CAPITOLUL 2

ROMAN




Roman supt din punga cu sânge furat – rece, insipid, pură gunoi – și încercă să împiedice ca el și demonul său să cadă într-o spirală.

Ce naiba se întâmplase?

Nici măcar nu intenționase să oprească în acest sat montan lipsit de farmec. Intenția lui era să continue să conducă spre sud încă câteva ore, poate chiar zile, înainte de a opri măcar pentru niște sânge. Dar trecuse pe lângă acel mic spital și brusc simțise că trebuie să oprească acolo.

Demonul său practic pusese piciorul pe frână în locul lui.

Roman se limita de obicei la spitalele mai mari când lua o rută pentru pungile de sânge necesare hranei sale. Mai mulți oameni intrau și ieșeau, mai puțini se opreau să observe un chip nou și mult mai puțini erau cei pe care ar fi trebuit să-i oblige să-l uite. Dar, aparent, regulile fuseseră aruncate pe fereastră. Și simțise asta imediat ce intrase.

O prezență. Un miros. Ca laptele cald cu miere

Și, urmând acel miros, îl găsise pe băiat.

Un tânăr de vreo douăzeci de ani. Practic un copil în comparație cu Roman.

Ochi mari căprui, păr castaniu dezordonat, câteva pistrui pe nas.

Un farmec.

Chiar și cu umbrele întunecate sub ochi și pielea cu un ton sau două mai palidă decât în mod natural.

Atracția pe care Roman o simțise fusese atât de puternică încât presupuse că băiatul trebuie să fie altcineva. Nu ca el, evident, dar cu siguranță nu doar un om. Fusese atât de derutat încât nici măcar nu se comportase ca un om normal și fermecător.

Se comportase ca un nemernic.

Dar tânărul Danny nu era altcineva, nu-i așa? Era doar un băiat. Un simplu om. Unul cu o gură inteligentă și un zâmbet care putea lăsa pe oricine fără suflare.

Nu doar un băiat, îi mârâi demonul. Nu e orice. E special. Perfect. E al nostru.

Sigur.

Exista un alt cuvânt pentru ceea ce putea fi acest băiat, pentru ceea ce putea fi pentru Roman, pentru demonul său. Dar era un cuvânt în care Roman nu mai crezuse de zeci de ani.

Unul în care refuza să mai creadă.

Această obsesie trebuia să fie un alt simptom al faptului că demonul său devenea din ce în ce mai nebun. Fuseseră niște ani grei. De fiecare dată când avea nevoie să se hrănească, devenea mai tensionat, demonul său fiind constant neliniștit și cerând mai mult. Mai multă violență, mai multă frică, mai mult sex. Mai mult din orice îl putea distra, îl putea satisface.

De fiecare dată, era din ce în ce mai greu să evite să se hrănească prea mult. Din ce în ce mai greu să evite să ucidă.

Așa că se atașase de pungile de sânge. Dar lipsa vânătorii nu făcea decât să-l înfurie și mai mult pe demon. Și acum Roman se temea să se întoarcă la corpurile vii. Se temea că își privase demonul atât de mult timp încât primul gust de sânge proaspăt îl va conduce la un masacru. Se temea că de data aceasta nu va mai fi capabil să se oprească.

Și, mai presus de toate, se temea că nici măcar nu-i va păsa.

La urma urmei, asta se întâmpla cu cei de felul lui în cele din urmă. O deconectare totală de la umanitatea lor. O stare sălbatică. Numai Dumnezeu știa cum Soren evitase acest destin până acum. Luc cu siguranță nu avusese același noroc.

Blestematul de Lucien.

El era motivul pentru care Roman trebuia să meargă mai departe în primul rând. Luc și urmele de cadavre lăsate în urma lui se apropiau prea mult. Ai fi crezut că după șaptezeci de ani blestemați, ar fi trecut mai departe, ar fi găsit pe altcineva pe care să-l chinuie. Dar nemernicul mizerabil era în continuare obsedat de Roman.

