Capitolul 20 – Reîntâlnirea

-  Dean.

Dexter își strigă fiul, pe care nu-l mai văzuse de mai bine de cinci ani. Băiatul crescuse într-un tânăr înalt, frumos și puternic, nu foarte diferit de Dexter însuși în tinerețea lui. Un amestec de mândrie și rușine îl cuprinse pe bărbat în timp ce observa privirea confuză din ochii albaștri ai fiului său.

Bărbatul de lângă el întinse mâna și îi strânse ușor umărul.

-  Te rog, lasă-l să intre. Până la urmă, vom fi familie acum.

Privirea lui Dexter coborî spre burta proeminentă a fiului său. Deși nu era pe deplin împăcat, nu putea să-și impună voința asupra a ceea ce fiul își dorea, mai ales că și el însuși se deda unor dorințe egoiste.

-  Ce înseamnă asta, tată? Tu… tu ai murit! Îmi amintesc… îmi amintesc…

Dean începu să-și piardă controlul emoțiilor, ceea ce îl făcu pe bărbatul blond să ridice mâna, semn să se liniștească.

-  Doar vino cu noi și vei înțelege mai multe.

Apoi, acesta îi făcu semn lui Dean să-l urmeze prin peretele de piatră care îi despărțea. Dexter îi aruncă fiului său o privire care, fără cuvinte, îl încuraja să meargă. Dean își aminti de vremurile de demult, când tatăl îl privea cu aceeași autoritate calmă, dar irezistibilă.

-  Nu am de gând să te forțez, Dean, spuse Dexter, cunoscându-și bine fiul și înțelegând cât de mult ura să fie constrâns. Ai venit aici ca să afli adevărul, nu-i așa? Atunci intră.

Încă tulburat, Dean decise în cele din urmă să-și urmeze tatăl.

Dincolo de zid se afla un tunel de metrou, unde o singură capsulă aștepta. Dean se așeză, iar Dexter apăsă un buton de pe panoul de control. Luminile albastre se aprinseră de-a lungul tunelului, făcând vizibilitatea mult mai bună. Odată ce trenul porni, Dean observă că totul în acest tunel era modern și conceput mult mai bine decât sistemul de metrou din Deacon City.

-  Copiii sunt sănătoși, văd, remarcă bărbatul blond, stând relaxat cu brațele încrucișate.

Dean își încruntă sprâncenele și, instinctiv, își puse mâna pe burtă, suspicios și curios cum de acest om știa despre sarcina lui.

-  Întreb doar ca cineva care urmează să devină bunic. Gemenii, nu-i așa?

-  Despre ce vorbești? Cine ești tu?

Dean refuză să răspundă la întrebarea străinului și se întoarse spre tatăl său.

-  Darlon, încă e confuz.

Ochii albaștri i se măriră. Cum tocmai îl numise tatăl său pe acest om?

-  Darlon Kuche… ești tatăl lui Alan?

Sprâncenele subțiri se ridicară ușor, iar colțurile buzelor fine se arcuiră într-un zâmbet jucăuș. 😏

-  Abia acum îți dai seama că seamănă atât de mult cu mine, ginerelule?

Acum totul avea sens: de ce îi părea atât de familiar. Dar ce se întâmpla de fapt? Tatăl său era încă în viață? Tatăl lui Alan, pe care îl crezuse mort, era, de fapt, viu, și cei doi păreau destul de apropiați. Dean începea să nu mai știe dacă se afla în lumea reală sau într-un vis, ori poate chiar în lumea pe care Alan voia să o creeze.

Puterea lui psihică, pe care o crezuse suficient de puternică să se compare cu cea a lui Alan, s-ar putea să nu fi fost atât de mare precum își imaginase.

-  Totul e real.

O mână delicată, asemănătoare cu a lui Alan, îi atinse ușor obrazul, ca și cum ar fi vrut să-l aline.

-  Mi-ai citit gândurile acum?

