CAPITOLUL 1

BANG!💥

Tunetul a zguduit cerul în toiul nopții ploioase, făcându-l pe tânărul cu trup firav, îmbrăcat în pijamale lungi, să tresară brusc de la biroul unde își citea manualele. Luminile casei s-au stins pe neașteptate, lăsându-l în întuneric, dar după câteva clipe s-au aprins becurile de urgență de afară.

Min, un băiat de 19 ani, a luat telefonul și a pornit lanterna, apropiindu-se de fereastră. Privind afară, cerul brăzdat de fulgere părea amenințător, iar bubuiturile de tunet îi făceau inima să tresalte neliniștită. Ochii lui s-au oprit pe casa cea mare din aceeași curte, unde luminile alimentate de panourile solare străluceau rece, contrastând cu întunericul nopții.

Acea casă impunătoare aparținea familiei Printrachai, una dintre cele mai bogate și influente familii din țară. Tatăl lui Min era bodyguardul personal și de încredere al lui Prateep Printrachai, capul familiei. Devotamentul său fusese atât de mare, încât i se permisese să își construiască propria casă în curtea domeniului. Acolo își întemeiase familia alături de mama lui Min, o femeie care fusese menajera apropiată a doamnei casei.

Din păcate, mama lui Min murise de un atac de cord când băiatul avea doar 10 ani. De atunci crescuse doar cu tatăl său și cu oamenii din jur, însă atenția paternă fusese mereu rece și distantă. Tatăl îi asigura strict cele necesare, dar afecțiunea lipsea cu desăvârșire – chiar și atunci când mama lui era încă în viață.

Persoana care îl ocrotise cu adevărat fusese doamna Wipha, soțul ei Prateep. Ea îl îndrăgise pe Min ca pe un fiu, tratându-l ca parte a familiei. Familia Printrachai avea doi băieți: Prab, cu doi ani mai mare decât Min, și Prit, cu doi ani mai mic.

Acum, Min studia la aceeași universitate particulară unde era înscris și Prab, fiul cel mare. El urma cursurile de administrare, în timp ce Prab era deja în anul trei la secția internațională. Crescuseră împreună, iar legătura dintre ei era apropiată, chiar dacă în ultimii ani Prab era tot mai ocupat cu afacerile familiei.

În acea noapte, ploaia continua să cadă necruțător, iar senzația ciudată din pieptul lui Min nu-l părăsea. Era singur acasă, tatăl său fiind plecat în misiune alături de stăpânul său. În casa mare erau doar doamna Wipha, Prit, câteva servitoare și bodyguarzii. Prab lipsea, cel mai probabil rămăsese la apartamentul său din oraș, cum obișnuia să facă atunci când nu era prins de treburile casei.

Min nu-și dădu seama cât timp rămăsese nemișcat la fereastră, până când a zărit farurile mai multor mașini intrând în curtea reședinței principale. Totul părea grăbit, tensionat.

Deodată, un țipăt ascuțit a sfâșiat noaptea:

- NUUUUUU!

Glasul unei femei îl făcu pe Min să tresară violent. Fără să stea pe gânduri, a coborât în grabă, a luat o umbrelă și și-a pus pantofii, alergând prin ploaia torențială către casa mare. Fulgerul spinteca cerul, iar strigătele disperate se auzeau din nou.

Unul dintre bodyguarzi, pe care Min îl cunoștea bine, i-a aruncat o privire rece și amenințătoare. Apoi, brusc, expresia i s-a schimbat într-una stânjenită, ca și cum ar fi fost prins într-o situație incomodă.

- Unchiule Phon, ce s-a întâmplat? întrebă Min cu voce grăbită, privind spre bodyguardul mai tânăr care fusese apropiat de tatăl său. Bărbatul strângea pumnii cu putere, ținându-se drept în fața casei mari.

- Min, întoarce-te acasă, răspunse Phon scurt, cu glasul încordat.

- Am auzit țipete... cineva a pățit ceva? Doamna Wipha e bine? continuă Min, neliniștit, pentru că îngrijorarea lui pentru Wipha era sinceră și adâncă.

