Capitolul 8 – Rezultatele faptelor

- Felicitări, locotenente Meredith.

Isaac îi întinse o doză de bere prietenului său. Dean o luă, dar nu bău; rămase așezat, privind în gol. Trăsăturile lui frumoase și ascuțite nu arătau nicio emoție.

- Ești bine, Dean? îl îmboldi Isaac, atingându-i umărul lat. Dean clipi, revenind la realitate, și încuviință din cap.

- Dacă ai ceva pe suflet, poți să ne spui, adăugă Kim, care îl observase de ceva timp.

Dean clătină din cap și înghiți dintr-o suflare întreaga doză de bere. Nu arăta deloc ca un bărbat care sărbătorea, chiar dacă iubita lui tocmai îi spusese că este însărcinată cu primul lor copil. După ce se culcase cu ea, o dusese să-i cunoască mama și îi ceruse să fie oficial împreună. Dar cine s-ar fi gândit că uitase cel mai important lucru?

În noaptea aceea, lăsase emoțiile să-l copleșească și nu se protejase.

Așa că acum trebuia s-o ia de soție pe Ally, pentru a-și asuma responsabilitatea.

Deși avea doar 20 de ani, Dean absolvise deja atât studiile de licență, cât și pe cele de master, la o universitate de prestigiu, și deținea un statut social înalt. Ally, cu patru ani mai mare decât el, era la fel de realizată. Prin urmare, nimeni nu avea de ce să comenteze căsătoria lor. Odată ce vestea se răspândise, oamenii nu ezitau să-i felicite.

- Iar ai tăcut, îl împunse Elias din nou pe Dean, apoi privi spre Kim și Isaac, neștiind ce să spună.

Cei trei veniseră la apartamentul lui Dean să sărbătorească viitoarea lui paternitate și logodna cu Ally, - dulceața orașului. Dar văzând expresia sumbră a lui Dean și aerul lui absent, hotărâră să amâne planurile de petrecere.

Văzându-și prietenii îngrijorați, Dean minți:

- Sunt doar îngrijorat; totul se întâmplă prea repede și nu știu cum să reacționez.

Cei trei dădură din cap, înțelegători.

- Relaxează-te; întemeiezi o familie cu persoana pe care o iubești, spuse Elias, strângându-i umărul.

Dean reuși să schițeze un zâmbet. Iubire, nu? Nu spusese niciodată cuiva că o iubea pe Ally, dar nu putea nega că ea fusese singura femeie cu care acceptase să iasă la mai mult de trei întâlniri. Prietenii lui spuneau mereu că o iubea pe Ally, dar el, fiind de felul lui tăcut, nu confirmase niciodată. Totuși, cine putea să știe mai bine decât el? Sentimentele lui Dean pentru Ally nu păreau să meargă atât de departe. Când era cu ea, nu simțea niciodată cum îi tresare inima, nu simțea neliniște. Chiar și după perioade lungi în care nu se vedeau, nu simțea dor.

- Uită-te la domnul Alan; de când a ieșit în față, e legat de tot felul de starlete, spuse Kim, întinzând telefonul prietenilor ca să le arate o știre.

Clang!

Sunetul unei doze de bere căzute pe podea îi făcu pe Kim, Isaac și Elias să-și întoarcă privirea spre sursă. Dean se aplecă repede și ridică ceea ce scăpase din mână.

- Revin imediat; trebuie să merg la baie.

Luă doza de bere și intră în bucătărie. Odată rămas singur, tânărul se prăbuși încet, rezemându-se de blatul palid din lemn, strângându-și pieptul ce pulsa dureros după ce auzise numele cuiva care îi ocupa gândurile de câteva zile.

Nu voia să recunoască faptul că acel sentiment… nu-l avusese niciodată pentru Ally, ci îl simțea pentru acea persoană cu inima rece.

Dean nu stătu mult singur înainte de a se întoarce în sufragerie, jucându-și rolul de gazdă atentă, ca de obicei, astfel încât nimeni să nu bănuiască nimic. Au băut și au vorbit până aproape de miezul nopții. Dean își dădu seama că era târziu și că avea treburi de rezolvat a doua zi de dimineață, așa că le ceru politicos prietenilor să plece.