-  Îmi cer scuze pentru intruziune, răspunse Darlon, oferindu-i un zâmbet fermecător, în timp ce își lăsă mâna în jos. Ești destul de impresionant, având curajul să te ridici împotriva fiului meu cel problematic, și chiar mai mult pentru faptul că l-ai făcut să se îndrăgostească până într-acolo încât să aibă încredere să-ți lase ție descendența lui. N-aș fi crezut niciodată că Alan va vrea să aibă copii.

Astăzi, trei oameni îi spuseseră deja că Alan îl iubea. Dean nu știa dacă Darlon voia să-l complimenteze sau doar să-i ofere o informație, dar încuviință din cap. Amintindu-și că tatăl său era lângă el, roșeața îl cuprinse brusc și nu mai avu curaj să-l privească. Nu știa dacă tatăl lui era supărat că unicul lui fiu permisese unui alt bărbat să-l îmbrățișeze în asemenea circumstanțe și chiar să ajungă atât de departe încât să rămână însărcinat.

Văzând reacția fiului, Dexter își trecu blând mâna prin părul lui Dean. Doar atât și Dean înțelese că tatăl lui nu mai era același om sever și aspru de odinioară, iar ochii i se umplură de lacrimi 🥺.

Darlon nu mai spuse nimic până când trenul nu ajunse la destinație.

Cei trei se opriră în fața unei porți uriașe, iar Darlon își așeză mâna pe un panou dreptunghiular. O lumină albă orbitoare fulgeră, urmată de sunetul metalului ciocnindu-se. Mecanismul de blocare demonstra cât de strictă era securitatea locului.

Când porțile se despărțiră, se dezvălui o cameră imensă, aproape de zece ori mai mare decât tunelul prin care intraseră. Stăteau aproape de partea superioară a structurii. Aplecându-se peste balustradă, Dean putu vedea că pământul fusese săpat adânc, sute de metri mai jos. Dar ceea ce îl lăsă fără cuvinte erau rachetele albe, înălțate în mijloc, fiecare având dimensiunea unui bloc cu 80 de etaje 🚀.

-  Ce este locul ăsta? Și ce înseamnă racheta asta? întrebă Dean, arătând spre botul rotunjit al rachetei.

-  Proiectul Celeka, răspunse Darlon, cu o voce lentă și gravă, înainte să pășească în liftul de așteptare. Intrați.

Confuzia se înmulțea, dar tânărul soldat simțea că nu mai putea da înapoi. Urmă cu ezitare pe cei doi în lift, care coborî dedesubt. Sticla transparentă a liftului îi permitea să vadă clar racheta din centrul încăperii. Chiar dacă mai văzuse rachete și călătorise de multe ori dincolo de Pământ, dimensiunea colosală a acesteia îi trimitea fiori pe șira spinării.

Când ușile liftului se deschiseră, rămase și mai uluit: spațiul semăna izbitor cu lobby-ul unui hotel de lux.

-  Această zonă servește drept hub central, cu săli de conferințe, un home theater, un bar, o sală de fitness, un lounge, o piscină și multe altele. Aici vom împărți spațiul, spuse Darlon, arătând spre balcoanele de lemn ce se ridicau pe zeci de niveluri.

-  Etajele superioare sunt locuințele noastre. Camera mea și a lui Darlon vor fi la ultimul etaj.

-  Ale voastre? Nu doar tu și Darlon, nu-i așa? întrebă Dean.

-  Ba da, tatăl tău e cu Darlon și cu alți tovarăși de călătorie.

-  Tovarăși de călătorie? Călătorind unde? Cine? Ce înseamnă toate astea? Nu înțeleg nimic!

Răbdarea lui Dean începea să se subțieze.

-  Hai să stăm de vorbă în lounge, propuse Darlon, conducându-i spre încăperea desemnată.

Inspirând adânc ca să-și recapete calmul, Dean păși într-un spațiu decorat somptuos, unde găsi un grup de oameni jucându-se la o tablă de joc.

