Capitolul 2

 Thanu privea tavanul alb, orbitor de steril. Pereții îl înconjurau ca niște colți de fiară gata să-l devoreze. Nici nu mai știa cât timp trecuse de când fusese adus aici. O zi? O săptămână? O viață? Tot ce iubise, tot ce construise în șaisprezece ani de căsnicie se dărâmase într-o clipă. O clipă de disperare.

Ar fi vrut să urle, dar știa că n-avea rost. În prima noapte aici, aflase ce pățeau cei care făceau prea mult zgomot. Doctorii aveau seringi gata pregătite. În camera de gardă, pacienții țipau, plângeau, se zbăteau. Unii se loveau singuri, alții încercau să se lupte cu personalul. Mirosul de dezinfectant se amesteca cu cel al transpirației și al disperării. Când i-au administrat primul sedativ, a încetat să mai opună rezistență.

A doua zi, l-au mutat într-un salon. Un pat, un scaun, o fereastră cu gratii. Încăperea părea mai mult o celulă decât un loc unde ar fi trebuit să se vindece. Dar vindecare? Ce însemna asta? Îl trezeau la ore fixe, îi dădeau medicamente, îl supuneau unor interogatorii interminabile. De ce a făcut-o? Ce simțea? Regreta? Avea să încerce din nou?

Cuvintele deveniseră ecouri în mintea lui.

În ziua a șaptea, ușa salonului s-a deschis, iar inima lui s-a oprit pentru o fracțiune de secundă.

- Jirapad?

Bărbatul din fața lui era îmbrăcat impecabil, ca de obicei. Costumul îi venea perfect, părul îi era pieptănat fără cusur. Singurul lucru care îi trăda starea interioară era privirea – rece, plină de dispreț.

Thanu s-a ridicat instinctiv în capul oaselor, ignorând vertijul cauzat de medicamente.

- De ce ai venit? vocea i-a fost mai slabă decât ar fi vrut.

Jirapad și-a încrucișat brațele și l-a privit de sus, ca și cum ar fi fost un străin pe care îl întâlnise întâmplător pe stradă.

- Ai idee în ce hal ai ajuns, Thanu? a rostit numele lui ca pe o insultă.

- Și te așteptai ca eu să stau deoparte și să nu fac nimic?

Thanu a simțit cum aerul din cameră se rarefiază.

- Ce ai făcut?

Jirapad a zâmbit. Era un zâmbet lipsit de orice urmă de milă.

- Am făcut ceea ce trebuia. Am grijă de copii.

- Ce vrei să spui?

- Înseamnă că acum sunt în custodia mea.

Thanu s-a clătinat, iar mâinile i s-au încleștat pe cearșaful alb.

- Nu... Nu poți face asta!

Jirapad și-a scos telefonul din buzunar, apăsând pe ecran de câteva ori înainte de a-l întinde spre Thanu.

- Uite dovada. Judecătorul a fost de partea mea. Aveam nevoie doar de o hârtie oficială care să confirme că ai tulburări psihice. Ai fost destul de cooperant să-mi oferi asta pe tavă.

Ecranul telefonului afișa documentele care îl declarau pe Thanu incapabil să-și crească copiii.

Un gol imens s-a deschis în pieptul lui.

- Nu... șoapta i s-a frânt. 

- Nu poți face asta! Sunt tatăl lor!

- Erai.

Jirapad și-a pus telefonul la loc și l-a privit pentru ultima oară.

- Ai vrut să scapi de toate, nu? Ai ales să renunți. Acum, trăiește cu alegerea ta.

Fără alt cuvânt, s-a întors și a ieșit din salon.

Thanu a rămas nemișcat, cu ochii larg deschiși. Șocul i-a paralizat mintea. În jurul lui, pereții păreau să se apropie, sufocându-l.

Pentru prima dată, nu mai era sigur că va putea ieși viu de acolo.

💔💔💔💔💔

După o lună de luptă interioară, de zile în care și-a impus cu forța gândul că trebuie să se facă bine, că trebuie să iasă de acolo, ziua cea mare venise. Thanu pășea afară din spitalul care îl ținuse captiv, simțind pentru prima oară aerul proaspăt al libertății. Dar nu era eliberare totală. În mintea lui, zidurile acelea albe încă existau, iar umbra lui Jirapad plana peste tot ceea ce fusese cândva viața lui.

Pășea mecanic pe trotuar, încercând să ignore privirile ocazionale ale trecătorilor. Nu știa ce să facă mai întâi. Noul lui apartament era la câteva străzi distanță, o locuință modestă pe care i-o închiriase un prieten de-al unui fost coleg. Nu era casa lui. Nu era acasă.

În timp ce se gândea la asta, a observat o cafenea mică, aproape ascunsă între două clădiri mai înalte. Nu știa de ce, dar a simțit nevoia să intre. Avea nevoie de ceva cald, de ceva real, de ceva care să-l ancoreze în moment.

