danny. Roman își lăsă colții să coboare din nou, arătându-și ușor dinții pentru a obține efectul complet. Pentru un cent...

Se surprinse când Danny se aplecă ușor, până când fața lui se afla la câțiva centimetri de colții ascuțiți, privindu-i cu curiozitate. Apoi privirea lui se ridică spre cea a lui Roman.

 - Și ochii? Și asta e o chestie de vampiri?

Roman dădu din cap, rămânând fără cuvinte, încântat de acest băiat care se lăsa purtat mai mult de curiozitate decât de frică.

- Când se vor schimba din nou?, întrebă Danny.

- Când îl voi obliga pe demon să se întoarcă din nou. Roman era atât de concentrat pe Danny și pe studiul lui Danny asupra lui, încât nu era atent la propriile cuvinte.

Danny își înclină brusc capul pe spate. 

- Demon? Ești, ce, un vampir posedat?

Și acolo era limita băiatului curios?

- Așa îi spun eu... părții din mine... care nu e umană - îl liniști Roman. 

- Partea din mine care s-a trezit când am fost transformat. Partea care tânjește după sânge și... alte lucruri. Demonul meu. Am auzit alții ca mine numindu-l în diferite feluri.

- Sunt ca... două ființe separate? Sau aceeași persoană?

Roman ridică ușor din umeri.

 - Uneori se simte ca o altă parte a mea; alteori se simte ca o entitate complet diferită. Nu am primit niciodată un manual în legătură cu asta.

Danny înclină ușor capul, ca și cum l-ar fi evaluat pe Roman.

 - Și de ce este el... încă afară? Plănuiești să mă muști?

În ciuda întrebării sale, Danny nu se îndepărtase de Roman. Acesta clătină ușor din cap în răspuns, împingându-și demonul înapoi și permițând ochilor săi să revină la culoarea lor naturală, albastră.

- Nu știu care versiune mă neliniștește mai mult, ochii lui Danny se strânseră.

 - De fapt, nu lucrezi la spital, nu-i așa?

- Nu.

Danny zâmbi ușor, obosit, apoi se uită în jur, ca și cum și-ar fi amintit brusc unde se aflau. 

- Trebuie să mă întorc acasă.

- Te duc eu - spuse Roman. Se pregăti pentru argumentele contrare, dar, din nou, Danny nu reacționă așa cum se aștepta Roman.

- Bine - fu tot ce spuse băiatul

-  Dar nu vreau să-mi las mașina aici, așa că va trebui să o conduci tu. Aia e a mea. Arătă spre un Toyota albastru închis care văzuse zile mai bune.

- Nu ți-e... frică să nu mă muști în mașină?

- Tocmai ai spus că nu o vei face. Și, să fiu sincer, domnule Vampir Frumos, sunt prea obosit ca să-mi pese. Cred că am mai multe șanse să supraviețuiesc dacă tu conduci, decât cu fundul meu obosit. Putem să vedem ce va fi mai departe.

Roman îl privi pe băiat, îl privi cu adevărat. Observă tenul palid, vânătăile întunecate de sub ochi și își dădu seama cât de epuizat trebuie să fie tânărul.

Danny părea obosit, nu ca cineva care tocmai a avut o noapte lungă, ci ca cineva care a muncit prea mult timp fără ca nimeni să aibă grijă de el.

Și asta, hotărî Roman, pur și simplu nu ar funcționa.

Al nostru, mârâi demonul său.

Al nostru, a fost de acord.

- E aici, pe stânga. Cea galbenă.

Roman opri în fața unei mici case galbene, aproape de capătul unei străzi fără ieșire. Toate casele de pe stradă aveau spatele la ceea ce părea a fi o pădure, iar din spatele casei lui Danny se vedeau vârfurile pinilor.

Fusese o călătorie scurtă de la spital și conduseseră în tăcere, cu excepția câtorva instrucțiuni șoptite de Danny.

Când se apropieră de ușa principală, el ridică brelocul pentru ca Danny să aleagă cheia casei, reprimându-și un zâmbet când Danny pur și simplu arătă cea corectă și îi permise lui Roman să deschidă ușa pentru ei.

Se pregătise pentru un - mulțumesc pentru călătorie, acum pleacă pentru totdeauna, monstru suptor de sânge, dar se pare că i se permitea să intre în casă.

- Locuiești aici singur?, întrebă el.