- Nu uita să-mi trimiți programul de la avanpost, bine? E bine că iei o pauză acolo; ar trebui să folosești timpul să te pregătești pentru marele eveniment. O să fie haos.

- Da, ți-l trimit. Mulțumesc, și tu să nu tragi prea mult de tine.

- Am nevoie de bani acum, dar fac cât pot. Nu prea există alt job pe care aș putea să-l iau… Heh, heh.

Dean încuviință din cap prietenului care zâmbea stingher, chiar când ușile liftului se deschiseră. Cei trei oaspeți îi făcură cu mâna și intrară.

După ce prietenii lui plecară, Dean scoase din dulapul de depozitare un sac negru și adună dozele goale de bere și cutiile de fast-food aduse de ei. Strânse sacul pentru a-l arunca la gunoi, apoi luă mopul să curețe sufrageria și pulveriză un odorizant plăcut prin cameră. După ce totul era în ordine, intră să facă un duș 🚿.

În realitate, Dean nu era deosebit de atent la curățenie. De obicei, când prietenii se strângeau la el și îi lăsau camera vraiște, nu-l deranja. Lăsa dezordinea până dimineața, când chema menajera să facă ordine.

De ce curăța acum camera? Pe cine aștepta?

Când întrebarea aceasta îi trecu prin minte, Dean se ridică în pat și se întoarse spre oglinda din dormitor. Ochii lui albaștri priveau reflexia siluetei înalte, îmbrăcată în pijamale gri, alternând cu ceasul de perete care arăta puțin după ora două.

Mai era el încă Dean Meredith, tânărul soldat plin de onoare? 🕰️

Era epuizat, dar nu reușea să adoarmă. De ce nu stinsese încă lumina din dormitor? Dean își strânse buzele și își luă telefonul, derulând pe un site de știri online. Văzând știrea menționată de Kim și poza lui Alan alături de un înotător cu pielea bronzată și ochi albaștri, asemănători cu ai săi, Dean simți un nod în gât care îi aduse lacrimi în ochi 💔.

Alan nu venise deloc să-l vadă de când apăruse știrea că fiica secretarului Ministerului de Finanțe era însărcinată cu unicul fiu al unei vechi familii militare. La început, Dean simțise o satisfacție ciudată și era nerăbdător să afle ce gândea Alan despre asta. Dar Alan pur și simplu dispăruse. Singura modalitate prin care Dean mai afla ceva despre viața lui erau bârfele din reviste ieftine și știrile online, care publicau aproape zilnic imagini cu el alături de diferiți bărbați și femei.

Ceea ce îl durea cel mai tare pe Dean era că aproape fiecare bărbat cu care Alan era văzut semăna cu el.

Dean încerca să-și spună că asta era cel mai bine; scăpase, în sfârșit, de o persoană atât de josnică. Dar după puțin mai mult de o lună, își dădu seama că nu-l putea uita pe Alan. Îi era teamă să doarmă, de frică să nu vină Alan să-l caute și să nu-și dea seama. Încerca să stea cât mai mult în cameră și își schimba turele de noapte la avanpost.

De ce… de ce trebuia să ajungă atât de departe?

Dean își mușcă buza cu frustrare și lăsă telefonul jos. Dar atunci auzi un foșnet afară, lângă dormitor. Când deschise ușa, zări o siluetă suplă, într-un helancă neagră și pantaloni de aceeași culoare.

Buzele lui roșii ca focul contrastau cu pielea palidă, iar zâmbetul abia schițat îi înflori pe chip.

Dean își încleștă pumnii și se aruncă înainte, lovindu-l pe Alan drept în față cu toată forța 💥. Alan nu se feri și îl lăsă pe Dean să-i rupă cămașa. Soldatul îl trânti la pământ, așezându-se deasupra lui și descărcându-și furia prin pumni năprasnici, lovindu-l fără milă.

Îl ura! Ura tot ce avea legătură cu el!

- Ești un gunoi fără valoare!