- Am zis să mergi acasă! ridică tonul Phon, privindu-l apoi cu ochi plini de durere.

Min tresări la reacția lui. Phon era cel mai apropiat de el dintre toți oamenii din casă, mai apropiat chiar decât propriul său tată. Încă din copilărie, Phon îl însoțise la școală și avusese grijă de el atunci când tatăl său găsea mereu scuze să lipsească. De aceea, Min îl respecta ca pe o rudă apropiată. Auzindu-l țipând acum la el, simțea o dezamăgire amară, dar încercă să nu o ia prea mult la inimă, gândindu-se că se întâmplase cu siguranță ceva grav.

- Înțeleg, murmură Min, cu glas stins. Ar fi vrut să intre și să se asigure că Wipha era bine, dar dacă Phon îl trimitea acasă, nu avea de ales. Se întoarse să plece.

- Stai! îl strigă Phon din nou.

Min se opri imediat și răspunse:

- Da?

- Mâine să nu mergi la facultate. Dimineață să vii direct aici, la casa mare. Ai înțeles? îi spuse cu un ton apăsat.

Inima lui Min bătea tare, dar nu îndrăzni să întrebe mai mult. Se mulțumi să încuviințeze din cap.

- Dar... tatăl meu? Când se întoarce? îndrăzni să întrebe, cu o urmă de speranță.

La cuvintele lui, Phon își încleștă fălcile și își strânse pumnii mai tare, ca și cum s-ar fi abținut să nu spună ceva ce nu trebuia.

- Vei afla mâine, tăie discuția scurt.

Min își mușcă buza, dar nu insistă. Se întoarse și porni spre casa lui, cu sufletul plin de întrebări și neliniști. Simțea din ce în ce mai sigur că în acea seară se întâmplase o tragedie.

Ajuns în camera sa, se lăsă pe pat fără să-și poată găsi liniștea. Își dorea să o sune pe Prit ca să afle ce se petrecea, dar se temea să nu deranjeze. Era convins că în casa mare se petrecuse ceva de neimaginat. Cu gândurile învălmășite și cu inima strânsă, Min adormi abia târziu, răpus de oboseala unei nopți apăsătoare.

În timp ce Min dormea neliniștit, Prab se afla în picioare, în fața camerei de urgență a spitalului. În fața lui, pe pat, se afla trupul impunător al tatălui său, acoperit de un cearșaf alb din cap până-n picioare. Nu era nevoie de cuvinte – Prab știa că omul de pe pat nu mai respira. Își încleștă maxilarul, ochii lui strălucind de furie și durere.

- Unde e Min? întrebă el, cu vocea apăsată, către unul dintre bodyguarzii care stăteau în spatele lui.

- A fost cineva care l-a ajutat să scape, domnule. Nu am reușit să-l reținem, răspunse acesta cu o voce vinovată.

Prab se întoarse brusc și îl fixă cu privirea rece, aspră.

- De neacceptat, rosti pe un ton grav.

Încercă să-și amintească faptul că se află într-un spital. Dacă ar fi fost altundeva, ar fi făcut deja un scandal de proporții.

- Prab, calmează-te puțin, interveni Phupha, cel mai bun prieten al său, punând o mână pe umărul lui.

 Acum tu ești cel care trebuie să fie stâlpul pentru mama ta, pentru fratele tău și pentru toți cei care depind de familia ta. Controlează-te.

- Crezi că nu mă stăpânesc? Dacă nu m-aș fi stăpânit, acum ar fi murit și altcineva, răspunse Prab printre dinți, vocea lui răsunând ca un tunet.

- Ai trimis deja pe cineva să o anunțe pe mama ta, nu-i așa? îl întrebă un alt prieten, Kram, încercând să-l readucă la realitate.

Prab rămase tăcut câteva clipe, apoi încuviință din cap.

- Eu zic să rezolvi mai întâi partea legată de înmormântare și să vorbești cu mama ta despre cum să organizați totul. În privința celui care a făcut asta, o să cer și oamenilor tatălui meu să caute, să ne sprijine, adăugă Phupha cu fermitate.