Fața i se albi: toți cei din cerc erau supereroi și răufăcători cu puteri speciale care muriseră sau fuseseră dați dispăruți. Unii erau dispăruți încă din copilăria lui Dean - Mineral White, fata cu puteri acvatice, sau Boxster, villainul năzdrăvan cu pumni asemănători unor lăcuste. Chiar și Wind, eroul vântului, care îi fusese coleg senior la școală, era acolo. Toți păreau fericiți, râdeau și nu îmbătrâniseră deloc.

-  Am nevoie de camera asta pentru un moment, spuse Darlon, iar grupul aprobă fără ezitare.

-  Mă bucur să te văd aici, juniorule. Ai făcut alegerea corectă, îl salută Wind - sau Andrew - strângându-i umărul, înainte să plece împreună cu ceilalți.

-  Alegerea corectă? Ce alegere? Dean se întoarse să întrebe, dar grupul dispăruse deja.

Darlon nu voia ca băiatul să fie și mai derutat decât era deja, așa că îi făcu semn să se așeze, în timp ce Dexter se duse să asigure ușa, blocând-o și atârnând un semn că sala nu era disponibilă, ca să-i informeze pe ceilalți rezidenți.

-  Acum, vreau să asculți cu atenție și să rămâi concentrat, spuse Darlon calm, chipul său frumos lipsit de orice emoție. Mâna dreaptă îi împinse spre Dean o ceașcă de ceai fierbinte, dar acesta era prea distras ca să o ridice.

-  Îți amintești evenimentele de acum mulți ani?

-  Ce evenimente? tânărul își încruntă sprâncenele.

-  Diablo și Gardienii — faptele eroice ale strămoșilor tăi.

Dean încuviință:
-  Diablo, bestia aceea grotescă și nebună, nu-i așa?

Darlon chicoti la cuvintele inocente ale tânărului, aruncând o privire spre Dexter, care își atinse fruntea între sprâncene, de parcă nu găsea cuvintele potrivite.

-  Nebun poate… dar grotesc nu e cam mult spus?

Dean făcu un pas înapoi, șocat, când chipul frumos al lui Darlon se acoperi brusc cu solzi albi de-a lungul obrajilor. Ochii verzi-smarald se transformară într-un roșu-auriu, iar când zâmbi, i se iviră colți ascuțiți. Cu toată înfățișarea înfricoșătoare, era departe de a fi grotesc. Mai degrabă, părea măreț — doar că nu într-un fel obișnuit oamenilor.

-  Un dragon.

-  Așa s-ar putea spune, răspunse Darlon, revenind într-o clipită la chipul său obișnuit. Am stat aici atât de mult încât aproape am uitat trecerea timpului. O singură clipă de somn neintenționat și lumea s-a schimbat într-atât încât totul e derutant. Dar cel puțin nu sunt ceea ce oamenii numiți voi… cum era? Utilizator de puteri speciale, nu?

Dean nu răspunse, prea concentrat pe ce voia să transmită Darlon. În schimb, Dexter încuviință.

-  Mulțumesc, dragul meu.

Tânărul soldat ridică o sprânceană. Încă de la început se întrebase ce relație aveau cei doi, dar nu îndrăznise să întrebe, crezând că poate era doar prietenie. Totuși, gesturile, privirile și cuvintele tandre schimbate între tatăl său și acest bărbat ridicau acum alte întrebări despre natura legăturii lor.

-  Vrei să auzi și povestea mea cu Dexter?

Dean era gata să întrebe dacă îi citise din nou gândurile, pentru că atât tatăl, cât și fiul păreau să aibă aceeași tendință intruzivă. Dar Darlon îl preveni:

-  Doar privind chipul tău îmi dau seama, Dean. Nu am nevoie de puteri.

-  Atunci termină povestea pe care o spuneai.

Darlon încuviință și continuă, așa cum ceruse tânărul.
-  Bine… și îți voi împărtăși în același timp și povestea mea cu tatăl tău.

...
...

-  Dean! Liniștește-te! Nu acționa nechibzuit!

Dexter încercă să-l prindă de braț pe fiul său, dar Dean îl scutură și alergă direct spre barul aglomerat.