Danny dădu din cap în timp ce își scoase jacheta și o agăță pe un cuier din hol. 

- Am crescut aici. Este casa familiei, dar Gabe voia propriul apartament, iar mama mea locuiește... în altă parte... acum.

Roman s-a blocat la o parte din această afirmație: Gabe voia propriul apartament.

Și demonul său a intrat în alertă. Cine era Gabe? Un iubit? Poate era acel doctor chipeș și îngâmfat care se simțise atât de confortabil să-și pună brațul în jurul lui Danny mai devreme în acea seară?

Demonul lui Roman voia să-i smulgă brațul tipului, iar Roman își dorea brusc să-l fi lăsat să o facă.

Își curăță gâtul, forțându-și vocea să rămână calmă. 

- Gabe?

- Fratele meu, răspunse Danny, aruncându-și portofelul și cheile pe o măsuță. L-ai văzut mai devreme, la spital. E doctor.

Ah. Roman și demonul său se liniștiră. Un frate.

- Deci asta e un mit demascat.

Se întoarse să-l privească pe Danny, care îi zâmbea sfidător. Roman ridică o sprânceană întrebător.

Băiatul îi zâmbi. 

- Nu e nevoie să te invit înăuntru.

Roman izbucni într-un râs surprins. Deci intrarea în casă fusese un test? 

- Nu, nu e necesară o invitație formală. Deși, din politețe, încerc să mă asigur că sunt binevenit înainte de a intra în casa altcuiva.

- Mm-hmm - Danny părea sceptic.

Roman se apropie de băiat, incapabil să păstreze distanța. Danny se încordă puțin când Roman se aplecă, dar nu se retrase. Inspiră, ignorând modul în care penisul său se contractă la mirosul băiatului. Nu mirosea a teroare.

 - Nu-ți este frică de mine.

Nu era o întrebare, dar Danny răspunse oricum. 

- Nu.

Roman încercă să nu se bucure de răspunsul acesta.

 - Ai prea multă încredere în bărbații necunoscuți - îl avertiză el.

Băiatul acesta ar lăsa pe oricine să intre în casa lui? Știa ce fel de monstru tocmai lăsase să intre în casa lui?

- De fapt, nu fac asta - spuse Danny, înclinând capul gânditor. 

- Doar pe tine. Nu e amuzant? 

Dar Danny nu râdea, ci doar îl privea pe Roman cu acea expresie directă și sensibilă în care părea să se specializeze. Apoi, băiatul ridică din umeri, îndepărtându-și privirea. - Oricum, am nevoie de un duș. Întotdeauna am nevoie de unul după un schimb, dar acum am nevoie în mod special: simt că am germeni dezgustători peste tot.

Atunci Danny îi va cere să plece? Roman voia să rămână. Avea nevoie să rămână. 

- Îți pregătesc ceva de mâncare - se oferi el.

Danny ridică sprâncenele spre el. 

- Știi să gătești? De ce? Poți să mănânci mâncare umană?

Roman se îndrepta deja spre ceea ce credea că seamănă cu bucătăria.

- Nu am nevoie să o fac, dar pot. În plus, sunt francez. Ar fi o trădare față de națiunea mea dacă nu aș ști să gătesc.

Nu era o glumă. Așteptă ca el să-i spună să plece, dar tot ce auzi fu sunetul lui Danny urcând scările.

Cămară băiatului era o rușine, la fel și frigiderul. Aproape că nu erau alimente proaspete și niciun fel de substanțe nutritive. Cineva nu se îngrijise corespunzător. Roman găsi în congelator mai ales o varietate de mâncăruri ambalate – oribile – și niște cereale cu zahăr – dezgustătoare –, dar măcar erau niște ouă și o pâine.

Deci, ouă și pâine prăjită.

Îi servea omleta și începea să se îngrijoreze că Danny adormise la duș, când auzi pași ușori coborând scările.

Roman se întoarse spre intrarea în bucătărie și abia reuși să-și stăpânească mormăitul demonului său la vederea care îi apăru în fața ochilor.

Danny arăta pur și simplu delicios, și nu neapărat ca ceva de mâncat. Părul îi era ud și îi stătea adorabil în toate direcțiile, băiatul fiind aparent prea obosit pentru a

se mai obosi să-l pieptene. Purta pantaloni de pijama moi și un tricou subțire. Abia putea să țină ochii deschiși de oboseală.