Soldatul care, de obicei, își ținea gura și păstra o atitudine de gentleman în ochii publicului, arunca acum insulte violente asupra lui Alan. Chipul frumos al acestuia se păta cu roșu de sânge, dar nu se umfla și nu se învinețea—asta pentru că Alan avea mereu o cale de a-și vindeca rapid rănile.

Dean începu să-și revină în fire și realiză că tot ce făcea era în zadar. Oboseala îl copleși și, în cele din urmă, se opri. Alan rămase nemișcat, privindu-l pe bărbatul care îl încăleca, gâfâind greu.

- Ridică-te.

Sângele întins pe chipul de porțelan al lui Alan crea un farmec primejdios, aproape irezistibil 🌒. Dean se gândi să lovească din nou acel chip, dar brusc simți cum corpul i se golea de putere și se prăbuși în brațele lui Alan fără efort.

- Ugh… încercă să se zbată, dar cu cât lupta mai mult, cu atât se afunda mai tare în îmbrățișarea lui Alan.

- Ce se întâmplă?

Prima întrebare a lui Alan îl luă prin surprindere pe Dean. Se uită în sus, spre brațele care îl învăluiau, și își strânse pumnii ca să lovească pieptul lat, dar nu cu mult mai lat decât al lui.

- Te urăsc! strigă Dean.

- De ce?

- Nu știu de ce.

- Pentru că m-ai urât atunci când te-am lăsat singur?

Dean își încleștă dinții, incapabil să-i susțină privirea. Deși își blocase puterile mentale și își închisese gândurile, nu putea înțelege de ce acest om…

- Felicitări pentru că ai devenit tată.

Alan îl ridică pe Dean de pe podea și îl duse direct în dormitor. Dean era uluit, mintea lui se agita căutând cuvinte pentru a exprima ceea ce simțea. Înainte să-și dea seama, era deja așezat pe patul lui moale.

Mâna lungă a lui Alan îi mângâie părul brunet, căzut peste trăsăturile ascuțite, dar mintea lui Dean era în altă parte. În loc să simtă frică, așa cum i se întâmplase înainte, acum o căldură îi cuprindea trupul, iar în adâncul lui se trezea o reacție pe care nu o putea controla. Observând asta, Alan zâmbi batjocoritor și spuse:

- Mă dorești atât de tare? Îți lipsește așa mult pula mea?

Chipul frumos, deși părea rece și înalt, putea rosti cu atâta ușurință asemenea vorbe grosolane. De fiecare dată când le auzea, Dean se simțea rușinat. Emoțiile care izbucniseră mai devreme păreau să se stingă încet.

- Nu vreau să-ți mai văd fața niciodată.

- Serios? Ultima dată când ne-am văzut, păreai că nu vrei să mă lași.

Amintiri din întâlnirile lor anterioare îi năvăliră în minte, rând pe rând.

După ce petrecuse două zile întregi în pat cu Ally, Dean trebuia să recunoască: nu fusese nici pe departe fascinat de abilitățile ei sexuale. Tot ce voia era să depășească nota pe care Alan i-o lăsase. Nu voia să fie ca un animaluț așteptându-și stăpânul într-un țarc. Avea mândria și dreptul de a merge unde voia, cu cine voia.

Dar când se întorsese la apartament, Alan era deja acolo.

Chipul lui frumos nu exprima nicio emoție—doar o calmă răceală, ca o mare fără valuri 🌊și Dean realiză că acțiunea lui impulsivă fusese o greșeală. Alan îl ridicase, îl aruncase pe pat, îi sfâșiase hainele și îl supusese unui maraton nemilos. Picioarele lui Dean nici nu atingeau podeaua; dacă încerca să scape fără permisiunea lui Alan, era pedepsit cu jucării bizare, invocate de acesta. Dacă i se făcea foame sau trebuia la baie, Alan îl purta chiar el.

Cei doi făcuseră dragoste cu o frenezie arzătoare, de la răsărit până la apus, iar aproape fiecare colț al apartamentului fusese martor cum Dean era aruncat și pătruns. Tânărul soldat se pierduse cu totul în plăcere, ignorând ce era bine sau rău. Ceea ce începuse ca o rezistență se transformase într-o cerere disperată, și ajunsese să caute chipul acela frumos, fără să-și dea seama.