Ușa de lemn sculptată se izbi de perete și una dintre aripi se desprinse din balamale, dezvăluind un bărbat cunoscut ca unul dintre cei mai mari supereroi din Deacon City. Toți cei dinăuntru, care chicoteau și vorbeau voios, își întoarseră privirile spre Dean. Dar acesta înaintă hotărât spre doi bărbați masivi care jucau darts într-un colț.

-  Silver Star… Căpitan Guardian?

Cel din urmă îl privi surprins, apoi zâmbi.

-  Comandant Joe? Ești și tu cu el?

Dean nu răspunse. Îl apucă imediat de guler și strigă:

-  Nu ești decât un câine, Simon!

Îi rosti numele real al lui Captain Guardian și izbucni într-un șir de insulte, fără să se mai cenzureze.

-  Hei, stai! Dacă ești supărat pe mine din cauza nunții, îmi pare sincer rău. Dar n-am avut ce face, toți invitații de la nunta ta erau oameni pe care nu-i suport, răspunse Simon cu ură, în timp ce Silver Star profită de ocazie să-l împingă pe Dean.

Furios, Dean folosi tehnici de arte marțiale și îi trânti pe amândoi la podea într-o clipă.

-  Sunteți și mai slabi în realitate decât în formele voastre false, scuipă soldatul peste foștii supereroi căzuți.

-  N-am mai fost pe teren de mult timp, Comandant Joe. Dar se pare că tu o duci destul de bine, judecând după burta aia umflată, replică unul dintre ei.

-  Închide-ți gura, Austin! șuieră Dean, folosind numele real al lui Silver Star, în timp ce îl smuci în sus cu o singură mână. De ce nu ați plecat ca niște oameni decenți? De ce v-ați coborât la asemenea fapte josnice? Ați ucis oameni nevinovați cu nemiluita — n-ați simțit niciodată remușcări?

-  Am vrut doar să lăsăm o urmă asupra acelui guvern putred. Dar până la urmă, am murit ca niște netrebnici, nu-i așa?

Dean era furios, sângele îi năvălea în obraji, iar Dexter simți că trebuie să intervină după ce-i permisese fiului să-și verse furia. Între timp, Darlon sorbea vin cu o atitudine nepăsătoare, urmărind scena cu un aer de nonșalanță.

-  Nemernici fără suflet, ați ucis oameni nevinovați!

-  Spune-ne cum vrei, dar am trecut prin prea multe. Să știi doar atât: când un câine e hăituit și bătut până nu mai poate, devine furios și periculos. Dar cineva ca tine n-ar putea înțelege asta, Dean.

Cuvintele fostului Silver Star se înfigeră adânc în pieptul lui Dean, amintindu-i de vorbele bătrânului majordom, Frederick. Profitând de confuzia fiului său, Dexter îi smulse mâna și făcu semn lui Austin și Simon să plece în direcții diferite. Când Darlon pocni din degete, cei trei se treziră într-o altă încăpere.

-  Calmează-te, îi strânse Dexter umărul fiului său, dar Dean îl scutură.

-  Nu trebuie să spui nimic, tată. Nu ești diferit de oamenii ăia. N-am crezut niciodată că vei face așa ceva.

Privirea lui Dean trecea alternativ între omul pe care odinioară îl respectase și chipul frumos al celui care stătea cu brațele încrucișate în spatele lui, plin de dezamăgire.

-  Ai abandonat Deacon City. Ți-ai abandonat idealurile. Ți-ai trădat familia. M-ai lăsat să înfrunt totul singur. Cum ai putut? Ești egoist!

Dexter închise ochii, primind fără replică toate acuzațiile fiului său.

-  O viață nouă, așa-i? Hmph! Dacă voiai să pleci, puteai s-o faci în liniște. De ce să faci totul și mai rău? Știi ce distrugeri au provocat oamenii ăia în oraș? Câți nevinovați au murit?

