Capitolul 2: Sărutul malefic și aureola

- Unde ai fost, tinere stăpâne?

Vocea răgușită a unui bătrân rupse tăcerea. Chipul bărbatului, mai delicat chiar decât al unei femei, se întoarse spre el.

- Doar căutam ceva de făcut, ca să-mi omor timpul.

La acel răspuns, însoțit de un zâmbet asemănător cu o frumoasă trandafiră otrăvită, majordomul cel bătrân încuviință din cap. Știa prea bine să nu zăbovească prea mult, ca să nu strice buna dispoziție, și se retrase să-și continue treburile.

Mâna subțire mângâie mantia neagră, înainte ca tânărul să urce pe rara scară spiralată din marmură, îndreptându-se spre dormitorul său luxos. Pe drum, servitori, bărbați și femei deopotrivă, se opreau să se încline adânc în fața lui. Totuși, unii nu-și cunoșteau locul și îndrăzneau să-l privească pe furiș, păstrând imaginea chipului său frumos pentru visele lor. Privirea lui tăioasă se ridică spre tavan, simțind un impuls să le strivească capetele acelor oameni enervanți, dar se forță să nu poarte pică.

Pentru că, astăzi, tânărul stăpân Alan era într-o dispoziție deosebit de bună.

Tânărul stăpân Alan, sau Alano Ay Kuche, era singurul fiu iubit al lui Darlon Kuche, un om de afaceri care fondase o companie de armament militar aflată la granița dintre legalitate și ilegalitate. Familia Kuche era bine cunoscută, iar influența ei era adesea privită într-o lumină negativă. Răufăcători în căutare de arme și susținere gravitaau constant în jurul lor, cerând favoruri pe ascuns.

Cu cât luptele dintre supereroi și răufăcători erau mai frecvente, cu atât produsele companiei se vindeau mai bine. Guvernul nu putea nega faptul că armele de la Kuche Industries erau puternice și bazate pe o tehnologie mai avansată decât a altor firme.

Astfel, indiferent dacă armele dreptății erau mai bune decât cele ale răului, sau invers, partea care obținea întotdeauna cele mai mari profituri era, până la urmă, Kuche Industries.

În prezent, familia Kuche se afla în top 10 al celor mai bogate și prospere familii din lume. Totuși, în ciuda acestui statut, niciun membru al familiei nu participa la evenimente sociale și nu apărea în public. Cum nimeni nu știa cum arătau, au circulat diverse zvonuri: unii spuneau că membrii familiei aveau fețe urâte sau deformate, imposibil de arătat în public - zvonuri pe care familia le lăsase să se răspândească fără să le infirme.

Alan crescuse într-o viață de lux și confort, dar ajunsese un tânăr ușor de plictisit, încăpățânat, răsfățat și cu sânge rece.

Cu frumusețea sa izbitoare, Alan atrăgea mulți tineri și tinere încă dinainte să ajungă la adolescență. Însă, după ce se sătura de plăcerile trupești și își pierdea interesul, își arăta latura întunecată, folosindu-și puterile psihice pentru a șterge amintirile tuturor partenerilor săi. Făcea asta doar pentru propria distracție.

Din păcate, niciunul dintre acei oameni nu putea rezista intensității puterilor lui psihice. Cei care nu mureau din cauza șocului ajungeau complet nebuni.

Lumea aceasta era pentru el ca un teren de joacă, unde putea face orice îi trecea prin cap. Dacă voia să-l facă pe Commander Joe, celebrul erou, să se zvârcolească sub el, o putea face cu ușurință.

Faptul că Commander Joe poseda o putere psihică greu de pătruns îl stârnea pe Alan cum nu mai simțise vreodată.

- Nu credeam că o să-mi placă atât de mult. Dacă vine să se joace ca noua mea jucărie, n-ar fi rău, murmură el, colțurile buzelor sale perfect conturate ridicându-se ușor. Albastrul strălucitor al ochilor îi sclipea, pielea miere a gâtului i se ivea pe sub guler, iar felul în care se mișca părea mai stăpânit chiar și decât cel al unui armăsar sălbatic.

...

Țipete răsunau în zonă, în timp ce fumul negru și gros se ridica, acoperind cerul. Mirosul înțepător al arderii umplea aerul, făcându-i pe toți să se înece, dar nu și pe Commander Joe, îmbrăcat într-un costum special conceput pentru stingerea incendiilor. Acesta îi făcu semn lui Watcher să caute supraviețuitori în clădire, în timp ce el discuta cu echipa de pompieri pentru a stabili un plan.