Ceva în toată acea vulnerabilitate evidentă îi făcu penisul lui Roman să se întărească.

Era cu adevărat un prădător.

Voia să se apropie de băiat, să-l lingă peste tot, să-și frece propriul miros pe tot corpul lui Danny.

Roman voia să-l revendice.

Dar îngrijirea lui trebuia să fie pe primul loc. Roman nu-și permitea să se gândească de ce se simțea așa. Băiatul avea nevoie să mănânce și să doarmă.

Puse farfuria cu ouă și pâine prăjită în fața lui Danny, în timp ce băiatul se așeza la masa din bucătărie. Danny îi zâmbi recunoscător și îi mulțumi ușor înainte de a se concentra asupra mâncării, scoțând un murmur de apreciere la prima înghițitură.

După câteva minute în care nu se auzea decât sunetul mestecatului, Danny rupse tăcerea, cu ochii încă ațintiți asupra farfuriei. 

- Te uiți fix la mine - șopti el.

- Da?

 - Da, asta făceam.

- Mereu te uiți fix la mine. Nu era nici furie, nici teamă în vocea lui Danny. Părea pur și simplu să declare un fapt.

- Ei bine, răspunse Roman, incapabil să se abțină să se aplece mai aproape.

Danny ridică privirea.

 - Delicios ca... Mâncarea vampirilor? Sau... Se opri.

- Sau... răspunse Roman. Observă fascinat cum o roșeață îi cuprinse obrajii palizi ai băiatului, extinzându-se pe tot gâtul. Deodată, Roman era disperat să afle până unde se întindea acea roșeață.

Danny își curăță gâtul și îndepărtă farfuria acum goală. 

- Apropo de mâncarea vampirilor, cât de des trebuie să mănânci?

Roman se așteptase la ceva de genul acesta. Băiatul era prea curios ca să lase lucrurile așa.

 - Te referi la hrănirea cu sânge? O dată pe săptămână. Dacă întârzii mai mult de atât, începe să devină... iritabil.

- Te referi la... demonul tău?

Roman dădu din cap.

Danny fredonă, cu ochii ațintiți pe peretele din spatele umărului lui Roman. Părea să se uite în gol când avea nevoie să se concentreze.

 - Mi-ai vindecat umărul doar lingându-l.

- Da, așa am făcut. Saliva noastră are proprietăți curative, până la un anumit punct. Nu pot face nimic cu rănile mari, dar pot vindeca rănile superficiale, cum ar fi a ta. Consider că este un mecanism evolutiv. Astfel, ne putem hrăni în mod regulat fără a lăsa victimele să umble cu găuri suspecte în gât.

Roman nu-și putea aminti ultima dată când împărtășise cuiva atât de multe lucruri despre ceea ce era. Probabil că nu o făcuse niciodată. De ce îi spunea băiatului tot ce voia să știe?

- Cu găuri?, întrebă Danny. 

- Atunci nu trebuie să ucizi pentru a te hrăni?

- Nu. Nici vampirii pe care îi cunosc eu.

Nu avem nevoie de atât de mult sânge pentru a supraviețui. Dar nu pot vorbi în numele tuturor. Nu toți vampirii se agață de umanitatea lor la fel de bine ca ceilalți. Poate că nu avem nevoie de mult, dar nevoia este diferită de dorință, nu crezi?

Danny scoase un alt mormăit gânditor.

 - Știam că nu ești un ucigaș.

Roman clătină din cap. Băiatul ăsta era prea încrezător.

 - Nu te convinge că nu sunt periculos. Poate că demonul meu nu vrea să te mănânce, dar are alte sentimente față de tine. Sentimente foarte... posesive 

 Roman se aplecă și mai aproape, încântat de felul în care băiatul respira greu în fața apropierii lui

- .Ai fugi în altă direcție dacă ai putea auzi unele dintre lucrurile pe care le gândește despre tine.

Danny făcu un gest cu mâna, ca și cum demonul interior al unui vampir care voia să-l posede era nesemnificativ.

 - Ai luptat cu atacatorul meu, fără să-l omori, m-ai vindecat și apoi mi-ai pregătit cina/micul dejun. Dacă acesta este demonul tău care este posesiv cu mine, cred că pot face față. Meseria de asistent medical m-a învățat să am încredere în instinctele mele, iar instinctele îmi spun să am încredere în tine.

Danny dădu din cap brusc, ca și cum asta ar fi fost sfârșitul discuției, dar apoi tresări, ca și cum tocmai și-ar fi dat seama de ceva.

