Capitolul 23 - De ce ai venit?

S-a întors în sfârșit într-un loc familiar, dar era ca și cum inima lui nu se întorsese odată cu el.

„Hmph, e timpul să sting luminile și să dorm, Mangkon.”

Un suspin lung îi scăpă de pe buze. Ceasul arăta ora 23:30, mult peste ora lui obișnuită de culcare, dar ochii săi rotunzi rămâneau larg deschiși, fixând tavanul cu gânduri încâlcite. Pe patul lat, un ursuleț de pluș maro, sprijinit de perete, își întâmpina încă proprietarul cu un zâmbet neschimbat. Părea complet inconștient de cât de haotice erau emoțiile stăpânului său.

„Persoana care te-a dăruit este foarte crudă, micule urs. Nu-mi plac craii.”

„În ziua aceea, încă mai ridicam vocea unul la celălalt.”

Cuvintele îi răsunau în cap. Gândurile îi zburau înapoi la acea zi, ziua în care i se vorbise aspru, cu o voce severă. Ziua în care a cerut divorțul... Iar în ziua propriu-zisă a divorțului, niciun cuvânt nu ieșise din gura Inspectorului. Doar faptul că l-a lăsat la autogară înainte de a conduce înapoi spre Mae Sai și de a pune capăt relației.

Mâna lui luă telefonul și intră în fereastra de chat. Mesajele de la acea persoană tot apăreau primele. Erau sute de notificări de la el, dar Mangkon nici nu se gândea să le deschidă. Îl pusese pe silențios din ziua în care se întorsese. Cât despre numărul de telefon, nu era nevoie să mai vorbim. Respinsese fiecare apel încercat.

„Nu vreau să vorbesc cu cei care joacă la două capete.”

Cine era de vină în această ecuație? Inspectorul Thian nu greșise, și nici el nu greșise. Dacă nimeni nu greșise, atunci de ce durea atât de tare? Acea persoană flirtase deschis tot timpul. O văzuse cu ochii lui, o simțise în inima lui. Căzuse în capcana cuvintelor dulci, a acțiunilor care păreau pline de înțeles, iar la final, el a fost cel care a ieșit rănit.

În această perioadă, tăiase orice mijloc de contact, încercând să se vindece pe cât posibil, pentru că știa că, în cele din urmă, va trebui să lucreze din nou împreună în viitor. Spera că, până atunci, aceste sentimente se vor fi stins și va putea să-l respecte din nou ca pe un ofițer superior onorabil.

Recunoștea că, la început, nu a vrut decât să-l ajute pe Inspector. Nu se gândise la sentimente sau la o relație romantică. Era aproape imposibil să-și imagineze că se va implica emoțional sau că se va îndrăgosti de cineva ca el, dar s-a ajuns aici. Nu ar fi trebuit să investească atâta suflet în asta.

Modul în care își duse mâna la frunte indica clar că era extrem de îngrijorat.

„O să treacă, Mangkon.” Nu oricui i se îndeplinește dorința legată de iubire. Înțelegea asta bine. Dar chiar acum, voia doar ca inima lui să fie destul de puternică pentru a face față sentimentelor rămase. Chiar dacă încă ustura adânc în interior.

---

O nouă dimineață a sosit, dar nu a făcut mare lucru pentru a atenua atmosfera sumbră. Mangkon s-a ridicat și și-a urmat rutina zilnică ca de obicei – duș, s-a îmbrăcat și a mers la muncă așa cum făcuse întotdeauna. Totuși, lumina din ochii săi părea obosită, iar chipul care obișnuia să fie plin de zâmbete conținea acum o sclipire de melancolie.

Secția de poliție în această dimineață părea mai liniștită decât de obicei. Toată lumea putea simți schimbarea la tânărul polițist, dar nimeni nu o spunea direct.

„P'Phu, P'Mangkon nu mai este vesel ca de obicei. Plub nu este de acord cu asta”, i-a șoptit Lukplub soțului său. Ofițerul senior căruia îi plăcea să tachineze și să glumească, de obicei foarte vorbăreț, era neobișnuit de tăcut astăzi. Nu se putea abține să nu se îngrijoreze.

„L-am avertizat deja pe Thian”, a spus Phuwin. Neglijența prietenului său a fost cea care a dus la toate acestea.

„Și oare Inspectorul Thian simte ceea ce simte P'Phu chiar acum?”

„Ai încredere în mine, Plub. Câinele ăla nebun o să-și revină.”

„Ce vreți să spuneți, P'Phu?”

„Mă sună non-stop.”

Phuwin încă nu-i spusese lui Thian că știe totul. Totuși, comportamentul celui mai bun prieten al său era grăitor. Dacă nu se gândea la Mangkon, de ce ar fi sunat de trei ori pe zi, după mese, vrând să știe despre Mangkon, și sunându-l tocmai pe el?

„Plub, du-te și ține-i companie lui Mangkon. Scoate-l să facă ceva afară.”

„Da, P'Phu.”