- Cum merge?

- La etajul 7 sunt copii, un bătrân și câțiva adolescenți lângă ușa spartă a scării de incendiu de la etajul 4. Pare că e pe punctul de a se prăbuși. Vai, e cineva care poate zbura? - raportă Watcher prin radio.

Toți lucrau din greu pentru a salva victimele. Fantom, care zbura de jur împrejur, îi ajuta pe salvatori cu transportul aerian, scoțând oamenii răniți pe ferestre, acoperiți de funingine și fum. După mai bine de o oră de luptă cu flăcările, incendiul începu, în cele din urmă, să se stingă.

Astăzi, doar Commander Joe, Watcher și Fantom erau de serviciu.

Supereroii, spre deosebire de angajații obișnuiți, nu primesc salariu. Ei sunt plătiți în funcție de misiunile finalizate, asemenea freelancerilor; cu cât câștigă mai mult, cu atât misiunile tind să fie mai periculoase. În plus, guvernul a creat un fond pentru a sprijini acești eroi, alimentat din taxele cetățenilor. Dacă un supererou rămâne fără venit și are nevoie de bani pentru cheltuieli diverse - întreținere, taxe școlare - se poate înscrie pentru ajutor financiar, cu condiția să-și respecte angajamentul de a ajuta publicul.

- Asta e doar joacă, nu? Bine, distrați-vă, bombăni Fantom, MVP-ul zilei, cu fața murdară de funingine care nu se ducea oricât ar fi spălat-o. Era convins că, fără mască, nimeni nu l-ar fi recunoscut.

- Măcar n-a murit nimeni, replică iritat Watcher.

Incidentul de azi se produsese din cauza a doi adolescenți care voiseră să facă un videoclip cu o minge de foc într-o cameră îngustă. Din cauza lipsei de experiență și a nesăbuinței, totul se transformase în dezastrul văzut acum.

O absurditate.

- Dar misiunea asta e mai bună decât ultima. Acum două zile am alergat după niște răufăcători într-o fabrică chimică. Știi că vaporii de dioxid de carbon mi-au redus vizibilitatea? Mi-a luat ceva timp să-i prind - aproape că mi-au tăiat răsuflarea.

- Serios? Ai raportat asta comandantului? întrebă Commander Joe.

- Da, am raportat. Dar nu înțeleg de ce insistă. Cât dioxid de carbon trebuie să fie ca să provoace vedere încețoșată? Oamenii care trimit în misiuni ar trebui să fie interesați de astfel de detalii. Ochii mei tot nu s-au refăcut, și probabil mă vor chema din nou să dau raportul… ah, chiar, am aceeași problemă și mâine, mormăi Watcher.

- Cred că încearcă să găsească o soluție pentru punctul tău slab, îi răspunse Dean.

Când un supererou are anomalii fizice, este obligat să raporteze imediat simptomele autorităților, explicând cauza sau măcar presupunând ce le-ar fi putut provoca. Neraportarea sau încercarea de a ascunde informațiile atrăgea sancțiuni conform regulilor - amenzi sau chiar închisoare.

- Așa? Și explozia lui Ronia? Au găsit vreo soluție pentru asta? ripostă Watcher, privind spre Commander Joe, care raportase răni de mai puțin de trei ori.

Tânărul își aminti de misiunea de acum doi ani, când răufăcătorii folosiseră mai multe tipuri de arme biologice; însă bomba creată de Ronia fusese singura care îl făcuse să se simtă amețit. Mirosul îl slăbise până aproape de leșin.

- Ei bine… încă nu, răspunse el, iar Watcher oftă încet.

- Misiunea s-a terminat. Veniți la mine diseară? Fac un pool party, o să fie plin de fete sexy, interveni Fantom, după ce își ascultase prietenii vorbind.

- Nu, am alte treburi, refuză Watcher, făcându-l pe Fantom să se întoarcă spre celălalt.

- Nici eu nu vreau, spuse omul masiv.

- Ai întâlnire cu vreo fată? îl tachină Fantom.

- Deloc. De fapt, nu avea niciun plan; doar că nu avea chef să se vadă cu cineva.