A intrat și mirosul cafelei proaspăt măcinate i-a invadat simțurile. A inspirat adânc, lăsând aroma bogată să-l trezească puțin.

Dar înainte să poată reacționa, s-a ciocnit de cineva.

- Hei! Ai grijă pe unde mergi! vocea baritonală l-a făcut să tresară.

- Îmi pare rău… a murmurat Thanu, ridicând privirea.

În fața lui stătea un bărbat înalt, îmbrăcat într-un costum elegant. Avea trăsături bine definite, un chip care inspira atât autoritate, cât și un fel de carismă rece. Părea genul de om obișnuit să fie ascultat, să fie respectat.

- Nu te-am văzut… a continuat Thanu, încercând să își găsească cuvintele.

- Evident, bărbatul a oftat ușor, scuturând din cap. 

- Dar nu e nimic. Pari pierdut în gânduri.

- Poate pentru că sunt.

Bărbatul l-a privit atent câteva secunde, apoi și-a trecut o mână prin păr, un gest care părea mai mult de oboseală decât de frustrare.

- Ei bine, ai de gând să mă lași să-mi iau cafeaua sau vrei să discutăm despre ce te macină?

Thanu a clipit surprins. Nu se așteptase ca acest necunoscut să-i ofere atenție, mai ales după ce aproape îl dărâmase.

- Nu cred că problemele mele ar interesa pe cineva ca tine.

- Cineva ca mine? bărbatul a ridicat o sprânceană.

- Un tip care pare că are totul sub control, care probabil merge la birou într-un penthouse de sticlă, semnează contracte și nu trebuie să se gândească la nimic altceva decât la afaceri.

Celălalt a râs scurt, dar nu ironic. Mai degrabă ca și cum Thanu spusese ceva amuzant fără să-și dea seama.

- Aproape ai nimerit-o. Sunt director executiv, dar partea cu „a avea totul sub control” e relativă.

Thanu l-a privit din nou mai atent. Poate că bărbatul din fața lui părea perfect pus la punct, dar în ochii lui se ascundea ceva. Oboseală? Povara unor responsabilități?

- Eu sunt Phop, apropo.

- Thanu.

- Frumos nume. Hai să-ți iau o cafea, dacă tot ai reușit să îmi strici dimineața.

Thanu a vrut să refuze din instinct, dar ceva în tonul lui Phop i-a dat impresia că bărbatul nu acceptă un „nu” ca răspuns.

- Bine…

S-au așezat la o masă lângă fereastră, iar Phop a comandat pentru amândoi. După câteva momente de tăcere, a decis să spargă gheața.

- Așa că… Ce te aduce aici, în afară de nevoia de cofeină?

Thanu a inspirat adânc, neștiind ce să spună. Era prea devreme să-și verse sufletul în fața unui străin. Dar, în același timp, poate că tocmai asta îl făcea candidatul perfect.

- Am fost plecat… pentru o vreme. Încerc să îmi reiau viața.

- Plecat? Sau… pierdut?

Thanu a zâmbit amar.

- Poate puțin din amândouă.

Phop nu a întrebat mai mult, dar nici nu părea grăbit să schimbe subiectul. Aștepta. Lăsa conversația să curgă în ritmul lui Thanu.

- Tu ce faci? În afară de a bea cafea și de a purta costume scumpe?

Phop a zâmbit ușor, ca și cum se așteptase la întrebare.

- Conduc o companie de tehnologie. Software, consultanță… chestii care i-ar plictisi pe cei mai mulți oameni.

- Nu și pe mine. Într-o viață anterioară, aș fi fost interesat de asta.

- Viață anterioară?

Thanu a privit pe fereastră.

- Am avut o familie. Soț, copii… o casă. O viață stabilă. Dar toate astea s-au terminat.

Phop a dat din cap încet, fără să-și exprime surpriza prea mult.

- Și acum?

- Acum încerc să mă adun. Să îmi dau seama cine sunt fără tot ce am pierdut.

Phop a fost tăcut câteva secunde, apoi a vorbit cu o voce mai joasă.

- Te înțeleg.

Thanu l-a privit curios.

- Ai pierdut și tu ceva?

- Pe mine însumi, la un moment dat.

Cuvintele au plutit între ei, grele, dar sincere.

- Și? Ai reușit să te regăsești?

Phop a zâmbit vag.

- Încă încerc. Dar cred că uneori e mai important să construiești ceva nou decât să încerci să te întorci la cine ai fost.

Thanu a reflectat asupra cuvintelor lui.

- Asta înseamnă că ar trebui să accept că nu mai pot avea ce-am avut?

- Nu. Înseamnă că trebuie să te întrebi dacă vrei cu adevărat să te întorci acolo… sau dacă ești pregătit pentru ceva diferit.

Thanu nu avea răspunsul. Dar pentru prima dată, ideea de a merge înainte nu mai părea la fel de imposibilă.

Și poate că această întâlnire întâmplătoare, în mijlocul unei zile nesemnificative, era exact ceea ce avea nevoie.