Prab trase adânc aer în piept, forțându-se să rămână stăpân pe sine. A chemat bodyguarzii să se ocupe de primele aranjamente, apoi a dat câteva telefoane, discutând și cu fratele său mai mic pentru a-l liniști. După aceea, a plecat spre propriul apartament, aflat aproape de spital, pentru a se pregăti să organizeze ultimele detalii legate de tatăl său.

O nouă zi începea, dar pentru Prab și familia lui nimic nu mai era la fel.


Deși adormise târziu în noaptea trecută, Min s-a trezit devreme, așa cum făcea de obicei. Casa era cufundată într-o liniște apăsătoare. A coborât în bucătărie, și-a pregătit micul dejun și a pus deoparte o porție și pentru tatăl său. Totuși, când a intrat în camera acestuia, a constatat că patul era neatins. Se gândi că, cel mai probabil, tatăl său rămăsese peste noapte la casa mare sau în altă parte. Nu era ceva ieșit din comun.


După ce a terminat de mâncat, Min a urcat din nou în cameră, a făcut un duș, s-a schimbat și a trimis un mesaj prietenei sale cele mai apropiate, Chaochom, anunțând-o că nu va merge la facultate în acea zi, pentru că are niște treburi personale.


Deodată, se auzi o bătaie în ușa casei. Min coborî și deschise, găsindu-l pe Phon în prag. Acesta purta încă aceleași haine de ieri și ochii lui erau roșii, obosiți, ca și cum nu dormise deloc.


- Unchiule Phon, ai venit să vorbești cu mine? îl întrebă Min, surprins de înfățișarea lui.


Phon îl privi cu o expresie amestecată, ca și cum nu știa cum să înceapă.

- Min... am ceva important să-ți spun. Este o chestiune gravă, murmură, cu glasul răgușit.

Inima lui Min începu să bată tare, iar un gol rece i se așternu în piept, la fel ca în noaptea trecută. Presimțea că vestea pe care urma să o audă nu putea fi una bună.

- Despre ce e vorba? îl întrebă, căutându-i chipul cu neliniște.

Chipul obosit și tulburat al lui Phon îi confirmă imediat bănuiala: urma să afle ceva ce i-ar fi schimbat viața pentru totdeauna.

- Domnul Prateep… a murit azi-noapte, rosti Phon, cu glasul stins.

Cuvintele au lovit ca un trăsnet. Min încremeni pe loc, incapabil să creadă ce auzise. Îl respectase pe Prateep ca pe un părinte, iar acesta fusese întotdeauna bun cu el și cu tatăl său.

- A fost… împușcat, adăugă Phon, ezitând ca și cum i-ar fi fost greu să spună adevărul până la capăt.

- Atunci… tatăl meu? Unde e tata? izbucni Min, cu ochii larg deschiși de groază. Tatăl său fusese mereu alături de Prateep, ca umbra lui.

Phon își mușcă buza, inspiră adânc și în cele din urmă răspunse:

- Tatăl tău… este cel care l-a împușcat pe domnul Prateep. Și acum a fugit, nu știe nimeni unde se află.

Lumea lui Min se prăbuși într-o secundă. Simți un fior rece pe șira spinării, ca și cum un fulger i-ar fi străpuns creierul.

- N-nu… nu e posibil… A fost un accident, nu-i așa, unchiule Phon? Spune-mi că a fost un accident! glasul lui tremura, rugător.

Phon clătină din cap cu amărăciune.

- Nu, Min. Tatăl tău l-a trădat pe stăpân. A trecut de partea dușmanilor și aseară… l-a ucis pe Prateep chiar în fața noastră.

Lacrimile izbucniră instantaneu. Min se prăbuși la podea, incapabil să-și susțină propriul corp. Îi curgeau șuvoaie de lacrimi pe obraji, în timp ce mintea refuza să accepte realitatea. Crescuse în acea casă, în sânul familiei Printrachai, o familie care îi oferise protecție și dragoste. Cum putuse tatăl lui să trădeze încrederea lor?