Îl iubea și ținea la Mangkon ca la un frate mai mic. Văzându-l așa, devenea și mai îngrijorat. Mangkon pe care îl cunoștea el nu era așa.

Ce i-a făcut Thian lui Nong-ul meu?

În acea după-amiază, Lukplub și Fakfaeng l-au scos pe posomorâtul ofițer de poliție la o schimbare de peisaj. Secția de Poliție Mae Sai a rămas în tăcere, auzindu-se doar foșnetul foilor în timp ce Phuwin rezolva documente. Totuși, acea tăcere a fost curând întreruptă când s-a bătut la ușa biroului tânărului Inspector. Și înainte ca acesta să apuce să dea permisiunea, persoana de afară a deschis cu îndrăzneală ușa.

„Nu te-am văzut de mult, mi-a fost dor de tine.”

Vocea lui Thian a răsunat, acompaniată de un zâmbet ștrengăresc și de o atitudine lipsită de griji. Dar Phuwin, care stătea la biroul său, doar a ridicat privirea, nefiind surprins să-și vadă cel mai bun prieten năvălind înăuntru.

Deci, câinele nebun a sosit.

„Ce te aduce pe aici?”

„O, doar am vrut să vin”, a răspuns el, arătând în continuare nepăsător, înainte de a se așeza degajat pe scaunul din fața lui.

„De unde ai venit, acolo să te întorci.”

Cuvintele au fost rostite pe un ton plat, fără nicio urmă de emoție sau furie, ca și cum ar fi fost o simplă afirmație.

„De ce? Nu sunt aici ca să flirtez cu soțul cuiva sau ceva de genul.”

„Te joci cu inima lui Nong al meu.”

„Am vrut să mă joc, și ce dacă?”

O persoană vorbea pe un ton glumeț, dar cealaltă nu-i făcea jocul. Frustrarea care se acumulase a explodat. Silueta înaltă a lui Phuwin s-a ridicat, înșfăcând cămașa prietenului său, șifonând-o, încercând din răsputeri să-și reprime emoțiile.

„Pentru că ești așa, Thian, nici măcar nu știi ce i-ai făcut lui Mangkon.”

„Ce ai, Phu? Nu mai știi de glumă?”

„Știi măcar ce fac glumele tale?” a spus Phuwin cu severitate, cu ochii scăpărând.

„Ești nebun. Ce am făcut așa de grav? N-am omorât pe nimeni.”

Aceea a fost limita răbdării sale. Un pumn greu a aterizat pe bărbia celui mai bun prieten al său, aproape doborându-l de pe scaun. Și fără să mai aștepte reacții, Phuwin a ocolit biroul și și-a izbit pumnul în fața chipeșă.

„Prima greșeală a fost că te-ai jucat prea mult și apoi ai ascuns povestea.”

„A doua greșeală a fost că te-ai jucat cu inima lui Mangkon.”

„Ce naiba e în neregulă cu tine, Phu?” a izbucnit Thian, ștergându-și sângele de la colțul gurii.

„Tu ești cel nebun!” a replicat Phuwin. „Nu te gândești niciodată înainte de a acționa! Ai măcar habar ce au provocat jocurile tale? De ce a trebuit Mangkon să accepte să se căsătorească cu cineva ca tine?”

Vocea lui Phuwin a bubuit în timp ce își strângea pumnul și îl ridica pentru a treia oară. Ochii săi ageri ardeau de furie. Credea că este atât de deștept, vicleanul ăsta de Inspector.

„Acum ai aflat?”

„Da, știu totul! Te joci cu inima lui Nong al meu, crezi că e așa distractiv, Thian?!”

„Nu m-am jucat! N-am vrut să se ajungă aici!”

„Eu... doar am vrut să-l protejez pe Mangkon. N-am vrut să mai fie rănit”, a încercat Thian să explice, dar cine îi putea înțelege sentimentele la fel de bine ca el însuși?

„Protecție? Așa numiești tu faptul că l-ai protejat? Te-ai căsătorit cu el pentru că aveai nevoie să rezolvi problema, dar te joci cu sentimentele lui. Îl iubești, Thian? Sau doar nu vrei să-l pierzi?”

Argumentele celor doi tineri inspectori au răsunat până departe. Lukplub, care tocmai se întorsese, a alergat înăuntru îngrijorat, temându-se că lucrurile vor escalada și mai mult. Fakfaeng, care a ajuns din urmă, era la fel de preocupată.

„P'Phu! Inspectore Thian, opriți-vă!” Fakfaeng a încercat să-l împingă pe Thian, dar a fost dată la o parte. Lukplub a intervenit între ei, cu mâinile sale încercând să-l împingă pe Phuwin, în timp ce Fakfaeng s-a grăbit să-l sprijine pe Thian, care avea fața plină de sânge la colțul gurii.