Și avea un motiv întemeiat.

Roman alungă gândurile familiare de vinovăție. Nu-l ajutau cu nimic. Aruncă punga cu sânge terminată pe podeaua scaunului pasagerului și porni mașina. Trebuia să plece. Să plece din acest oraș. Nu avea timp pentru băieți drăguți, cu pielea fină, nasuri cu pistrui și ochi mari, căprui, de cățeluș.

Cine știa ce i-ar fi făcut demonul lui micuțul Danny dacă Roman ar fi fost prins de el?

Și, totuși, într-un fel, se trezi oprindu-se în fața unui hotel pe care îl notase în drumul său spre oraș.

NOTĂ⚠️ Compulsiunea este un fel de putere care îi conferă utilizatorului capacitatea de a provoca impulsuri sau dorințe intense de a face un lucru oricărei ființe vii.

Femeia de la recepție era frumoasă într-un mod plastic. Machiaj subtil, păr blond și drept, un costum perfect ajustat care îi îmbrăca curbele impresionante. Ea i-a zâmbit lui Roman într-un mod care îi spunea cu ușurință că ar putea obține tot pachetul - o masă caldă și eliberare sexuală - fără a fi nevoie să folosească compulsia2. Dar, pentru o dată, demonul său nu era interesat.

Demonul său blestemat era încă supărat pe el pentru că a părăsit spitalul fără băiatul în brațe.

- Cu ce vă pot ajuta, domnule?, întrebă recepționera, cu voce senzuală.

- Am nevoie de o cameră.

- Avem câteva camere disponibile. Doar o persoană? Călătoriți singur? Ea îi aruncă o privire puțin subtilă, iar Roman trebui să se abțină să nu-și strâmbe buzele. Se pare că nu doar demonul său nu avea răbdare în acest moment cu oamenii care nu erau Danny.

- Doar eu. Doar o noapte,mormăi el. Unde era răceala și farmecul său obișnuit?

Spre meritul recepționerei, ea a înțeles imediat aluzia la lipsa lui de interes și tonul ei a devenit strict profesional.

 - Desigur, domnule. Vă pot face rezervarea chiar acum.

- Perfect 

Roman și-a luat portofelul.

Doar că s-a oprit în timp ce își scotea cardul de credit.

S-a răgușit. 

- Scuzați-mă, m-am exprimat greșit. Nu va fi doar o noapte. O săptămână. Voi sta o săptămână.

La naiba.

Roman nu putea să nu se învârtă în cerc.

Demonul său îl înnebunea complet. Credea că ultimii ani fuseseră destul de grei, dar nu se comparau cu intensitatea acestei obsesii absolute.

Să-l dorească pe Danny. Dulce. Scump. Al nostru. Al nostru, al nostru, al nostru.

Roman apela rar la demonul său; simțea că este un pas prea mare în direcția nebuniei, să vorbească cu sine însuși în propria minte, dar trebuia să calmeze situația cumva. A respirat adânc și s-a concentrat în interiorul său.

Taci. Abia am vorbit cu băiatul. Îți pierzi mințile.

Nu le pierd. Sunt chiar aici. Aștept. Dulce. Ne așteaptă.

Da, îl liniști Roman. Așteaptă. Nu pleacă nicăieri. Ne putem întoarce. Dar nu acum, nu chiar în acest moment. Cred că l-am speriat deja. Vrei să-l sperii? Să-l faci să fugă? Și să nu-l mai găsim niciodată? Demonul său scoase un mârâit puternic la auzul acestei idei. Roman continuă, simțindu-se victorios. E un om. E sensibil. Trebuie să fim atenți. Lasă-mă pe mine să mă ocup de el. Rămânem aici, bine? Așa că taci.

Demonul său a scos un alt mârâit ca răspuns, dar mult mai slab de data aceasta. De fapt, asculta rațiunea, pentru prima dată după mult timp.