După aceea, Alan îl mai vizitase de două ori, până în ziua în care Dean ieșise cu Ally și aflase că era însărcinată de mai bine de o lună. Apoi Alan dispăruse complet.

- Ți-a fost dor de mine?

- Nu, răspunse Dean, fără să-l privească. 

- Te urăsc.

Văzând încăpățânarea de pe chipul atrăgător al lui Dean, Alan nu se putu abține să nu-i muște ușor vârful nasului ascuțit, în timp ce mâna îi aluneca de-a lungul trupului, peste mușchii frumos conturați. Dean respira greu, încercând să-și înăbușe dorința care se trezea sub abdomen. Dar când mâna albă a lui Alan se retrase, sprâncenele negre ale lui Dean se încruntară.

- Când e nunta? Unde e invitația mea? întrebă Alan, ridicându-se.

- Nu te invit, spuse Dean, întorcându-și capul spre silueta înaltă de lângă pat.

- Păcat. Îmi pare tare rău, știi? Tonul lui Alan nu se potrivea deloc cu sensul cuvintelor.

- Am venit să te felicit.

- Retrage-ți cuvintele; nu vreau asta. Dean își strânse voința, hotărât să nu mai simtă nimic pentru el.

 - Întemeiez o familie și mă însor; nu mă mai căuta. Vreau ca trecutul să se termine.

- Chiar vrei să se sfârșească așa, Dean?

- Da, te urăsc mai mult decât orice. Ești un om groaznic, Alan.

- Știu deja că sunt un om groaznic. Dar nu mă poți învinovăți. Tu ai căzut pentru cineva ca mine.

Dean se înroși la față de furie. Se luptă să se ridice și smulse bara de fier de la tăblia patului negru, aruncând-o cu o forță supraomenească spre cel care îndrăznise să-i spună asemenea cuvinte usturătoare.

Alan ridică ușor mâna și, brusc, metalul își schimbă direcția, izbindu-se de ușa dormitorului.

- Nu te iubesc! Nu te-am iubit niciodată! Nici măcar nu m-am gândit la asta!

- Și atunci care e problema ta? De ce trebuie să reacționezi atât de furios?

Ești nebun, ești nebun, Dean își strânse pumnii cu frustrare.

- Din cauza ta! Tu îmi strici totul în viață!

- Eu nu te-am obligat să te culci cu femeia aceea. Nu mă poți învinui pentru asta, Dean.

Ochii lui albastru-deschis se măriră, iar apoi Dean simți un gust amar în gură și o arsură în nas. Tot ce știa era că îl ura pe omul din fața lui atât de mult—atât de tare încât nici nu mai putea rosti o altă propoziție.

- Un ticălos ca tine ar trebui pur și simplu să moară undeva.

Alan îl privi pe Commander Joe pentru ultima oară, colțurile buzelor arcuindu-se într-un zâmbet rece. Cu degetele sale lungi scoase un cub din buzunarul pantalonilor și îl strânse, până când o lumină albă îl învălui complet.

Silueta înaltă dispăru din dormitorul lui Dean fără să lase urmă.

Tânărul se prăbuși pe pat, ochii albaștri ațintiți spre tavan. Buzele lui, care ar fi trebuit să se curbeze într-un zâmbet satisfăcut pentru ce tocmai spusese, erau acum doar o linie dreaptă și încordată.

..
💮💮💮💮💮💮💮

- Băutura dumneavoastră e gata, tinere stăpâne.

Frederick reuși să toarne lichidul ambrat dintr-o sticlă de cristal. Apoi își puse mănușile și deschise o cutie argintie strălucitoare. Când fumul colorat ce plutea din interior se risipi, apăru o piatră prețioasă roșu-aurie, de mărimea unei palme. O ridică cu grijă și o lăsă să cadă într-un pahar cu un design complicat.

În timp ce pregătea băutura pentru stăpânul său, o sabie ronin de 20 de inci se ridică singură în aer. Frederick își înclină ușor capul ca să o evite, lama trecând drept prin craniul bărbatului care se chinuia să se ridice în spatele lui. Trupul însângerat se prăbuși inert la perete și căzu fără viață la pământ 🩸.