- De ce?… De ce a făcut asta? Eu nu înțeleg… nu pot să înțeleg! Min își frământa palmele, vocea i se frângea sub greutatea disperării.

- Min… acum cel mai bine ar fi să rămâi în casă. Toți sunt furioși pe tatăl tău și nu știu ce s-ar putea întâmpla dacă te-ar vedea… spuse Phon, încercând să-l liniștească, dar și el era copleșit de durere. Crescuse alături de Min, avusese grijă de el ca de propriul copil, iar acum nu putea decât să-l vadă suferind pentru greșelile părintelui său.

- Dar eu nu pot să stau deoparte, unchiule Phon! izbucni Min, cu vocea tremurată.

Phon rămase tăcut pentru câteva clipe, privind spre băiatul care se zbătea între loialitate și durere.

- Fă așa, Min. Deocamdată rămâi acasă. Pe la prânz te duc eu la templu. Pregătește-te, spuse Phon, știind prea bine că băiatul nu putea suporta să rămână izolat.

- Da, unchiule, răspunse Min încet.

După ce Phon plecă, Min se prăbuși pe canapeaua din sufragerie și izbucni într-un plâns amar. Își scoase telefonul și formă numărul tatălui său, dar nu reuși să dea de el. Inima i se strângea – o parte din el refuza să creadă, dar știa că oamenii din jur nu i-ar fi spus o minciună atât de gravă.

Când soarele se ridică mai sus pe cer, Min se schimbă într-o ținută neagră, potrivită pentru doliu. Nu ieși nicăieri, rămase doar să aștepte momentul în care Phon avea să vină să-l ia. Când unchiul său apăru, purta haine curate, și privirea lui spunea totul – știa că urma o zi grea.

- Min, ești sigur că vrei să mergi la ceremonie? întrebă Phon, cu o undă de grijă în glas.

- Sunt sigur. Nu pot să stau deoparte, răspunse Min hotărât, deși vocea îi tremura.

Phon oftă adânc. Întrebase mai mulți oameni din casă ce părere au – unii îl sfătuiseră să-l ducă pe Min să-și aducă omagiul, alții se temuseră de reacțiile pe care le-ar putea provoca apariția fiului trădătorului. În cele din urmă, decizia fusese a lui Min.

- Atunci mergem, zise Phon, conducându-l către mașină.

- Dar… doamna Wipha și Prit? Unde sunt? întrebă Min, cu speranța că măcar pe ei îi va găsi acolo.

Se gândea că Prab, cel mai mare dintre frați, trebuia deja să fie la templu, conducând ritualurile pentru tatăl său.

- Au plecat deja la templu, răspunse Phon, chipul lui trădând îngrijorarea. Nici el nu era sigur că făcea bine ducându-l pe Min acolo și, mai mult, nu îl anunțase pe Prab în prealabil.

Pe tot drumul, Min a rămas tăcut, cu ochii umflați de plâns. Când au ajuns la templu, l-a urmat pe Phon până la sala unde fusese depus trupul lui Prateep. Prima imagine care i s-a înfățișat a fost doamna Wipha, plângând necontenit, sprijinită de mama lui Phupha care încerca să o aline.

- Cine ți-a dat voie să calci aici?! răsună deodată un glas furios.

Min tresări violent, recunoscând imediat vocea. Când ridică privirea, îl văzu pe Prab venind în grabă, însoțit de doi dintre prietenii lui apropiați, pe care Min îi cunoștea bine. Lacrimile îi arseră din nou ochii.

Phon se grăbi să se așeze în fața lui Min, ca o barieră.

- Domnule Prab, eu l-am adus. Vrea doar să-și ia rămas bun de la stăpân, pentru ultima oară, spuse cu fermitate.

Privirea lui Prab se încruntă și mai tare.

- Ți-am spus vreodată să-l aduci aici? Tatăl lui a trădat și și-a ucis propriul stăpân! De ce ar trebui să fie primit la înmormântarea tatălui meu? izbucni el cu furie, glasul răsunând peste sala funerară.