Roman a scos un suspin puternic și constant. Va rămâne în Hyde Park, cel puțin pentru moment. Asta era clar. Știa unde lucra băiatul, unde să-l găsească. Cu puțin noroc, fermecătorul Danny va lucra din nou în seara următoare.

Nu era sigur că demonul său va rezista mai mult de atât. Dacă era suficient de nerăbdător, ar fi putut chiar să încerce să preia controlul, să preia controlul asupra conștiinței lui Roman fără permisiunea lui, iar asta era calea directă către o stare sălbatică.

Așa că. Îl va vedea din nou pe Danny. Și apoi...

Roman era sigur că îl speriaseră pe băiat. Nu era ușor de spus, având în vedere obrăznicia cu care tânărul asistent medical se comportase. Dar Roman o simțise în aer, nu ca pe ceva copleșitor, dar suficient cât să știe că nu lăsase cea mai bună impresie. Nu fusese tocmai în momentul său cel mai fermecător.

Dar știa cum să fie fermecător. Avea zeci de ani de experiență în a atrage victime dispuse să mănânce sau să se joace. Avea nevoie doar să rămână singur cu băiatul pentru un minut. Poate că ar fi putut obține un răspuns, un motiv pentru care Roman era atras de el.

Roman auzise zvonuri înainte despre oameni cu abilități magice: vindecare, clarviziune, telepatie, chiar și schimbări de formă. Nu întâlnise niciodată unul, dar se presupunea că sângele lor era deosebit de atractiv pentru cei din specia lui Roman.

De acum înainte, singurul alt motiv logic la care se putea gândi Roman era unul pe care nu voia să-l ia în considerare deloc. Nu dacă spera să părăsească orașul fără să-și trimită demonul într-o spirală fără ieșire.

Și dacă nu putea obține răspunsuri, poate că Roman ar putea să-l scoată pe băiat din sistemul său. Gândul acesta îi părea mult mai atractiv.

În cele din urmă, încetă să se mai plimbe, rearanjându-și penisul întărit, și se așeză pe patul king size al hotelului, ignorându-și excitația pentru moment. Se simțea mai bine acum că avea un plan. Nu era tocmai un plan complet, dar era mai bun decât nebunia impulsivă din ultimele ore. Să-l vadă pe Danny, să-l farmecă pe Danny, să-i smulgă niște răspunsuri lui Danny.

Acum trebuia să se preocupe doar de Luc. Era cel puțin o persoană care putea să-l ajute puțin în privința asta.

Roman scoase telefonul din buzunar și trimise un mesaj text.

”Poți să-l urmărești pe Luc pentru mine? Sunt în Colorado. Anunță-mă dacă începe să călătorească spre sud.”

Primi un răspuns imediat.

”Colorado? Credeam că vei pleca din Statele Unite. Deja planificam întâlnirea noastră tropicală. Munții sunt al naibii de plictisitori, proastă alegere.”

Roman a dat din ochi. Micuțule rahat. A intervenit ceva.

”Ce a intervenit?

Anunță-mă doar dacă Luc se apropie.”

”Bine. Fii misterios. Cunoscându-te, oricum nu e nimic interesant.”

Nenorocitule.

Plictisitorule.

Își punea telefonul înapoi în buzunar când a sunat pentru ultima oară.

Știi că, dacă CEVA-ul tău e CINEVA, nu poți să-l lași pe Luc să te ajungă. Grăbește-te cu ce faci și treci mai departe.

Roman nu era sigur cum reușea Soren să facă asta. Părea să știe mereu ce nu se spunea. Roman nu putea înțelege dacă era ceva legat de vârstă sau o abilitate pe care o avusese dintotdeauna în mod natural.

Dar Soren nu se înșela. Roman chiar nu putea rămâne.

Doar câteva zile, își spuse. Doar pentru a obține câteva răspunsuri, apoi voi pleca.

Demonul său, din fericire liniștit, trecu cu vederea minciuna.

Doar câteva zile.