Cum nu mai aveau nimic de făcut, cei trei supereroi se despărțiră. Commander Joe se urcă în sportiva sa neagră, mașina pe care o folosea adesea la misiuni, dar, dintr-un motiv necunoscut, simți nevoia să conducă spre aleea îngustă unde întâlnise, cu o seară înainte, acel bărbat fără nume.

Chipul acela frumos îl bântuia de trei zile la rând, împiedicându-l să mănânce și să doarmă.

Tânărul găsi un loc bun de parcare și păși în colțul clădirii, simțindu-se frustrat de el însuși.

- Cred că înnebunesc, murmură. Ce caut aici? Rememorez propria mea prostie?

- Ți-a fost dor de mine?

Vocea îl făcu să tresară, iar tânărul soldat făcu un pas înapoi.

O siluetă înaltă și suplă apăru, îmbrăcată într-un combinezon negru ce semăna cu o ținută de ninja din țările asiatice, acoperindu-i partea inferioară a feței și lăsând la vedere doar ochii frumoși, înguști, de culoarea onixului, și sprâncenele negre, înclinate, ascuțite ca o lamă de sabie. Părul lung, negru, îi curgea ca mătasea, legănându-se grațios în vânt, dându-i un aer elegant și misterios în același timp.

- Nu mi-a fost dor de tine, răspunse Dean, ridicând privirea spre cel care stătea pe acoperișul clădirii.

Bărbatul pufni la expresia rece a ofițerului, apoi sări jos și se lăsă pe vine pe scările de incendiu, trăgându-și masca de pe față până la gât.

- Atunci de ce ești aici?

Dean rămase tăcut… nici el nu putea răspunde la această întrebare.

- Am văzut întâmplător știrile despre incendiu și am vrut să vin să ajut. Dar se pare că Commander Joe și echipa lui s-au ocupat deja de tot, spuse Halo, trecându-și jucăuș un deget subțire peste obrazul său, pătat de funingine.

- Ești supererou? Când te-ai înregistrat? întrebă Dean, încercând să ignore căldura ce-i pulsa în obraji.

- Nu. Meseria aia plictisitoare e mult prea searbădă.

Sprâncenele lui Dean tresăriră la auzul cuvintelor frumosului bărbat. Deși încă se întreba cine era această persoană și de ce parte se afla - bine sau rău - Dean nu voia să mai întrebe nimic. Se simțea incomod, în dezavantaj, într-un spațiu atât de strâmt.

Când încercă să plece, Alan sări jos și îi blocă drumul. Dean deveni brusc conștient de un alt adevăr: era mai scund cu 2-3 centimetri decât celălalt.

Ce enervant!

- Ești liber vineri?

- Nu, răspunse Dean nepăsător, dar părea să fi uitat ceva.

- Ba da, ești. Nu ai nicio misiune, iar cursul tău a fost amânat pentru marțea viitoare. Ce convenabil!

- La naiba…

Tânărul își aminti brusc ce putere avea cel din fața lui și ce scăpare făcuse: își lăsase poarta minții întredeschisă! Cel care îl tachina cu atâta nonșalanță îi pătrunsese fără ezitare în gânduri. De obicei nu uita niciodată lucruri atât de importante; era mereu atent. Și totuși, cum de se întâmplase asta? Cu cât se gândea mai mult, cu atât se simțea mai tulburat.

- Ieși din capul meu, spuse soldatul, neputând să mai suporte. Cel din fața lui devenise prea confortabil în gândurile sale. Încerca oare să-i scotocească prin amintirile din copilărie? Așa ceva era exclus!

Alan zâmbi satisfăcut la vederea atitudinii neclintite a lui Dean. Îi luase mult efort să pătrundă în mintea acestuia, iar acum simțea că fusese izgonit fără frică, ca și cum cineva l-ar fi lovit peste cap.

Membrii familiei Meredith sunt, într-adevăr, foarte interesanți.

- Bine, gata cu jocurile. Sunt aici ca să te invit la cină.

- Cină? Dean încruntă sprâncenele, iar expresia de pe chipul său căpătă un farmec aparte, dar dintr-un motiv contrar celui obișnuit.

- De ce aș merge? Nici măcar nu te cunosc, replică Dean sec. Tipul acesta putea foarte bine să fie un răufăcător care încerca să-l atragă într-o relație. Exemplele istorice erau destule.