Prietenii săi l-au oprit cu greu, împiedicându-l să se apropie prea mult de Min. Erau în templu, iar chiar și pentru cineva ca Prab, exista o limită. În mod normal, Prab vorbea politicos cu oamenii din casă, dar acum, orbit de mânie, nu mai ținea cont de nimic.

- P’Prab, te rog, calmează-te. Mama suferă destul, nu mai adăuga și asta, interveni Prit, fratele mai mic, cu o voce tremurată. Totuși, privirea lui asupra lui Min era la fel de plină de durere și confuzie.

Min înțelegea amândoi frații – durerea lor, furia lor. Și totuși, nu putea pleca așa.

- Te rog… lasă-mă să mă închin pentru ultima dată. Promit că după aceea nu voi mai deranja pe nimeni, spuse Min, cu vocea spartă de lacrimi.

Prab își încleștă dinții atât de tare încât părea că își va răni maxilarul. Apoi izbucni:

- Bine! Lasă-l să intre. Dar imediat ce termină, să dispară din fața mea! Să nu mai îndrăznească să apară la ceremonia tatălui meu.

Phon răsuflă ușurat. Cel puțin, Prab îi permisese lui Min să-și arate respectul final pentru omul care îl crescuse ca pe un fiu.

- Mulțumesc… șopti Min cu voce stinsă, privind către Prab cu îngrijorare, dar fără a îndrăzni să spună mai mult, de teamă să nu-l înfurie din nou.

- Hai, te duc să te închini la sicriu, spuse Phon, grăbindu-se să-l conducă spre sala unde era depus trupul lui Prateep.

Sicriul fusese împodobit cu fast, pentru a fi un ultim omagiu demn de puterea și poziția celui dispărut. Min își ridică privirea și o întâlni pe doamna Wipha. Ea îl privi o clipă, apoi își întoarse capul cu amărăciune, refuzând să-i mai întâlnească ochii. În gâtul lui Min se strânse un nod dureros – femeia care îl ocrotise și îl iubise ca pe un fiu, acum îl respingea.

Cu pași tremurători, aprinse un băț de tămâie și se aplecă în fața sicriului. Trupul lui Prateep încă nu fusese stropit cu apă sfințită, ritual ce urma să aibă loc mai târziu, în prezența tuturor. Min știa că nu i se va permite să rămână atunci.

Cu lacrimi șiroind, rosti în șoaptă:

- Domnule… îmi cer iertare în locul tatălui meu. Regret din toată inima ceea ce a făcut. Dacă aș putea să repar ceva, orice, aș face-o… Îmi pare rău.

Ochii i se încețoșară de durere. Pentru Min, Prateep fusese un binefăcător, un om bun, iar acum totul fusese distrus de trădarea propriului său tată.

După ce își făcu rugăciunea, se ridică și se apropie de Phon.

- Unchiule Phon, vreau să merg să vorbesc cu doamna Wipha, îi ceru cu o voce rugătoare.

Phon părea ezitant, conștient că nu era momentul, dar când văzu că Prab era ocupat să discute cu prietenii lui, îi făcu semn scurt:

- Mergi… dar ai grijă.

Min se apropie încet. În clipa în care Wipha îl zări, izbucni din nou în plâns.

- Doamnă Wipha… o strigă Min, vocea lui tremurând.

- Du-te acasă, Min. Nu rămâne aici, îi răspunse ea, fără să-l privească.

Cuvintele ei îl loviră crunt. Lacrimile îi izbucniră și mai puternic.

- Vă rog să mă credeți, nu am știut nimic! Dar vreau să fiu alături de dumneavoastră, măcar acum, în aceste momente grele…

- Vom vorbi altădată, șopti Wipha, cu voce frântă, ochii ei roșii și umflați de atâta plâns.

Pentru Min, acea amânare era deja un refuz dureros, dar nu îndrăzni să insiste.

- Mulțumesc, spuse Min cu glas stins și se pregăti să plece. Dar, pe neașteptate, trupul său firav fu smucit brutal și aruncat într-o parte, izbindu-se de podea. Nu apucase să se apere.

- Nu te mai apropia de mama mea! Ieși imediat de aici! strigă Prab, cu vocea răsunând puternic prin sala funerară.