Mangkon, care stătea nu departe, a rămas înmărmurit de scena din fața lui. Ochii săi rotunzi sclipeau de șoc. Era ceva ce nu s-ar fi gândit niciodată că s-ar putea întâmpla între cei doi Inspectori raționali. Gânduri confuze îi vâjâiau în cap, dar în acel moment, ochii tăioși ai vizitatorului s-au ridicat și s-au întâlnit cu ai săi. Inima lui Mangkon a tresărit brusc în tot corpul.

„Mangkon...” Tonul vocii lui când l-a strigat era amestecat cu dor și îngrijorare, iar ochii îi erau atât de blânzi și duioși, încât Mangkon nu a îndrăznit să-i susțină privirea prea mult timp.

De ce? De ce ai venit aici? De ce ai venit? El era persoana pe care voia cel mai puțin să o înfrunte. Fără să mai aștepte comanda creierului, picioarele lui alergau deja departe de acolo. Dar faptul că îi văzuse fața doar pentru un moment a făcut ca toată forța pe care o acumulase să se dărâme într-o clipă.

„Mangkon! Mangkon! Așteaptă-mă!” a strigat Thian după el, încercând să se ridice, dar a fost oprit de strânsoarea tot mai puternică a lui Phuwin.

„Mergi înapoi, Thian”, a spus Phuwin, încă furios, cu mâinile sale zdravene prinzând strâns brațele prietenului său.

„Phu, dă-mi drumul!” Thian era furios, putând doar să privească cum cel mai tânăr fugea și dispărea din vedere. Sfâșietor... este atât de sfâșietor.

„Nu-ți dau drumul.”

„Dă-mi drumul, Phu! Mă duc să-l găsesc pe Mangkon!”

„Încetați, amândoi!”

O voce severă și autoritară s-a auzit din spate. Jetsada, comandantul Secției de Poliție Mae Sai, a intrat în cameră cu o privire tăioasă.

„Amândoi, veniți să vorbim în biroul meu acum!”

Acea voce i-a făcut pe ambii Inspectori să tresară. Deși nu voiau, nu puteau nega autoritatea lui Jetsada. Thian a suspinat adânc înainte de a se elibera din strânsoarea lui Phuwin, ridicându-se primul. Phuwin și-a privit prietenul cu frustrare, dar în cele din urmă l-a urmat în tăcere.

Atmosfera din biroul directorului era atât de tensionată încât era aproape sufocantă. Jetsada s-a uitat la cei doi bărbați care stăteau în fața lui cu o expresie sumbră. Cu mâinile sale groase, bătea ușor cu un stilou în birou, într-un ritm lent, de parcă aștepta o explicație rezonabilă din ambele părți.

„Sunteți oameni în toată firea, de ce vă certați ca niște copii?” a întrebat Jetsada pe un ton calm.

„Îmi cer scuze, domnule”, a spus Phuwin primul, cu tonul nuanțat de puțină remușcare.

„Și eu îmi cer scuze, domnule”, a spus Thian, urmându-i exemplul.

Jetsada a privit de la unul la altul înainte de a lăsa stiloul pe masă.

„Acum, Inspectore Phu, Inspectore Thian, spuneți-mi ce s-a întâmplat mai exact.”

„Am venit să-l văd pe Mangkon, domnule. Am vrut să-l văd pe Mangkon.”

„Asta nu răspunde la întrebare.”

„Cineva ca tine nu-l merită pe Mangkon, Thian. Nu spuneai tu că nu-ți place să ieși cu cineva din aceeași profesie?”

La auzul acelei fraze, Thian a rămas mut și a simțit ca și cum o lovitură i-a mers direct în inimă. Chiar spusese asta, n-avea argumente, dar totul se poate schimba, nu?

„Oamenii se pot schimba tot timpul.” Și el voia să se schimbe.

„Deci, vă bateți pentru Mangkon?”

„Schimbare? Schimbare din cauza a ce? Pentru că te-ai jucat până când el a fost rănit și acum vrei să te întorci și să repari lucrurile?”

Jetsada a suspinat greu. Primise un raport de la Lasin că Thian venea aici și știa și de ce.

„Domnule, vă rog să-i ordonați Inspectorului Thian să se întoarcă la Chiang Mai”, a spus Phuwin, atât de furios încât nici nu voia să se uite la el.

„Nu, domnule. Rămân.”

„Și de ce rămâi?”

„Voi rămâne până când Mangkon mă va ierta.” Nu pleca nicăieri. Ceva îi spunea că, dacă lasă această oportunitate să scape, nu-l va mai avea niciodată pe Mangkon înapoi în brațele sale.

„Crezi că Mangkon te va ierta așa ușor?”

„Nu e treaba ta, Phu.”

„Atunci dă-i bătaie și încearcă. Dacă îl mai rănești pe Mangkon încă o dată, să nu mai calci niciodată pe aici și scoate-ți prostiile din cap.”

Acele cuvinte au fost ca un ordin, dar Thian nu a tresărit. Indiferent ce trebuia să facă sau ce metodă trebuia să folosească, avea să-i ceară fostului său soț o altă șansă.

Vă rog, dați-mi o șansă.

Îmi pare rău.