Majordomul bătrân întoarse capul spre cadavru și clătină din cap, înainte să-și reia atenția asupra pregătirii băuturii pentru tânărul stăpân.

Frumosul stăpân trase cuțitul din gâtul unui bărbat și lăsă trupul lipsit de viață să cadă la podea. Sângele proaspăt țâșni, pătatându-i hainele scumpe cu o dungă lungă și roșie. Într-un alt colț al camerei, un bărbat îmbrăcat într-o jachetă de piele maro zăcea cu fața în jos, tremurând. Picioarele îi fuseseră ciopârțite și schilodite de lamă.

Când ochii frumoși, dar plini de intenția de a ucide, se întoarseră spre el, ridică repede mâinile, implorându-și viața.

- Te rog… nu mă omorî…

Alan ridică sabia folosită mai devreme și, cu o precizie rece, i-o înfipse în piept. Strigătul jalnic se stinse, iar trupul se prăbuși neputincios, adăugându-se celorlalte cadavre.

După ce se ocupase de scursurile pe care le ademenise din ascunzătoarea lor folosindu-și frumusețea, Alan se plimbă agale până la fotoliul negru de piele, așezat în centrul camerei spațioase, albe, cu tavan înalt. Pereții erau placați cu materiale fonoizolante—un indiciu clar că încăperea fusese creată pentru anumite - activități.

- Iată o cârpă, îi întinse Frederick, pentru ca stăpânul să-și șteargă stropii de sânge de pe chipul frumos. Privirea majordomului alunecă spre corpurile și bucățile de oameni împrăștiate prin cameră.

- Acești oameni meritau să moară. Dacă nu mă ocupam eu de ei, ar fi continuat să comită atrocități—trafic de ființe umane și droguri.

- Așa este, dădu din cap majordomul.

- Sunt încă un om bun, nu-i așa, Frederick?

Alan rosti cu calm, iar bătrânul încruntă sprâncenele, nedumerit. Oare stăpânul său consumase ceva dubios? De mic copil, niciodată nu arătase vreun interes pentru ceea ce era bine sau rău.

- Ei bine… de fapt, nu trebuie să mergi chiar atât de departe, răspunse majordomul, nesigur ce cuvinte i-ar fi fost pe plac. Răspunsul provocă un chicot batjocoritor din partea lui Alan.

- A spus că sunt o persoană groaznică… Sunt eu chiar atât de rău?

Oh… era vorba despre tânărul moștenitor al familiei Meredith. Ochii lui Frederick se măriră de realizare.

- V-ați îndrăgostit de acel tânăr erou?

În acest castel, doar Frederick își putea permite să-i adreseze lui Alan întrebări personale fără să riște tăișul sabiei.

- Iubire?

Sprâncenele lui arcuite se uniră încruntate. Oare acesta era sentimentul absurd care îi împingea pe oameni—și chiar pe tatăl său—spre nebunie? Cum putea Frederick să îndrăznească să spună că el se îndrăgostise de acea persoană? Cum să iubească un simplu obiect de joacă, ceva trecător?

- Să nu mai rostești cuvântul acela.

Privirea frumoasă a lui Alan se întunecă, iar ochii lui de onix emanau o aură înghețată ❄️. Frederick încuviință cu înțelepciune, tăcând.

- Ah…

Un geamăt dureros răsună din partea trupului gol al bărbatului întins pe podea. Avea pielea închisă la culoare și un fizic înalt, muscular, acoperit de tăieturi și stropi de sânge amestecați cu alte fluide. Ochii lui galben-aurii încercară să se deschidă și să privească chipul frumos din fața lui, dar epuizarea îi închise pleoapele din nou.

- Încă nu e mort? întrebă Frederick, surprins. De obicei, tânărul stăpân ar fi revenit la fotoliu ca să-și bea ceaiul după ce se termina totul.

- Nu, răspunse Alan, ridicând paharul împodobit cu pietre colorate. Degetele lui subțiri urmăreau absent marginea paharului, cu o liniște nepăsătoare.