Min își mușcă buza până simți gustul sângelui, dar nu putu răspunde nimic. Se ridică încet, sprijinit de Phon, care îl prinse de braț și îl scoase în grabă afară. De data asta, nici măcar nu îndrăzni să-l salute pe Prit, deși de obicei îi vorbea cu căldură. Plecă cu capul plecat, plin de rușine și durere.

În timp ce Min părăsea templul, Wipha își șterse lacrimile și suspină către prietena ei apropiată:

- Nu știu ce să fac… Nu-l urăsc pe Min. Știu bine că el și tatăl lui sunt persoane diferite. Dar de fiecare dată când îi văd chipul… îmi aduce aminte de trădarea tatălui lui. Și simt din nou furia. De aceea prefer să nu-l privesc deloc…

- Te înțeleg, îi răspunse prietena, punându-i o mână pe umăr.

În drumul de întoarcere, Min, cu ochii pierduți, îndrăzni să-l întrebe pe Phon:

- Unchiule Phon…

- Da, Min? răspunse acesta, cu glas grav.

- Crezi că tata… o să mă caute? O să încerce să ia legătura cu mine? rosti băiatul, cu o disperare ascunsă în glas. Încă nu înțelegea de ce tatăl lui ar fi comis o asemenea trădare. Încă mai spera că poate exista o explicație.

Phon îl privi serios.

- Dacă tatăl tău ar încerca să ia legătura, ar trebui să-i spui mamei tale sau lui Prab. După ce a făcut… nu există altă cale.

Chipul lui Min se tulbură și mai tare. Știa că tatăl lui greșise, știa că toată lumea îl ura, dar în adâncul sufletului tot își făcea griji pentru el. Îi era imposibil să-l urască. Fără să știe însă, pentru tatăl lui, Min nu mai însemna nimic…

- Și eu ce o să fac acum? Nu mai pot sta la casa mare, lângă doamna Wipha… unde o să locuiesc? întrebă Min, cu vocea frântă. Nu avem rude, nici din partea mamei, nici a tatălui. Am crescut doar aici…

Phon oftă adânc.

- O să vorbesc cu doamna Wipha. Cred că va fi mai ușor să discut cu ea decât cu Prab. Ea, măcar, nu te respinge atât de dur.

Min tăcu, închizându-se în el. Nu mai avea puterea să spună nimic. Când au ajuns acasă, a intrat direct în casă, fără să mai scoată un cuvânt. Phon l-a privit cu milă, apoi s-a întors la templu să continue pregătirile pentru înmormântare.


📲📲📲📲📲📲📲📲📲

Telefonul lui Min începu să sune. Ridică aparatul, privi ecranul și răspunse cu o voce stinsă:

- Alo…

- Min! De ce nu ai venit la cursuri azi? Ce treabă ai avut? se auzi vocea iritată a lui Chaochom. Min știa însă că prietenul lui nu era cu adevărat furios, ci îngrijorat.

- Chom… eu… Min se blocă. Nu știa cum să înceapă. Dintre toți prietenii lui, Chaochom era cel mai apropiat și singurul care îi știa toate secretele.

- Ce s-a întâmplat? Unde ești acum? Vrei să vin la tine? întrebă Chaochom repede, cu vocea plină de neliniște.

- Nu… nu trebuie să vii. Mâine o să merg la cursuri, dar… am ceva important să-ți spun, răspunse Min, ezitant. Avea încredere deplină în el.

- Ce anume? se auzi imediat întrebarea.

Min își adună curajul și începu să îi povestească tot ce se întâmplase - moartea lui Prateep, trădarea tatălui său, și felul în care fusese privit la templu. Glasul îi tremura, fiecare cuvânt fiind rostit cu greutate. La capătul celălalt al firului, Chaochom rămase tăcut câteva clipe.

- Min… calmează-te. Vrei să vin acum la tine? Serios, nu te las singur așa, spuse în cele din urmă, sincer îngrijorat.

- Nu… mâine ne vedem, îl opri Min, cu glas slăbit.