Dean se gândi la copilul din pântecul lui Ally, iar ochii i se umplură de lacrimi, lăsându-l fără cuvinte.

Atunci interveni Darlon.

-  Ei doar au cerut să se alăture Proiectului Celeka. Eu doar îi ajut să-și încheie rolul de supereroi fără suspiciuni, la fel ca pe ceilalți. Cât despre ce au făcut Silver Star și Captain Guardian—o să fiu direct: Alan a fost cel care a venit cu ideea.

-  Ce-ai spus? Ce prostii debitezi?

-  Dean!

Dexter își ridică vocea, iritat de tonul lipsit de respect al fiului său, dar Dean îl ignoră.

-  Știi bine că supereroii au început să aibă o reputație proastă în ultima vreme. Alan a sugerat această idee veche, iar Simon și Austin au acceptat imediat, convinși că va fi în beneficiul celor cu puteri speciale.

Dean simți amețeala năpustindu-se peste el și căzu în genunchi, vomitând bilă.

-  Ugh! Beneficiu pentru fantome, poate! Nu crezi că ar trebui să-l oprești? Oamenii nevinovați mor!

În clipa aceea, Dean realiză brusc adevărul: Darlon era Diablo, monstrul uriaș care devastase orașe și luase aproape o sută de mii de vieți.

-  Sunt de acord cu ideea lui. După ce vom pleca, numărul utilizatorilor de puteri speciale și al supereroilor rămași aici va fi minim. Asta va forța oamenii lipsiți de puteri să depindă de eroi, spuse Darlon plat, fără urmă de emoție.

Dean se prăbuși într-un fotoliu, privind cu dispreț la cei doi bărbați.

-  E extrem! E nebunie! Pentru ce faceți asta cu adevărat?

-  Pentru a crea opțiuni, răspunse Darlon.

-  Fără să vă pese de pagubele imense? Contează doar misiunea pentru voi.

-  Da.

Ochii lui smarald străluciră rece, iar chipul său frumos, lipsit de emoție, semăna tulburător de mult cu cel al lui Alan la prima lor întâlnire — frumos, dar ascunzând un venin mortal.

-  Ți-am spus, Dean. Nu sunt un om bun. Urăsc oamenii slabi… cu excepția tatălui tău.

Privirea lui se întunecă, trecând spre bărbatul de lângă el.

-  Acum, aproape toți utilizatorii de puteri speciale au acceptat să ni se alăture. Cei care au trecut de selecția lui Darlon ar trebui să ajungă aici în trei zile, adăugă Dexter.

-  Trei zile? Dean rămase uluit. Deci chiar te duci cu ei? O să lași totul în urmă și fugi așa? Nu spuneai mereu că un supererou adevărat trebuie să-și asume responsabilitatea? Altfel nu e cu nimic mai bun decât gunoiul. Asta vrei tu? Și mama? Te-ai gândit vreodată la ce simte ea?

Vorbele ieșiră printre dinți strânși, semn că își stăpânea cu greu furia.

-  Știi bine că m-am căsătorit cu mama ta pentru că bunicul tău m-a forțat. Nu ne-am iubit niciodată. Ea nu s-a interesat niciodată de mine, mărturisi Dexter.

Asta era adevărat. După moartea lui Dexter, Isabel nu arătase niciun semn de durere, ba chiar părea mai fericită ca înainte.

-  Și când aveai de gând să-mi spui toate astea? întrebă Dean, curiozitatea aprinzându-se în el. Dacă nu s-ar fi întâlnit în aceste circumstanțe, cum ar fi aflat despre Proiectul Celeka și că tatăl său era încă în viață?

Dexter rămase fără cuvinte, deși se pregătise de nenumărate ori pentru acest moment. Dar când întâlni privirea fiului său și expresia lui plină de durere, toate frazele pregătite i se topiră pe buze. Nu mai putu spune decât:

-  Îmi pare rău, fiule… 😔

Cuvintele tatălui îl făcură pe Dean să-și înghită un suspin. Dexter nu-i ceruse scuze niciodată până acum.