De pildă, Wind, un superuman cu puteri de vânt, fusese coleg mai mare la școala lui, acum șase ani. Se îndrăgostise de Black Witch, o studentă de top și practicantă de magie voodoo, fără să știe că tatăl ei era maleficul Doctor Odd. Chiar dacă reușise să-l înfrângă pe Doctor Odd, o cruțase pe Black Witch din iubire, doar pentru a fi trădat mai târziu.

Dean nu voia să fie ca acei proști care își pierduseră inima - și viața - doar pentru că se îndrăgostiseră orbește.

- Putem să ne cunoaștem, totuși, insistă Alan, fără a forța prea tare, dar nici renunțând. Își păstra aerul elegant și misterios, lucru care îl irita și mai mult pe Dean.

- Sigur, da. Cine ar vrea să cunoască pe cineva ca tine? răspunse soldatul sarcastic.

- Tu, replică Alan cu nonșalanță.

- Nici vorbă, negă Dean.

- Dacă nu vrei să mă cunoști, atunci de ce ai căutat informații despre mine în registrul special al puterilor? spuse Alan. Dean chiar făcuse asta, dar oricât ar fi căutat, nu găsise nimic despre el și renunțase. Omul acesta se amesteca mai mult decât trebuia în gândurile lui. Alan observă frustrarea de pe chipul ascuțit al lui Dean, lucru care nu făcea decât să-l încânte.

- Spune-mi Halo.

- Ăsta e numele tău real?

- E un nume de scenă.

- Și care e numele tău adevărat? Dean începea să fie iritat de dezavantajul în care se afla. Frumosul bărbat îl citise deja pe de-a-ntregul, în timp ce el nu știa nimic despre cel care pretindea că e Halo.

- Vrei să știi? întrebă Alan, apropiindu-se încet de Dean. Inițial voise doar să-l tachineze, dar văzând expresia confuză și îngrozită a acestuia, decise să prelungească jocul.

- N-nu. Cu cât Dean se poticnea mai tare, contrar imaginii sale de lider încrezător ca Commander Joe, cu atât Alan se delecta mai mult.

- Dacă vrei să știi numele meu real, încearcă să te apropii puțin, zise Alan, prefăcându-se că nu observă tresărirea lui Dean. Îi prinse apoi încheietura groasă, trăgându-l aproape. Inima tânărului bătea nebunește, un amestec de sentimente care îl făceau să vrea să dispară în pământ, dar nu putea. Dacă și-ar fi ridicat privirea doar puțin…

- Mmph!

Perfect. Tipul îi mai furase încă un sărut.

Dean se zbătu, dar, împins de peretele de cărămidă și simțind intensitatea acelui sărut, rezistența lui deveni zadarnică. Cu cât se apropia mai mult, cu atât incertitudinea îl învăluia, iar masca sa de Commander Joe se destrăma treptat. Dean găsea imposibil să reziste lui Halo, bărbatul a cărui frumusețe putea rivaliza cu a unei zeițe.

- Îți place? șopti Alan, suflându-i căldură de-a lungul gâtului neted, făcându-l pe Dean să tresară ușor. Cât de inocent e acest Comandant, gândi Alan, începând să-l acopere cu săruturi prelungi.

- Nu, răspunse Dean cu o voce atât de scăzută, încât părea aproape un oftat, în timp ce inima îi bătea tot mai repede de jenă. Încerca să se convingă că trupul lui reacționa doar instinctiv, dar pe măsură ce buzele lui Halo îl dominau din nou, își dădu imediat seama că se înșela: mireasma ispititoare a acestuia îi invada mintea, lăsându-l gol de orice alt gând.

- Huh…

Alan se opri, temându-se că distracția s-ar putea sfârși prea repede. Își retrase buzele roșii și trase cu degetele subțiri o linie fină de salivă de pe gura tremurândă a lui Dean.

- Vineri, la ora 20:00, te aștept la restaurantul Cream Sun. Vom lua cina împreună, spuse Alan, vocea lui joasă, dar seducătoare, făcându-l pe Dean să-și piardă pentru o clipă respirația.


- Dar dacă nu vii… voi fi foarte trist.

Cu aceste cuvinte, silueta suplă își ridică din nou masca peste față, apoi sări pe scara de incendiu și dispăru rapid din câmpul vizual al lui Dean.

Dean își mușcă buza de uimire, observând că i se umflase. Își atinse ușor locul cu degetul și realiză că furnicăturile încă persistau, nevoind să dispară deloc.