- Min… nu știu ce să spun… Cum a putut tatăl tău să facă așa ceva? Nu s-a gândit deloc la tine?! izbucni Chaochom, cu furie.

Cuvintele lui erau ca niște săgeți, pentru că erau adevărate. Min tăcu, simțind nodul din gât și durerea crescând în piept.

Realizând că vorbele sale îl răneau pe prietenul său, Chaochom oftă și își înmuiă glasul:

- Îmi pare rău… n-am vrut să spun asta, Min. Am fost prost. Nu vreau să-ți fac rău.

- Nu-i nimic… pentru că e adevărat, murmură Min, vocea lui frântă.

- Atunci mâine vin eu să te iau de acasă. Mergem împreună la facultate, spuse Chaochom, încercând să-l încurajeze și să-l sprijine.

- Bine… mulțumesc, Chom, răspunse Min, cu o urmă de recunoștință. Au mai schimbat câteva cuvinte, apoi au închis.

Rămas singur, Min se întinse pe pat și izbucni din nou în plâns. Toate gândurile se amestecau în mintea lui – amintirile, durerea, încercarea de a găsi o explicație pentru ceea ce tatăl lui făcuse. Oricât se străduia, nu reușea să înțeleagă.

☆💮💮💮💮💮💮

După ce se întorsese de la templu, nu mai ieșise nicăieri. Încercase să se concentreze pe studii, dar nu avea deloc liniște. Min suna din nou și din nou la tatăl lui, însă telefonul era închis.

Cuprins de neliniște, se gândi la viitor. Deschise laptopul și începu să caute o garsonieră sau un cămin studențesc aproape de universitate. Simțea că familia Printrachai nu avea să-l mai accepte în curând sub acoperișul lor.

Avea ceva bani rămași din economiile mamei și un mic cont de economii pe numele său. Totuși, trebuia să refacă toate calculele – dacă ar fi trebuit să plece, ar fi trebuit să învețe să trăiască economisind fiecare monedă sau poate chiar să își ia un job part-time.

Se afundă în căutări și calcule până târziu, în noapte, cu inima grea și mintea încărcată de îndoieli.

În timp ce Min căuta garsoniere pe internet, un sunet scurt, ca un clinchet, răsună de jos. Inima îi tresări puternic. Se gândi imediat că poate tatăl lui se întorsese. Cu pași grăbiți, coborî și deschise ușa.

- Tată! îl strigă, cu voce tremurată.

Dar pașii i se opriră brusc. În prag nu era tatăl său, ci silueta înaltă și impunătoare a lui Prab, care îl privea rece, blocându-i ieșirea.

- Îl aștepți pe tatăl tău cu atâta dor? Sau speri că se va întoarce cu un alt plan murdar? glasul lui Prab era tăios, amenințător. Intră direct în cameră, iar Min se dădu instinctiv câțiva pași înapoi, cu ochii plini de teamă.

Încă din copilărie, Prab îi spusese mereu frate mai mic și îl tratase cu un soi de grijă protectoare. Dar acum, totul era diferit. În privirea lui nu mai era urmă de afecțiune, ci doar ură.

- Prab… îl chemă Min, cu glas slab.

- Nu mă mai numi frate! Nu ai dreptul! Răspunde: tatăl tău te-a contactat? tipă Prab, fixându-l cu ochi înroșiți de furie.

Ochii lui Min se umplură de lacrimi.

- Nu… nu, nu m-a căutat. Am încercat eu să-l sun, dar nu răspunde. Îți jur că nu știu nimic!

- Ai trăit sub același acoperiș cu el! Vrei să-mi spui că nu știai ce planuri murdare țese? Sau știai și ai ales să taci? izbucni Prab. El, care de obicei era calculat și calm, acum nu-și mai putea controla furia.

- Nu știam! Îți jur că nu știam nimic! răspunse Min, vocea lui frântă în hohote. Lacrimile îi curgeau șiroaie. Nu era genul să plângă ușor, dar în fața lui Prab, emoțiile îi copleșeau mereu sufletul.