-  Alan a vrut să-ți spună el însuși acum câteva luni, dar eu trebuie să-mi cer iertare în numele fiului meu pentru că s-a jucat prea mult, interveni Darlon în tăcerea apăsătoare dintre tată și fiu.

Dean simți din nou ca și cum ar fi fost înjunghiat în piept. Alan era responsabil pentru toată această tragedie. Alan știa că nunta avea să se prăbușească, că logodnica și primul lor copil aveau să moară. Știa totul și totuși nu rostise un cuvânt, continuând să-i joace feste inimii lui, din nou și din nou. Și totuși, în ciuda a toate, Dean nu înțelegea de ce îl iubea.

Lacrimile îi șiroiau pe față în timp ce plângea de durere. Darlon ridică ușor o sprânceană, simțind o explozie de energie puternică, ca o furtună dezlănțuită.

-  Alan vine aici curând, Dean, spuse Darlon, în timp ce fiul său era copleșit de haos interior.

-  Probabil vrea să mă omoare acum.

-  Dacă Alan te iubește, nu ar face asta, încercă Darlon să-l liniștească. Dean însă izbucni într-un râs amar.

-  Nu voi fi niciodată de acord cu acest proiect! Nu merg cu voi! strigă Dean hotărât.

-  Dexter și cu mine îți respectăm decizia, Dean. Mulți eroi au ales să rămână aici și să apere pe cei slabi. Dar nu știu dacă Alan îți va permite asta. Porți copilul lui acum, iar după ce își termină misiunea, nu te va lăsa niciodată să rămâi pe această planetă.

-  Nu-mi pasă! strigă Dean din toți rărunchii. Nu are niciun drept asupra mea sau asupra copilului nostru!

Un gând îi trecu prin minte, iar chipul i se înălbi când Darlon, deși părea inert, își deschise mintea intenționat, făcându-l să audă cuvintele:

-  Nu, Dean. Alan nu te va lăsa să pleci.

Dean zâmbi batjocoritor.

-  Ți-am spus că nu-mi mai pasă.

-  Dexter… îl chemă Darlon pe bărbatul de lângă el, dar era prea târziu. Silueta înaltă de lângă el se prăbuși pe podea. Înainte ca Darlon să-și recapete controlul asupra propriului corp, fu forțat să se așeze pe pat, buzele-i grele, roșii, rămânând pecetluite.

-  Ți-am spus că Alan e mai puternic. Dar acum câteva ore am reușit să-l domin, așa că mi s-a părut nepoliticos să nu încerc și pe tine, își spuse Darlon în sine, vrând să râdă de propria-i naivitate, dar gura nu i se mișcă. Alan chiar avea o intuiție ascuțită, demnă de fiul său.

Dean ridică bărbia cu hotărâre.

-  Eu aleg să rămân aici. Voi mergeți unde vreți. Și nu vă faceți griji, nu voi spune nimănui despre Proiectul Celeka. Nu e nevoie să-mi ștergeți amintirile. Dar spune-i fiului tău să nu se mai joace cu mine. Nu vreau să-i mai văd fața, iar dacă nu ascultă, așa cum spui, atunci îl voi înfrunta ca Comandant Joe și acest proiect va fi expus. Toți cei implicați vor fi judecați.

Privind chipul lui Dean, Darlon își aminti brusc de Luke Meredith — încăpățânat, hotărât, incapabil să-și trădeze idealurile — ceea ce îl irită teribil.

-  Cum ies de aici? întrebă Dean, forțându-l cu puterile sale pe Darlon să răspundă.

-  Teleportalul pe care l-ai folosit… a fost creat pentru călătorii interdimensionale, reuși Darlon să spună, după care buzele i se pecetluiră din nou.

-  În cazul ăsta, mă pot întoarce acolo de unde am venit.

Darlon încuviință cu capul, incapabil să adauge altceva. Dean trase adânc aer în piept, scoase teleportalul din buzunarul pantalonilor, apăsă butonul de activare și rosti clar:

-  Spitalul Medical Deacon.