 - Doar dacă... asta nu e și o chestie specifică vampirilor? E ceva de genul constrângerii? Felul în care mă atragi? De asta miroși atât de bine?

Roman rămase momentan uimit. Danny era atras de el în același fel în care el era atras de Danny? Poate că băiatul nu era prea încrezător și naiv; poate că știa deja undeva în interiorul lui că îi aparținea lui Roman.

Roman nu mai bănuia că băiatul avea înclinații magice, de fapt nu mai bănuise asta de la a doua lor întâlnire. Danny era prea transparent... prea dureros de muritor și obișnuit.

Demonul său era extrem de arogant în fața acestei idei. Știa asta. Știa. Al nostru, al nostru, al nostru.

Roman înțelegea exact unde voia să ajungă demonul său cu asta, dar nu era pregătit să-și lase mintea să rătăcească pe acele tărâmuri. Nu încă.

Se concentră din nou asupra lui Danny.

 - Putem face așa ceva. Putem atrage oamenii, putem deveni atractivi și le putem întuneca mințile. Dar asta este un efort conștient. Ceva ce facem intenționat în cazuri specifice. Și nu am făcut asta cu tine. Nu aș putea continua atât de mult timp, nu fără să-mi invoc demonul.

Danny dădu din cap, părând din nou să aibă încredere cu ușurință în ceea ce îi spunea Roman. 

- Atunci, de ce? De ce nu mi-e frică de tine? - întrebă el.

- Am o teorie - evită Roman. 

- Dar prefer să discutăm despre asta când te vei simți puțin mai puțin obosit.

Danny se încruntă, gata să conteste, dar apoi cedă când un mare căscat îi cuprinse fața.

- E timpul să te culci, îl îndemnă Roman, nerăbdător să încheie conversația.

Danny dădu din cap. 

- O să rămâi?

- Vrei să rămân?  Dacă demonul său avea ceva de spus în privința asta, nu ar mai fi părăsit niciodată locul alături de acest băiat.

- Cred că da. Nu e ciudat?  Danny scoase un mic râs, surprinzător de nepăsător față de întreaga situație. Era posibil ca oboseala să-l facă atât de complacent?

Roman îl urmă pe Danny pe scări până în camera copilului. Se opri într-o parte, așteptând în colț, în timp ce Danny se strecură sub cearșafurile patului său.

Cât de aproape îl va lăsa să se apropie?

Danny îl privi din pat. 

- Tu dormi?

- Da, dorm. Deși, specia mea nu are nevoie de atât de mult somn ca tine.

- Și vei lua foc dacă perdelele sunt deschise dimineața?

Roman chicoti ușor. 

- Nu, asta e un alt mit. Lumina soarelui nu-mi face rău. E doar puțin iritantă pentru demonul meu.

- Bine, atunci, Danny bătuse din palme pe pat. 

- Poți să stai aici cu mine ca să-i ții la distanță pe ceilalți răi. Doar să nu mă muști.

Demonul său se simți jignit de insinuarea că i-ar face rău acestui băiat pe care decisese să-l revendice, un fapt pe care Roman îl găsea aproape hilar, având în vedere recentele sale înclinații sângeroase.

Traversă camera și se întinse pe cearșafuri, obligându-se să păstreze o distanță de câțiva centimetri între corpurile lor. Își făcea griji că, dacă începea să-l atingă pe Danny, nu s-ar mai fi putut opri.

Și nu avea de gând să-și permită să-l sperie pe acest băiat.

Nici măcar o oră mai târziu, Danny se mutase încet de unul singur, nu doar lângă Roman, ci complet deasupra lui. De parcă nu ar fi fost capabil să reziste atracției dintre ei în timp ce dormea.

Penisul lui Roman era dureros de tare din cauza apropierii lui Danny, aroma delicioasă îl înconjura, dar era complet capabil să-și ignore propria excitare, liniștindu-se în încrederea inconștientă pe care băiatul o avea în el.

Roman își strânse brațele în jurul spatelui lui Danny, iar demonul său scoase un mârâit de satisfacție în timp ce își permitea să închidă ochii.

Apoi demonul său rosti cuvântul pe care amândoi îl ocoleau, exprimându-l chiar dacă Roman era sau nu pregătit pentru asta.

Partener, mârâi el. Partenerul nostru.

La naiba.