Privirea lui Prab căzu asupra laptopului deschis, unde se vedea clar pagina cu oferte de cămine studențești. Fața i se întunecă și mai tare.

- Asta ce înseamnă? Vrei să fugi, exact ca tatăl tău?!

Întinse mâna și îl apucă de umeri, strângându-l cu brutalitate.

- Ah! Mă doare, P’Prab! strigă Min, cu voce frântă. 

Brațele puternice ale lui Prab îl strângeau cu brutalitate, făcându-l să simtă diferența de forță dintre ei.

- Să nu îndrăznești să ieși din casă fără permisiunea mea! Am oameni care te supraveghează. Vei plăti pentru păcatele tatălui tău. Sau vrei, cumva, să fugi și să te întâlnești cu el? tună Prab, strângându-i și mai tare umerii fragili. Furia lui crescuse și mai mult când văzuse că Min căuta să-și facă bagajele și să plece.

- Nu! Nu voiam să fug! Doar… doar m-am gândit că tu și familia nu o să mă mai vreți aici, după tot ce a făcut tata, izbucni Min în plâns, cu lacrimile șiroindu-i pe obraji.

- N-ai voie să pleci! Rămâi aici, până îl găsesc pe tatăl tău! răspunse Prab cu glas rece, lăsându-l brusc din strânsoare. Min își duse mâna la umărul drept, amorțit de durere după presiunea brutală.

- Ai înțeles? întrebă Prab, cu o privire de gheață.

- Am înțeles… murmură Min, abia auzit, cu lacrimile continuând să-i ude obrajii.

În acel moment, vocea lui Phon se auzi dinspre ușă:

- Domnule Prab…

Prab întoarse privirea spre el, iritat.

- Doamna Wipha m-a trimis după dumneavoastră, spuse Phon cu o voce neutră. Familia se întorsese acasă și era nevoie de Prab acolo.

Prab privi din nou către Min, ochii lui arzând de mânie.

- Ai grijă de el. Să nu iasă nicăieri! ordonă cu glas aspru, apoi ieși trântind ușa. Dinspre parter se auziră zgomote puternice, semn că Prab își vărsa furia pe obiectele din casă.

Min rămase nemișcat, cu inima bătând nebunește.

Phon se apropie și îl privi cu seriozitate.

- Mâine mergi la cursuri ca de obicei. Și stai liniștit, nu provoca pe nimeni. Dă-le timp tuturor să-și mai stingă furia, Min, îi spuse cu o voce apăsată.

Min dădu din cap, deși înăuntrul său simțea că timpul nu avea să vindece niciodată ura dintre el și Prab.

- Am înțeles… șopti Min, ștergându-și lacrimile cu dosul palmei, într-un gest plin de neputință. Phon îi atinse ușor umărul, ca o încurajare tăcută, apoi părăsi camera, lăsându-l singur.

Min se prăbuși pe pat, cuprins de disperare. Simțea că întreaga lui lume se prăbușise brusc, fără să-i lase timp să se apere. Își cuprinse brațul dureros și, uitându-se în oglindă, văzu vânătăile învinețite care începeau să apară pe umărul său albicios, urmele strângerii violente a lui Prab.

Încercă să se liniștească, dar lacrimile curgeau neîncetat. Coborî după unguent ca să-și aline durerea, însă, când intră în living, rămase înmărmurit. Casa arăta ca după o furtună: obiecte aruncate, mobilă răsturnată, decorațiuni sparte. Totul fusese distrus de furia lui Prab.

Cu inima strânsă, Min începu să facă ordine, ridicând cioburile și așezând totul la loc, deși umărul îi pulsa de durere. Nu voia ca cineva să intre și să-l găsească într-o casă devastată. Abia târziu, în noapte, după ce reuși să strângă cât de cât dezastrul, se întinse pe pat, sleit de puteri.

Privirea i se opri pe fotografia mamei, agățată pe perete - singurul lucru neatins de furia lui Prab. Ochii lui se umplură din nou de lacrimi.

- Mamă… ce să fac de acum înainte? șopti, cu glasul tremurând.

Era singur, copleșit de o durere pe care nu știa cum să o ducă mai departe.